[24 noiembrie 1881]

Între toate articolele de fond consacrate de ziarele vieneze pasajului privitor la cestiunea Dunării din discursul de tron, acela care cuprinde mai multe destăinuiri e datorit ziarului „Presse“ sau „Alte Presse“, cum i se zice spre deosebire de „Noua presă liberă“.

Îl comunicăm aci referindu-ne la cele zise mai sus.

Articolul de fond al regelui României care s-a citit la deschiderea Adunărilor din București face o ciudată impresie. Ici conștiința de sine a românilor înfrânge marginile obicinuite ale prudenței politice, ca și când de abia de câteva zile eroul național al românilor, Ștefan cel Mare, cu conștiința de biruință a unei bătălii câștigate, ar trimite mesajul său vrunui mic stat învecinat; dincolo mesajul e lipsit de obicinuita demnitate regală și se servă, în ton certăreț, de întorsături polemice pe cari le evită chiar o putere mare în notele ei, când ar face remonstrări unui mic stat învecinat pentru înfrângerea unui tratat sau pentru cutezanță.

Deși ispita e foarte ademenitoare de-a da ministeriului Brătianu o lecție concentrată asupra tonului tradițional al mesajelor de tron europene, asupra ordinei de rang reale pe care o ocupă România sau asupra deselor schimbări ale împrejurărilor politice sau asupra sorții statelor mici și a miniștrilor lor și mai mici, totuși ne abținem deocamdată de la o asemenea plăcere. Nu vom considera mesajul de tron ca atare, ci vom vorbi de el numai ca de-o manifestare autentică a opiniei guvernului român și anume în privirea cestiunii dunărene. Credem a face un serviciu cestiunii pendente în interesul amândoror statelor dacă ne abținem de la un răspuns precum i s-ar cuveni șovinismului consumat de atâtea luni în presa română întreagă și dacă vom examina rezistența României fără patimă, numai în valoarea ei obiectivă și în motivarea ei admisibilă.

Starea de fapt a cestiunii dunărene e următoarea:

Articolul 55 al Tractatului de la Berlin zice din cuvânt în cuvânt că „Reglementele asupra navigațiunii, supravegherii și poliției fluviale de la Porțile de Fier pân-la Galați cată să se elaboreze de cătră o Comisie Europeană, în care sunt a se atrage și delegați ai statelor țărmurene. Aceste reglemente sunt a se pune în acord cu acelea cari sunt în vigoare de la Galați în sus“. Pe baza acestui articol s-au elaborat din partea Austriei așa-numitul Avant-projet, care cuprinde reglementele citate mai sus și anume stipulațiuni curat tecnice, lipsite de orice caracter politic. Dar fiindcă totuși trebuia să se creeze o autoritate, un for, pentru a supraveghea executarea acelor reglemente și anume pentru a apăra în cazuri de litigiu libertatea navigațiunii, îndeosebi în contra vexațiunilor a o seamă de autorități de porturi, Austro-Ungaria a făcut, în anteproiectul său, propunerea de-a forma așa numita Commission mixte, compusă din delegații Austro-Ungariei, Serbiei, României și Bulgariei, care să aibă a supraveghea executarea acelor reglemente.

În considerația rangului politic al Austro-Ungariei și în vederea cu negoțul austriac, mijloacele austriace de comunicațiune sunt angajate pe Dunărea de Jos în linia întâia, anteproiectul cerea ca prezidiul Comisiei Mixte să se cuvină delegatului austriac. Dar, fiindcă în comisiile din toată lumea unde numărul membrilor e cu soț, în cazul parității, la vrun vot oarecare, votul hotărâtor i se cuvine prezidentului, de aceea și anteproiectul a pretins acest vot, eventual preponderant în Comisia Mixtă, pentru prezidentul austro-ungar.

Acest anteproiect a fost supus examinării Comisiei Europene din Galați și, după lungi dezbateri, în cari delegații aveau atitudini corespunzătoare cu grupările puterilor în politica generală, delegatul Germaniei făcu în fine propunerea ca în toate cestiunile tecnice și administrative Comisia Mixtă să aibă a hotărî conform anteproiectului, în toate cestiunile de principiu ce ar fi litigiu, să se apeleze, în caz de paritate de voturi, la Comisia Internațională a Dunării, care supraveghează cursul de la Galați la Sulina. Austro-Ungaria a cerut atunci o distincție exactă și definită între cestiunile „administrative“ și cele „de principiu“ și, fiindcă definiția aceasta nu i-a succes nici unui cabinet, ieși în fine d. Barrère, delegatul Franței, cu propunerea mijlocitoare: ca în Comisia Mixtă să se atașeze un membru al Comisiei Dunărene Internaționale, care să s-aleagă în fiece an, sau prin sorți sau după ordinea alfabetică, și care să aibă a hotărî dacă o cestiune în litigiu e a se considera ca „administrativă“ sau ca „de principiu“.

