[21 februarie 1881]

Pe când discutăm în capitală cestiuni de politică generală sau teza, pusă de d. C.A. Rosetti în „Românul“, dacă guvern și Parlament sunt compuse din bărbați corupți și „iniorinți“, țara, în părțile ei constitutive, merge spre disoluție și anarhie. Și-n adevăr nici că se poate altfel. Precum rolul meseriașului e de a produce obiecte de utilitate, tot astfel rolul administrației e o lucrare concretă, de valoare, ca oricare alta. Administrația înlătură, prin puterea care i-o dă autoritatea statului, piedecele cari se opun dezvoltării economice și intelectuale a unei țări. Această operă e foarte diversă. Ici piedeca se prezintă sub forma lipsei de cultură și o școală bună ar înlătura-o; colo se prezintă sub forma unui râu de munte care rupe poduri și strică drumurile: regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicației; dincolo piedeca dezvoltării se arată sub forma decadenței morale: un preot bun și pătruns de datoria lui ar fi de trebuință. E o muncă zilnică și de secoli aceasta, care încetează abia atunci când un popor a ajuns la o dezvoltare atât de înaltă încât să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunțată a statului și să-și vază în fiece punct singur de interesele lui.

La noi? Se aleg patrioții cari n-au cu ce trăi și cari în viață-le au făcut cele patru clase primare, învingând cruzimile abecedarului, și se populează cu ei subprefecturile, primăriile și prefecturile și tot mai avem pretenția de-a administra? O asemenea administrație e mai rea decât nici una. Înainte cel puțin nu exista această ramură a activității statului; individ și comunități erau avizate a înlătura singure pe cât puteau piedecele ce se opuneau dezvoltării simple a unui popor pe jumătate agricol, pe jumătate păstoresc. Dar administrația actuală, cu elementele din care e compusă, constituie ea însăși o piedecă permanentă a dezvoltării noastre, cu atât mai mare cu cât, în loc de-a moraliza, corupe.

Pentru a se vedea în ce stare sunt județele noastre extragem din Expunerea situațiunii lor pe anul 1879 următoarele pasaje din raportul prefectului de Bacău, d. A. Vidrașcu:

În privința mersului instrucțiunii din comunele urbane nu voi avea nimic de obiectat, căci profesorii și institutorii respectivi nu lipsesc a-și face datoria; cu toate acestea conduita în societate și disciplina a câțiva profesori lasă mult de dorit; este însă de sperat că această mică minoritate de profesori se va convinge cu timpul că dânșii sunt chemați nu numai pentru a instrui tinerimea, dar și pentru a o educa și, prin conduita lor morală și neprihănită, a le servi de exemplu și emulațiune pentru viața lor cetățenească în viitor.

Nu tot astfel însă voi putea zice pentru comunele rurale. Aci în multe părți, escepțiune de Răcăciuni, Moinești, Tamași, Onești, Valea rea etc., școalele sunt numai o sinecură, căci învățătorii, sau din lipsa tacticei, sau din lipsa practicei, sau din negligența și a puținului control ce au, mai totdeuna nu țin clasă, școalele sunt depopulate și astfel copiii rămân pierzându-și timpul zadarnic. La aceste defecte sunt tot atât de culpabile și autoritățile comunale, cari nu îngrijesc de școală și cari nu aplică cu rigoare legea învățământului în ceea ce privește competența lor.

………

Subsemnatul, iubind totdeuna adevărul, nu mă sfiesc a vă spune că moșiile județului sunt rău exploatate prin vițioase și nesigure arendări, cari nu plătesc câștigurile la timp, dau loc la procese și fac ca aceste moșii să fie, pot zice, neproductive. Hotarele sunt încălcate de vecini; reprezentațiunea județului pân' acum n-a urmărit reintegrarea posesiunii sau reînnoirea hotarelor încălcate prin hotărnicii judecătorești, pădurile au fost brăcuite și, ori de câte ori județul a pus vreo moșie în administrație de regie, rezultatul gestiunii a fost aproape nul, precum s-a întâmplat la moșia Chetrișu. În ceea ce privește imobilele urbane iarăși trebuie să mărturisim cu părere de rău că arest județean nu avem, numeroși arestați se pedepsesc inuman în atenansele deteriorate ale tribunalului; cazarme nu avem, călărașii stau cu caii și armătura lor în ploaie, în ograda prefecturei, având comanda escadronului numai cancelaria în atenansele prefecturei, fostele bucătării deteriorate ale repauzatului Panait Docan. Grădinile de lux sunt dezgrădite, arborii stricați în cea mai mare parte, iar zidurile localurilor principale ale diferitelor cancelarii crăpate, acoperișurile găurite, putrezind de ploaie, mobilierul de cancelarie asemenea insuficient și d-abia întreținut; frumosul teren din mijlocul orașului, care este dat cu chirie fictivă, adecă mai mult degeaba, comunei de Bacău, pentru cazarma pompierilor, și pe care edificiul ce era pe acel loc este ruinat cu desăvârșire, nu produce nimic pentru județ, care a dat 2000 galbeni pe acel loc când l-a cumpărat, în scop de-a construi pe el un palat administrativ.

