[26 august 1881]

Asupra vizitei făcute de contele Andrassy la Sinaia „Pesther Lloyd“ cuprinde un articol plin de ironie.

Întrevederea de la Sinaia s-a sfârșit, zice foaia din Pesta. Penny-a-liners, pribegii scriitori cu șirul din suita marelui om de stat, și-au făcut datoria, fixând pe hârtie în mod fidel toate amănuntele importante ale întâlnirii (și cari din ele nu ar fi importante?). Acum evenimentul aparține istoriei universale și generațiile viitoare vor data din ziua în care contele Andrassy a primit prietenos asigurările de grație ale perechei regale române schimbarea însemnată operată în relațiile României cu monarhia noastră. Dar și contimporanii se vor putea edifica de multe zicători cari, pornind din Sinaia, cutreieră țara. „E ridicol de-a crede că România voiește să atace monarhia noastră“ — această sentință nemuritoare a genialulului nostru om de stat (și cari din sentențele sale nu ar fi nemuritoare?) — cată să aibă un efect calmant! Cine nu simte cum piere deodată spaima paralizantă pe care ne-o inspira ideea că dorobanții n' așteaptă decât un semn pentru a se arunca asupra monarhiei fără apărare și neîngrijitoare spre a o anexa pur și simplu în numele regelui Carol! Și apoi, ce adevăr limpede e în asigurarea că România, formând o insulă în valurile slavismului, are interesul, comun cu noi, de a lupta în contra curentului slav? E atât de adevărat încât noi înșine am scris-o aceasta, opt zile înaintea revelațiunii din Sinaia. Nouă, se înțelege, nu ne plutea pe dinaintea ochilor decât ca o presimțire vagă, căci vederea noastră era turburată de închipuirea că românii, cu toată solidaritatea naturală de interese, se manifestă cu îndărătnicie ca cei mai hotărâți adversari ai Austro-Ungariei; dar privirea ageră a contelui Andrassy pătrunde, precum se știe, în cea mai internă esență a problemelor și înaintea minții sale care coordonează toate contrazicerile se dizolvă în armonie, deci va fi aflat desigur și cheia pentru enigma pe care guvernul român o dă Ministeriului nostru de Esterne de-un an și mai bine.

Toate acestea însă le-a vorbit și le-a făcut marele nostru om de stat, deși întrevederea sa cu regele României au avut un caracter privat numai, precum se întâmplă în genere între dinaști amici. Închipuiască-și cineva ce evenimente memorabile s-ar fi întâmplat la Sinaia dacă fostul ministru de esterne ar fi venit c-o misiune politică! E de plâns pentru de-a pururea că contele Andrassy n-a fost purtătorul unei însărcinări politice date de Escelența Sa ministrul afacerilor străine, baronul Haymerle, și că Maiestatea Sa Regele României și d. Rosetti au trebuit să se mărginească la un schimb de idei de caracter privat! Sau crede în adevăr cineva că faimosul nostru om de stat n-a urmat numai propriei sale inspirațiuni geniale, ci a avut o misiune politică? Ce insinuațiune! Pentru o lămurire cu guvernul român, pentru o misiune la Curtea regelui Carol, nu se incomodează un conte Andrassy! Un asemenea lucru îl poate face un om mult, cu mult mai mic! În patria primitivă a regelui Carol s-ar fi ales bunăoară pentru o asemenea misiune un vânător pădurar; la noi unde manierele sunt mai urbane, s-ar fi trimis un ambasador estraordinar sau un ministru plenipotențiar! Dar contele Andrassy! Fostul bărbat de stat conducător, omul trecutului istoric și al viitorului plin de speranțe? Ce idee oribilă! Nu! Contele Andrassy n-a avut nici o misiune, n-a putut să aibă nici una și, dacă a combinat, precum nu putea evita, plăcerea întrevederii cu discuția politică, desigur că a făcut-o din propriu impuls, întâi pentru ca să-i dea o mână de ajutor baronului Haymerle, atât de ocupat se vede cu regularea inventarului ce l-a primit în seamă; apoi, ceea ce e și mai mult, pentru a face și ca om privat un serviciu patriei sale, predispuind spre mai multă bunăvoință pentru Ungaria și Austro-Ungaria Curtea română și pe miniștrii români. Că i-a succes aceasta nobilului conte, că și-a câștigat un nou titlu la recunoștința și admirarea națiunii și a întregei monarhii, nici nu mai trebuie s-o dovedim. Și fiindcă așa este, vom încerca, în marginea modestelor noastre puteri, să combatem o mică neînțelegere care stă neesprimată pe buzele multora și care, din cauza generalei susceptibilități pentru asemenea erori, poate cauza oarecare turburare. Rolul strălucit și orbitor pe care-l joacă genialul nostru om de stat când, cu totul desprins, cu totul neatârnat și cu totul neinfluințat de sferele și ideile oficiale, pășește ca om privat pe terenul politicei esterioare ar putea să le pară multora nenatural, ca și când un soare suplementar ar întrece cu lumina lui pe adevăratul soare. Activitatea ministrului de esterne e foarte puțin zgomotoasă și nu se manifestă în mari efecte; baronul Haymerle merge liniștit căile sale; succesele și insuccesele sale nu au gură mare. Când apare în scenă figura istorică a genialului conte, înconjurată de lustrul ei specific, cu gesturile vii și cu atributele ei îndeparte strălucitoare, pentru ca, după proprie inspirație, fără considerație pentru actori și suflori, să intre de bunăvoie în cursul acțiunii dramatice nu trebuie să i se impună publicului naiv întrebarea: Cine joacă și cine dirige, care piesă e cea adevărată și care text cel autentic? Sau, pentru a continua în figuri în sufletele naive, a căror pricepere nu ajunge nicicând până la înălțimea geniului, nu se naște ideea unui soi de purtare gambettistă, ideea unui ministru neresponsabil, ce are parte de toate bucuriile zgomotoase, alături cu ministrul responsabil, care suportă tăcutele suferinți? Și nu se naște îndoiala dacă poate fi favorabil pentru activitatea ministrului de externe când, alături cu autoritatea sa, se mai arată o a doua autoritate, incomensurabilă și inaprehensibilă?

