[21 august 1881]

Asupra conflictului de graniță „Nemere“, foaie ce apare în Sepsi Szent Gyorgy scrie cu data de 28 c. următoarele:

Comisia mixtă trimisă în comitatul Trei Scaune în afacerea împresurării de graniță a ajuns la capătul lucrării ei. Din partea Ungariei au luat parte în comisie prefecții Grigorie Beldi și Iosif Pocia, precum și proprietarul din comitatul Trei scaune baronul Gavril Apor. Comisia a constatat o împresurare de graniță, de vreme ce românii au ridicat pichetul dincoace de linia stabilită la 1792 între turci și austriaci. Delegații români aduseseră cu ei un document de graniță confecționat în Iași la anul 1792, și care-a fost comunicat tuturor subprefecților; dar acest document nu e 'n acord cu cel adus din partea ungară, conceput turcește și nemțește și datat din același an, subscris de către membrii unei comisiuni de hotărnicie de atunci. Soldații români n-au împresurat așadar granița cu intenție, ci au ridicat pichetul lor pe baza unui document vechi de graniță.

Tot în privirea aceasta „Pesther-Lloyd“ constată că comunicatele oficiale ale guvernului nostru trec cu deplină tăcere peste faptul că ridicarea unei stațiuni de graniță, și anume lucrarea uvrajelor de pământ a soldaților de geniu români, a fost întreruptă cu arma de către trupele austro-ungare.

Iată ceea ce se tăgăduiește de către oficioșii noștri, ceea ce-a tăgăduit un articol foarte nespălat al „Observatorului“, pe cuvântul că onoarea armatei române n-ar fi tolerat un asemenea atac fără răspuns. Despre armată nu e vorba: ea se 'nțelege că răspunde. Însă ea nu poate face decât ce i se comandează și i se comandează de către guvern. A crede însă că guvernul din București, compus din străini fără de patrie, e capabil de-o scânteie de sentiment de onoare și că s-ar ridica la înălțimea demnității ce i-o impune poziția ce-au uzurpat-o ar fi egal cu a crede că orbii pot fi pictori.

Pretinsele agitații ale unei „Românii irredente“ dau lui „Le Nord“ ocazia de-a observa următoarele:

Ziarele austro-ungare n-au pierdut obiceiul de-a exagera cele mai mici incidente pentru a face din ele pretextul speculațiunilor cu pierdere de vedere pe terenul politicei internaționale. Astfel mai multe organe maghiare au întreprins o campanie în contra României apropos de propaganda care s-ar fi făcând în Transilvania de pretinși irredentiști români, pentru a isca o mișcare în favoarea anexiunii acestei provincii la noul regat de pe Dunărea de Jos. Jurnalele în cestiune ar fi foarte încurcate, fără îndoială, dacă li s-ar cere să sprijine cu probe acuzațiunile ce le ridică în contra României. Dar de asta nici grijă n-au. În lipsă de argumente plauzibile, ele invocă un fapt de puțină importanță care s-a produs de curând la granița dintre cele două țări.

Nu e ridicol — urmează foaia — de-a considera asemenea fapte minime ca un indiciu de amenințări anexioniste române în Transilvania? Unele foi austro-ungare citează, spre a sprijini acuzațiile lor, limbajul ostil monarhiei Habsburgilor a o seamă de organe ale presei române.

Dar acestea n-ar putea răspunde reamintind amenințările de cari gemeau foile austriace și ungurești cu ocazia cestiunii Dunării? Dacă presa română respinge cu viociune pretențiile ce le crede de natură a compromite interesele legitime ale țării în această cestiune, e un cuvânt de-a acuza România că voiește să-și anexeze Transilvania?

O acuzație și mai fantastică încă a fost închipuită de unele gazete din Pesta, cari au pretins că generalul Ignatief ar cheltui sume considerabile pentru a întreține agitație între populațiunile nemaghiare din Ungaria și că guvernul unguresc au adresat prefecților o circulară chemând atenția lor asupra acestui fapt și obligându-i de-a încunoștiința administrația superioară îndată ce vor descoperi urmele unei asemenea agitații.

„Daily Telegraph“ în fine consacră asemenea câteva observațiuni activității unei pretinse „Românii irredente“. Foaia engleză zice că agitația „Irredentei“ e în adevăr de natură a produce neliniște și a cauza supărări autorităților imperiale și regale, dar că ea nu află simpatie deosebită nici între românii de dincoace nici între cei de dincolo de Carpați și că nici au fost învrednicită de aprobare sau sprijin din partea regelui Carol sau a consiliarilor pe care-i onorează cu încrederea sa. Frica cronică și fantastică de țăranii români că într-o zi s-ar ridica și s-ar răzbuna sângeros de toate suferințele și de apăsarea ce-a avut a o suporta sub domnia maghiară, o frică care, de la memorabilul an 1848, împle mica minoritate de maghiari în Transilvania cu spaimă și îngijire și a introdus o dușmănie și oțărâre nenaturală între cele două rase, ar fi încetat demult dacă în Pesta nu s-ar da ascultare știrilor neroade iscate din când în când despre introducerea pe ascuns de arme din Țara Românească în Transilvania și despre pretinse încercări a unor agenți români de-a isca o insurecțiune pentru scuturarea jugului maghiar. Guvernul maghiar însă dă o serioasă atenție zgomotului van al unor intriganți obscuri, cari în țara lor proprie nu au nici o însemnătate, precum și intrigilor unei partide din România compuse din patrioți sanguinici și din democrați vicleni în serviciul Rusiei, al cărora scop constant e de-a împiedica o apropiere francă și sinceră între cel mai tânăr dintre regatele europene și puternicul său vecin austro-ungar. Guvernul din Pesta manifestă în privirea aceasta o nervozitate care, în împrejurările de azi, nu e la locul ei.

Ungaria s-ar fi pus pe un punct de vedere mult mai demn dacă ar fi primit sincer și fără preocupare amenda onorabilă oferită de România pentr-o neînsemnată împresurare de graniță de care s-a făcut atâta zgomot în Pesta decât de-a insista ca această afacere meschină să fie dată în seama unei comisii formale româno-ungare.

În unul din articolele sale polemice „Pesther-Lloyd“ întreba ce-ar zice Anglia în cazul unei împresurări de graniță?

Iată ce zice Anglia: Că ungurii și presa neroadă redijată de jidani fac zgomot pentru niște gogorițe inventate de ei înșii.

❦