Cu toate acestea, observați compturile și bugetele anilor trecuți și vedeți ce sume enorme s-au cheltuit în reparațiuni și pentru mobiliere de cancelarii.

………

La 1864, când s-a aplicat legea rurală, locuitorii posedau numai boi de jug 22.428. Acest număr de vite a scăzut foarte, locuitorii nu au în posesiunea lor nici jumătate din vitele ce au avut la 1864 și, cugetând, mai multe idei se prezintă spiritului pentru a descoperi de unde provine această însemnată scădere a avutului lor. Prima cauză este negreșit înființarea căilor ferate, cari au ridicat înlocuitorilor beneficiul important ce trăgeau din cărăușie. Apoi ușurința cu care o mare parte din locuitori au privit împroprietărirea lor, înmulțirea cârciumelor și lipsa de credit și de capital.

Locuitorii produc foarte puțin, ogoarele lor sunt rău cultivate și mulți dintre dânșii au înstrăinat pământurile ce li s-au dat de-abia acum 15 ani.

Fizicește vorbind, populațiunile de la țară au fost și sunt bântuite de boale contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte a generațiunii viitoare. Moralicește vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură; mulți din ei nu au idee de morală; unii muncesc, dar produsul muncei lor îl consumă la cârciumă și se reîntorc iarăși la muncă când necesitatea sau autoritatea-i forțează. Aceștia sunt încă cei mai cumsecade. Alții petrec timpul lor cu furturi și desfrânări; cârciuma este pentru ei azilul ce nu-l părăsesc și mulți din cârciumari sunt gazdele lor. Căsătoria nu este respectată; clerul de la țară se află în o mare parte pe o scară de cultură foarte inferioară; sărmanii copii mici nu ascultă decât vorbe rele, sudălmi și bătăi se aplică asupra lor și a mumelor lor; bărbații se bat foarte des între dânșii; bătăliile lor sunt foarte violente, ca la niște adevărați sălbateci europeni; se rănesc grav, adeseori se ucid. Această generațiune neomenoasă, rușinea unui stat civilizat, acești oameni perverși și fertili în crime, delicte și contravențiuni de tot soiul se ruinează prin mișelii și rea viață.

Nu trebuie să generalizăm aceste fapte pentru a ști că toată țara stă tot astfel. Datele statistice, pe cât există, ne dovedesc că, din momentul ce regele Stroussberg cu prietenul său Brătianu a început a avea influență asupra vieții publice din România, s-au produs o serie de rele de-o necontestată generalitate.

Se observă o scădere generală a populației rurale, care se urcă în raport direct cu creșterea demoralizării, a ireligiozității și cu întinderea viciilor. Dar această descreștere, pentru a avea loc, e natural legată de degenerarea fizică a rasei române.

Se observă în același grad o descreștere a numărului instrumentelor de muncă, a numărului vitelor. Pe de-o parte deci exigențele economice ale unui stat pretins civilizat cresc zilnic și pretind o muncă din ce în ce mai întinsă pentru a fi acoperite, pe de alta, prin degenerarea fizică a rasei muncitorului și prin pieirea instrumentelor sale de muncă, se înlătură însuși posibilitatea muncii.

Paralel cu aceste două rele generale, cari creează goluri din ce în ce mai mari, observăm că punctele de fruntarie se deschid pentru a face loc roiurilor de străini cari vin spre a suplanta un popor ce piere prin inepția fiilor lui. Douăzeci de mii pe fiece an! Un oraș întreg!

Dar cui îi merge bine în împrejurările acestea sunt patrioții, Cariagdii, Caradalele, Costineștii, oameni fără patrie hotărâtă și fără naționalitate hotărâtă, străini cari în generația a doua primesc cu brațele deschise pe străinii ce ne vin în generația întâia.

La ce stare în adevăr au căzut poporul nostru de la 1866 încoace? Un prefect răspunde: la starea de sălbateci într-o țară europeană. Și drept vorbind nu mai e de recunoscut. Gospodăria lui de altădată, oricât de simplă, își avea ramificările ei. Alături cu munca câmpului își avea industria lui de casă, care îl ocupa iarna împreună cu toată familia; frumoasele datini strămoșești, statornice ca și caracterul și limba, înlocuiau până la oarecare grad civilizația ce lipsea. Astăzi acele datini s-au stins în mare parte, iar în loc a rămas golul sufletesc, mai amar și mai greu de suportat decât chiar sărăcia. Neavând nimic de sperat de la aliații străinilor, pe cari nu-i mai pricepe, poporul nostru se abrutizează prin băuturi și e cuprins de fatalismul raselor condamnate la nefericire.

Înainte, mereu înainte Americă a Orientului! E drept că dinaintea vaporului regelui Stroussberg pier codri și se stinge un neam întreg … dar ce vă pasă vouă de aceasta?

După voi potopul!

❦