În tot cursul acestor tratări purtarea României a fost de la început până la sfârșit incorectă și îndărătnică România nu s-a mulțumit cu opoziția din Comisia Dunăreană; ea a mutat cearta pe uliță. Oameni din opoziție cari, vorbind fără înconjur, au poftă de bani și funcții și diplomați austrofobi ai mai multor state se uniră în intrigi de aceeași opinie și în articole de gazetă în cari se vorbea înainte de toate de o siluire a României prin Austria, poftitoare de cuceriri. N-aveau nimic de zis în contra existenței Comisiei Mixte, ci numai în contra votului preponderant al Austriei. Această opoziție șovinistă, condusă de Cogălniceanu, era la începutul anului trecut încă atât de puțin decisivă încât, în fevruarie 1880, Brătianu a cutezat a întreprinde o călătorie la Viena și la Berlin pentru a izbuti să alipească România cu desăvârșire de alianța austro-germană. Nu cercetăm aci de ce misiunea lui Brătianu n-a izbutit, destul numai că n-a izbutit, și Brătianu se 'ntoarse atât de supărat la București încât, animat încă și de venirea la putere a lui Gladstone, întoarse cu desăvârșire spatele Austriei. Pentru a face să se uite neizbutirea misiunii și pentru a-și reîmprospăta popularitatea, amenințată cam rău, Brătianu puse mâna numaidecât pe cestiunea Dunării și se apropie tot mai mult de atitudinea opoziției. Colegul său Boerescu, ministrul de esterne, compuse chiar o broșură, apărută la Paris, în care se identifica de-a dreptul cu Cogălniceanu și consoții. Dar, fiindcă existența Comisiei Mixte era tot încă asigurată prin Comisia Internațională, Brătianu și Boerescu declară că România acceptă Comisia Mixtă dacă Austria renunță la votul preponderant; putem servi cu însăși data zilei din anul trecut în care s-a întâmplat aceasta.

Dar lucrurile veniră altfel decum socoteau Brătianu și Boerescu. Ei credeau a afla un subterfugiu în opinia publică, iritată de șovinism, dar opoziția creștea din ce în ce mai mult și le-a crescut atât de mult pe deasupra capetelor încât se speriară și demisionară. Predispoziția austrofobă spori; ministerul Dumitru Brătianu, pentru a fi posibil, trebui să urmeze același curent; iar când Ion Brătianu veni iar la cârmă, din focul cu care se jucase se făcuse incendiu și astăzi nu mai poate cuteza de a-l stinge, ci trebuie să ajute a-l hrăni. Astăzi nu mai vorbește, cu toate spiritele rele ale României, despre votul preponderant al Austro-Ungariei, ci tăgăduiește orice Comisie Mixtă, reclamă sub stindardul libertății de navigațiune, dreptul pentru România de a putea dispune după plac pe Dunărea de Jos.

Aceasta este starea regretabilă a cestiunii dunărene; regretabilă pentru că nu convingerea și patriotismul, ci îndărătnicia și patimile ușoare au creat această situație și au făcut-o nebiruită. Orice-ar hotărî Comisia Europeană din Galați, ce se va întruni în curând, asupra Comisiei Mixte, totuși un cabinet Brătianu se va așeza dindărătul Camerei, și nu în curând se va afla un ministeriu sau un Parlament în București care ar fi dispus a împlini cererile îndreptățite ale Austro-Ungariei. Pentru că cei din București știu prea bine că pentru cestiunea dunăreană nu se face război, vor striga pururea Non possumus și toată austrofobia europeană își va freca cu bucurie mânile asupra pretinsului eșec diplomatic al Austro-Ungariei.

Dar după a noastră părere lucrul stă cu totul altfel și, peste câtva timp, vedem apropiindu-se momentul în care România singură va avea să poarte cheltuielile șoviniștior ei și ale agitației străine. Austro-Ungaria se ține, ca oricare stat, de libertatea Dunării de Jos, asigurată prin Congresul de la Viena, prin Tractatul de la Paris și prin cel de la Berlin. Pe baza acestor tractate orice aranjament, orice reglementare a navigațiunii Dunării e pur și simplu cu neputință fără consentimentul Austriei. Dacă România nu vrea să știe nimic nici de Comisia Mixtă, nici de-o înțelegere cu monarhia noastră, Austro-Ungaria se va afla, de bine de rău, tot în starea de până azi, dar în nici un caz nu se vor putea face reglemente locale de navigație pentru apele române, nici nu se va întinde, precum se plănuiește, Comisia Internațională până la Porțile de Fier. Dacă România vrea cu orice preț să facă, pe Dunărea de Jos, treburile navigației rusești, engleze, franceze și grecești, atunci procederea aceasta nu ar duce numai la astuparea cestiunii dunărene, ci și la astuparea gurilor Dunării, căci Austro-Ungaria nu va găsi nici un motiv pentru a reînnoi mandatul Comisiei Internaționale a Dunării, care espiră la 1883. Atunci astupe-se din parte-ne brațul Sulinei și grânarii români vază cum își vor face esportul prin Porțile de Fier sau prin Sulina. Lipsa regretabilă a unei linii de esport ce s-ar naște pentru negoțul austriac în Orient va fi compensată între acestea îndeajuns prin deschiderea liniilor ferate ce duc la Varna, Constantinopol și Salonic.

Și cum rămâne oare, când Anglia și Franța, Gladstone și Gambetta, se vor convinge în curând că preferă libertatea Dunării de Jos austrofobiei României? Oricum ar fi, Austria poate s-aștepte, abstracție făcând de orice presiune constantă asupra României, căci în cestiunea dunăreană se poate cita cuvântul lui Schiller: Lucrul la care n-ai renunțat nu l-ai pierdut nicicând.

❦