[28 mai 1881]

Ieri Camera s-a ocupat în două ședințe, una ziua, alta seara, de cestiunea dunăreană. Se știe că d. Chițu, printr-un marafet parlamentar nou, obținuse cel dântâi cuvântul în această cestiune. Vineri, d. Lahovari, ca reprezentant din opoziție, cere cuvântul pentru a anunța interpelarea d-sale. Ce se întâmplă însă? D. Chițu pretinde că s-a înscris cu o zi mai nainte (adică joi, când nu se ținuse ședința) în „albumul prezidențial“ pentru a anunța aceeași interpelare.

D. Lahovari, fără a insista asupra acestui anacronism de comedie, își anunță interpelarea. D-sa constată că faptul unei învoiri a guvernului cu un amic al său din majoritate pentru a-i anunța acesta o interpelare de comandă nu poate împedica să se producă interpelarea adevărată din partea unui reprezentant independent. După d. Lahovari, d. Ionescu anunțase aceeași interpelare. Astfel s-au înscris la ordinea zilii, pentru ieri, dezvoltarea interpelărilor d-lor Chițu, Lahovari și N. Ionescu.

Ședința, ca toate ședințele de importanță, era prezidată de d. C.A. Rosetti; încercarea era prea serioasă pentru ca onor. prezident să lase sforile teatrului mecanic în mâinile unui viceprezident și inteligentul d-sale locotenent, d. Chițu, era însuși interpelator. Dezvoltarea interpelării d-lui Chițu, destul de lungă deaminteri, a fost aceea ce trebuia să prevază oricine: o complezantă farsă pusă la cale mai dinainte.

D. Chițu nu spune, într-un ceas și mai bine de cuvântare, nici o idee pozitivă; d-sa înoată într-o mare de generalități banale, sărate pe ici pe colo cu câte un nu mă uita la adresa guvernului, și a căror concluzie este că guvernul bine a lucrat până acuma în cestiunea dunăreană. Terminând, d. Chițu urează guvernului ca, întemeiat pe majoritatea de care dispune, să lucreze tot așa și mai departe.

Aceasta se numește interpelare; și să nu uităm că d. Chițu are pretenția, deaminteri întemeiată, a fi unul din cei mai inteligenți membri ai partidului de la putere. Se înțelege că guvernul n-a răspuns nimic d-lui Chițu, pentru că nici n-avea ce să răspunză, afară numai dacă d. Dum. Brătianu ar fi fost om mai politicos decât e politic și ar fi cerut cuvântul pentru a zice d-lui Chițu un merci bine simțit. În cazul acela d. Chițu ar fi putut lua și replica, spre a zice guvernului: „Pentru puțin“.

D. Lahovari și-a dezvoltat apoi interpelarea d-sale. Se înțelege că nu nouă ne este dat a ne confunda în laude la adresa onor. reprezentant conservator; n-am avut niciodată obiceiul să gratulăm pe membrii și capii partidului nostru cu titluri colosale; aceasta a fost invenția mult regretatei „Presa“, o invenție foarte comodă și ingenioasă altfel, dar de care demnitatea oprește pe oricine de a se bucura, când are, se înțelege, demnitate. Ne vom mărgini dar a reproduce în întregul lui discursul foarte remarcabil, și acest calificativ i-l acordă chiar membrii majorității, pe care l-a rostit ieri d. Lahovari.

D. N. Ionescu a luat al treilea cuvântul, după cum era înscris. D. Ionescu, continuând în ședința de seară, dezvoltă mai întâi argumentările d-sale că în cestiunea dunăreană este un interes european și că astfel orice creațiune se va face la Dunăre trebuie să aibă un caracter internațional desăvârșit. Oratorul apoi constată că interesele noastre constituționale sunt de acord cu interesele comerciale și cu cele politice. D. Ionescu crede că Adunarea trebuie să ceară, prin o adresă la M. Sa, ca M. Sa să dea o direcțiune guvernului său pentru a susține în Comisiunea Europeană drepturile României de a stabili regimul liberei navigațiuni pe Dunăre prin o convențiune internațională. Căci în aceasta s-ar vedea mai mult garantată România decât în orice altă stipulațiune ce ar emana de la Comisiunea Europeană, care n-are în atribuțiunea ei de a face creațiuni de jurisdicțiune. De aceea d. Ionescu crede că ceea ce Adunarea are de făcut este să se adreseze la M. Sa în sensul de a asigura României interesele sale la Dunăre și a face ca opiniunile manifestate în Adunare în privința drepturilor țării în cestiunea Dunării să fie traduse în fapte de către consilierii M. Sale.

D. Stolojan ia cuvântul după d. Ionescu pentru a parafraza, adică a face și mai anodine, banalitățile rostite de d. Chițu la începutul dezbaterilor. Camera se golește cu încetul; d. Stolojan este redus a perora către câțiva colegi, foarte puțini, cari, dacă nu ieșiseră din sală, e că găseau fotoliurile d-lor destul de comode pentru a se transporta cu aripile lui Morfeu pe niște țărmi mai fericiți decât ai Dunării. Astfel, d. Stolojan, fără să pună măcar un punct la o frază isprăvită, coboară de la tribună.

D. prezident al Consiliului luând cuvântul, onorabilii se întorc în sală să-și reia locurile. D. Dimitrie Brătianu repetă cele spuse în Senat.

D-sa pierzându-se în figuri retorice, cere încrederea unanimă a Adunării, pentru ca guvernul să aibă acea forță morală care singură etc. etc. etc. D. Dim. Brătianu, profitând de experiența făcută alaltăieri în Senat, unde, în loc de un vot de încredere cerut de d-sa categorie, n-a obținut decât trecerea curat și simplu la ordinea zilii, declară de astă dată că orice moțiune, fie oricum, o respinge, considerând-o ca un vot de neîncredere; d-sa dar cere trecerea curat și simplu la ordinea zilii. D. C.A. Rosetti trage sforile d-sale, ele însă fiind, cum se știe, cam prea tocite, votul cerut este obținut numai cu două voturi peste majoritatea reglementară, adică minimă.

❦