Considerațiile acestea pot să se nască pe ici pe colo; dar cât de deșerte ar fi! Înainte de toate trebuie să ne aducem aminte că, pentru întâia dată, contele Andrassy face să se vorbească în modul acesta de el. De când a părăsit Ministeriul de Externe s-a ținut cu totul departe de politica esterioară și nu vina sa este dacă perechea regală a României a voit în ruptul capului să le fie oaspe și că prin aceasta se nasc fel de fel de zgomote politice.

Dar în asemenea caz trebuie s-avem în vedere totdauna intenția unei acțiuni, și cui i-e permis de-a se îndoi despre fertilitatea intențiunilor contelui Andrassy? Un lucru e esclus din capul locului, acela că faimosul nostru om de stat ar fi fost împins la o asemenea ostentațiune, peste voia lui desigur, de motivul vanității și că vanitatea și-a dezvoltat în juru-i coada de păun, de-a pierdut perspectiva. Nimic din toate astea! Mulțumită Domnului, contele Andrassy nu mai are nevoie de-a fi deșert și, dacă — ceea ce e neimaginabil — el ar fi totuși accesibil unei asemenea înclinări, și-ar fi adus desigur aminte de cuvântul amicului său Bismarck că „vanitatea e o ipotecă, care îngreuie foarte mult mintea“. Tot atât de esclusă e ideea că ar voi să se impuie vederii „sferelor determinante“. Oricine și oriunde e cineva „determinant“ acolo e determinant și contele Andrassy, căci nepieritoare sunt în amintirea tuturor faptelor sale, cari zilnic îi proclamă gloria din nou.

Fără scrupul și plin de bucurie cată, după toate acestea, să ne dedăm cu convingerea că contele Andrassy a reprezentat la Sinaia interesele Ungariei și ale monarhiei în mod de sine stătător și neatârnat, dar cu efect și hotărâtor, și că ostilitatea română va înceta de acum înainte.

Și aceasta se acordă cu cea mai sinceră dorință a noastră. După întrevederea de la Sinaia nu putem decât repeta ceea ce-am zis înaintea ci: Prin comunitatea naturală a intereselor lor, românii sunt avizați la o alipire morală de Austria și, urmărind o politică de ostilitate față cu monarhia noastră, ei își taie ramura de sub picioare. Iar dacă se convertesc, fie prin intervențiunea contelui Andrassy, fie de bunăvoie, desigur că e timp ca o asemenea convertire să aibă loc. Escesele guvernului român au provocat o indispunere prea adâncă pentru ca o corectură repede să nu fie necesară. Cu atât mai penibilă a fost pentru noi atitudinea României când acest stat are de împlinit datorii de recunoștință către Austro-Ungaria cu mult mai mari decât oricare altul. Nu vom enumera din nou câte servicii le-a făcut românilor diplomația noastră, nici vom espune din nou cum ne-a răsplătit România aceste servicii. Bucuros le uităm pe amândouă dacă avem siguranța că s-a 'ncheiat era rătăcirilor de bunăvoie ale României. Dar această turnură cată să se manifeste în fapte, nu în vorbe goale. Timpul nu e depărtat în care lucruri concrete vor da ocazie României de a-și arăta arama — atunci vom afla dacă ea se afla în adevăr pe-o cale rătăcită sau dacă acțiunile ei răsăreau dintr-o sistematică rea intenție.

❦