[21 mai 1881]

Când epoca patriotismului de porunceală va dispărea în întunericul veacului, precum se cuvine să ne așteptăm, când ramura bătută de unde a ilustrului poet va prinde adânci rădăcini și la umbra ei s-o adăposti numai suflarea senină a țării legale, atunci generația timpului, deschizând cronica neamului la pagina veștejită consacrată individualităților politice de neagră memorie, va ceti c-un sentiment amestecat de indignare și amărăciune cam cele ce urmează:

În primăvara anului de la Hristos 1881 se păru că și elementele naturii pactizară cu silințele ce-și dădeau puținii bărbați cu simțimente naționale care reușiseră ca reprezentanți ai națiunii a esercita un control asupra guvernanților și a le dovedi degradarea morală a administrațiunii. — Ploi torențiale și continue dăsfundară pământul; semănăturile suferiră mult; comunicațiile se întrerupseră; terasamentele drumurilor de ferate dederă pe față o dată mai mult slăbiciunea cu care se construiseră; tunele se surpară; multe poduri fură luate de apă, comerțul, și cu dânsul toate ramurile de activitate ale țării, căzură într-o piroteală generală. — Și chiar așa trebuia să se întâmple, căci nimic din toate acestea nu erea ceva anormal, ci consecuența inevitabilă a administrațiunii de pe atunci.

Toți aveau conștiință de necesitatea de a se repara și consolida linia ferată. — Pentru aceasta douăzeci milioane lei fură acordate guvernului. Cu toată destinațiunea categorică trecută în legea prin care se încuviință creditul, nimic pentru ameliorarea liniei nu se lucră. Ceva se făcu: banii se cheltuiră. Trecură luni, trecu un an, ziarele protestară, se ceru de deputații independinți prezintarea socotelilor; la toate se răspunse cu amânări cărora le da concurs mutismul obicinuit al gazetei oficioase de pe atunci.

La întrebarea continuu repetată: „Ce se făcuse cu acele 20 milioane“ publicistica independentă era unanimă în a răspunde: „S-au cheltuit de miniștri în risipe inutile și în daruri deghizate“, însă vocea acesteia era acoperită de zgomotul asurzitor al declasaților plătiți din iubitul buget proporțional cu insultele și vociferările lor.

Alături cu sleirea resurselor, prestigiul țării față cu pretențiunile bancherilor străini devenise mai umilitor decât al unui bătrân prodig sau fanfaron desculț. Se văzu atunci, fapt unic în istoria statelor independente, milioanele Regatului român secuestrate la Berlin de către un sindicat de bancheri lacomi și perfizi. Guvernul, care profita de toate ocaziunile spre a se tămâia cu gloria fictivă a întemeierii creditului, căzu la învoială cu samsarii nemulțămiți și se oferi a le asigura pe 40 ani un procent cu mult superior taxei medii cu care atunci se cotau efectele statului.

Noi plătim și azi cu greutatea aurului slăbiciunea controlului părinților noștri: da, părinții noștri au fost vinovați, ei au permis ca niște financiari improvizați să dispună după plac de viitorul generațiilor de azi; da, ei au îngăduit ca niște datorii ce espirau peste 10 — 20 ani să le preschimbe în altele, superioare și în procent, și în capital, și în durată. Voi, iubiți lectori de astăzi, munciți ca să plătiți indolența autorilor voștri de acum 30 ani; ca să răsplătiți osanalele cântate pe altarul bugetului acoperit cu fițuici emise pe termen fix și perpetuate în urmă ad infinitum de cei ce siliți erau în situațiuni să arate că evaluările înflate întrec c-o pătrime încasările, iar în ziare înălțau până la ceruri prosperitatea financiară. Dacă de mizeriele acestea ar fi suferit numai predecesorii noștri ne-am mulțămi să constatăm că a fost un timp când tributul turcesc își schimbase numele, dar sub o altă formă era plătit de țară de 30 ori mai sporit unor bancheri străini; — dar din nenorocire consecuențele funeste se gustă de noi; posteritatea noastră chiar ne va blestema.

Iată limbagiul cu care urmașii noștri vor zugrăvi starea în care ne găsim astăzi.

❦