[27 august 1881]

„Pseudo-românul“, ca să esplice acuzarea că „reacționarii ar fi amenințând pe rege cu asasinatul“ reproduce din „Timpul“ un pasaj al unui articol ce ni s-au trimis din Galați.

Iată acel pasaj:

La 1735, când Voltaire susținea cumcă iubirea de binele public în Franța nu este decât o himeră și că francejii nu sunt cetățeni, ci o simplă plebe ordinară, Franța era cu mult superioară stărei actuale din România și, cu toate acestea, bunul dar imbecilul rege Ludovic XVI trebui să plătească cu capul, în ziua de 21 ianuariu 1793, nesocotita sa toleranță.

Regele Carol I al României n-ar trebui să piardă din vedere că legile naturii nu se pot altera, că prin urmare aceleași cauze aduc totdauna aceleași efecte.

Acest pasaj arată în adevăr cum un rege, bun de altmintrelea, dar fără prevedere a fost jertfa demagogilor pe care i-a ridicat din noroi.

Ca exemplu istoric ne învață că un rege cată să se păzească de-a face adiutanți și miniștri din eroii militari de la 11 fevruarie, din conspiratori de meserie. „Pseudo-românul“ însă face cu totul alte deduceri, căci iată ce zice:

Ce însemnează, oare această de nu cea mai clară amenințare?

„Timpul“ spune că regele Ludovic XVI trebui să plătească cu capul toleranța sa.

Regelui Carol I același ziar îi dă numirea de „Carol Îngăduitorul“, adică cel tolerant.

Ludovic XVI plăti cu capul toleranța sa.

Carol I e tolerant.

Și fiindcă aceleași cauze produc aceleași efecte, cum zice „Timpul“, concluziunea vine de sine și forțat în mintea oricărui om cu judecată limpede și dreaptă. Carol I va plăti cu capul toleranța sa.

Trebuință de mai lungi esplicațiuni nu este.

În adevăr nu e trebuință de explicațiuni mai lungi.

Prezidentul republicei de la Ploiești și eroul din noaptea de la 11 februarie, actual adiutant; fiul făclierului grec de Botoșani, asemenea erou al acelei nopți, actual delegat militar la manevrele din Franța; generalul de la Bacău, fost mai ieri ministru de război, sunt o dovadă că, dacă regele nu are din partea acestor oameni soarta celui francez, nu este a i se atribui lui. O stea fericită îl protege. Îngăduința celui ce răsplătește cu medalia Bene-Merenti pasquilurile îndreptate contra persoanei sale și cu ranguri militare înalte pe prezidentul republicei ploieștene care i-a proclamat detronarea, îngăduința aceasta e desigur egală, dacă nu superioară celei a lui Ludovic XVI.

Da, regele e tolerant cu conspiratorii și rebelii, tolerant cu Chirițopolii și Mihăleștii, tolerant cu xenocrația fără de minte și inimă.

Pericolul, amenințarea perpetuă e din partea acestor oameni pe cari îi tolerează, pe cari îi ridică din nimic. A constata acest pericol, a constata că regele se înconjură cu oameni a căror existență deja este o amenințare pentru stat și dinastie, a constata că redactorul „Republicei Rumâne“ și afiliatul revoluțiunilor de pe tot continentul e azi întâiul consiliar al M. Sale, va să zică a arăta de unde vine amenințarea, nu a amenința.

Mai mult. La 1875 roșii i-au trimis Domnului un anume delegat cu însărcinarea de-a-i spune să „scutească țara de o crimă“.

O amenințare clară, făcută M. Sale pentru a veni la putere.

Oare … reacționarii au făcut-o?

Am constatat, în studiile repetate asupra păturei de străini ce s-au superpus poporului român, că ea e incapabilă de-a discuta chiar.

Care inteligență onestă, ce cunoaște istoria Franței și a regelui Ludovic XVI, ar fi putut deduce din citarea acestui caz … că reacționarii ar amenința pe rege?

Reacționarii au fost aciia cu care Ludovic XVI s-a înconjurat? Reacționarii l-au amenințat? Reacționarii au fost cauza sorții lui tragice? Dar la ce discuție? Când un adevăr îi izbește, ei încep a răspândi în juru-le prin neadevăruri și sofisme, acel foetor caprinus, acel miros specific al unor inteligențe potricălite de vicii și bătrânețe de rasă, cu care nu se mai discută. I-a apucat istericalele; nu mai sunt stăpâni nici pe mintea, nici pe organele lor. Nimiciți moralicește prin adevărul că sunt străini; neputând inspira nici-o autoritate prin faptul că o capră, chiar decorată cu cordoane, e pur și simplu ridicolă, au ajuns de râsul și de batjocura neamului românesc care, după cum zice și Miron Costin, e un neam râzător de feliul lui. Nu le mai rămâne decât arma cea mai de jos a spiritului: minciuna și mistificația.

Neputincioase arme contra adevărului pururea deși târziu învingător, dar singurele ce le-au rămas.

De aci vorbe ca „monomanie, absurditate, poznaș, ziar de insulte, amenințări de asasinat, falsificarea lui Lamarck sau Darwin“ toate neputincioase în contra unui adevăr limpede ca lumina zilei, dovedit prin cărți gospod, răsdovedit prin realitate.

Când vom avea un cap a d-alde C.A. Rosetti împăiat, și l-am putea avea odată, căci, dacă perversitatea e nemuritoare, perverșii sunt muritori, îl vom putea trimite lui Wirchow sau lui Quatrefages să-l compare cu un simplu craniu de mocan de la Vrancea ori de la Breaza. Dacă învățații străini nu vor crede că-i mistificăm, că le-am trimis o căpățână de capră s-o compare cu un cap de om, să nu ne spuneți pe nume.

Când le-am spune însă că scorbura mică și găunoasă e a unui om de stat din România, iar craniul al doilea, larg și încăpător, a unui cioban de oi și-ar face cruce oamenii, ar înțelege de ce neamul românesc, numeros și inteligent, muncitor și îndrăzneț, nu poate ajunge în lume la poziția ce i se cuvine.

Cum să și ajungă când oceanul cel turbure de 'mprejurul insulei romanice au aruncat deasupra lui o spumă de stârpituri?

Ce-i pasă acestei spume cosmopolite de ființa istorică a României? Vorba lui Hamlet: „Ce e Hecuba pentru ei?“

Ce-i pasă, ce-i poate păsa unui C.A. Rosettis, unui Giani, unui Pherekydis, coborâtori din străini, în cari idei și sentimente nici pot prinde rădăcină, de vreme ce cad pe pământ sterp, de Țara Românească, de poporul nostru, de obiceiele ori de trecutul nostru?

Ca obiect de esploatat, ca vacă de muls, ca izvor de lefuri și pensii? Calea-vale. Vive la Roumanie!

Dar când e vorba de acea iubire adâncă și nestrămutată de neam, precum o aveau bătrânii, precum o avea Miron Costin, care-și punea creștetul sub sabie pentru a înlătura un bir nou, când e vorba de a apăra adevăratul popor românesc de esploatarea la care e supus, atunci adio Românie! Atunci 'i vezi alături cu jidanii cari scuipă moșnegilor de la țară în gură și le frig ochii deasupra tăciunilor; atunci sunt frați cu străinii și împart „mielul Paștelor“ cu ei.

Ei, acest adevăr vă doare, confraților, de ați ajuns a răstălmăci pasaje din articolele noastre și a vă face din nou meseria „înstrăinând pe oamenii țării prin pâre și năpăști de cătră Domnia sa“ precum zicea Radu-vodă.

❦