[30 octombrie 1881]

Atât „Cumpăna“ cât și „Apărătorul“ găsesc multe de întâmpinat în contra unuia din articolele noastre privitoare la relele economice ale imigrațiunii izraelite, articol în care am zis despre evrei că sunt un popor întreg de mijlocitori improductivi.

„Cumpăna“ susține contrariul:

1. Evreii au fost chemați în țară din cauza necesităților economice ale generației trecute.

2. Ei sunt utili și chiar necesari deoarece sunt mijlocitorii unici între producători și consumatori, iar pe de alta sunt fabricanți și meseriași.

Să ni se dea voie a face din capul locului o distincție necesară. Nu vorbim de meseriașii buni și nu în contra lor e îndreptată vreodată o vorbă a noastră. Pe cât izraeliții sunt meseriași buni și conștiincioși, pe cât nu lucrează numai pentru ochi, ci-și onorează meseria prin aceea că produc obiecte de valoare și utilitate reală, ei sunt netăgăduit folositori. Fără îndoială că într-o populație de sute de mii se vor afla și meseriași buni și ar rămânea numai ca o organizare solidă a meseriilor în corporații să deosibească pe cel bun și solid de cârpaciul care nu-și știe meșteșugul și care, oferind consumatorului obiecte rău confecționate, îl frustrează pe acesta, făcând totodată o malonestă și păgubitoare concurență meseriașului solid. Chemată sau nechemată în țară, această categorie de meseriași e utilă și necesară și asupra ei nu pierdem nici o vorbă.

Cât despre serviciul pe care evreii îl fac ca mijlocitori între consumatori și producători, aci, verde vorbind, le contestăm orice utilitate și din contra cată să-i declarăm de-a dreptul stricăcioși, nu numai pentru elementul românesc din țară, ci, cu toată solidaritatea ce există între ei, pentru ei înșii.

Eludând deci ceea ce nu intră deloc în cercul discuției, să venim la cele două afirmațiuni ale „Cumpenei“, că evreii ar fi fost chemați în țară și că sunt utili și necesari ca mijlocitori. Amândouă aserțiunile trebuiesc probate de cine le afirmă, căci le negăm pe date pozitive.

Bucovina bunăoară a avut cincizeci de ani privilegiul de-a nu da oameni pentru serviciul militar; tot astfel Basarabia rusească. Se știe pe de altă parte că, din vremea Domniilor române și până la Știrbei Vodă, serviciul militar la noi în țară era foarte neînsemnat. Se știe asemenea că obligațiunea serviciului militar îi face pe evrei să treacă granițele când încoace, când încolo. Noi nu vedem în lipsa serviciului militar în Bucovina, în Basarabia, în Principatele române un motiv economic, o chemare pentru necesități economice.

Se știe asemenea că regimul consular al puterilor străine în Orient, al Austriei mai cu seamă, era cu totul altul decât în alte țări. Consulatele erau adevărate „slobozii“ pentru tot soiul de străini, cari se bucurau de-o poziție privilegiată față cu populația autohtonă a țării, fără nici o obligațiune către statul de cari pretindeau a se ține. Regimul consular cu abuzurile sale, starea de neputință a statelor române în urma domniei fanarioților nu constituie o necesitate economică a generației trecute. Astfel două cauze esterne, plus neputința statelor noastre de-a se apăra în contra invaziei, sunt cele de căpetenie pentru imigrarea elementului izraelit.

Cât despre folosul activității lor ca mijlocitori cată să-l tăgăduim cu desăvârșire. Evreii n-au venit ca indivizi în țară, ei n-au fost supuși legii generale de concurență.

În mod sistematic ei au căutat mai întâi negoțuri și meserii slab reprezentate, prin câțiva indivizi numai, pe care-i puteai număra pe degete. Ca din senin negustorul sau meseriașul creștin se vedea la dreapta și la stânga sa cu câte-o prăvălie evreiască cari lăsau obiectele similare mai ieftin până în momentul când creștinul era ruinat. Apoi, urcând prețul la îndoit, își scoteau, nu paguba, ci fondul ce le înaintase comunitatea religioasă pentru a putea ține concurență creștinului până 'l vor ruina. Apoi pășeau la alte negustorii, mai tare reprezentate, până ce-au ajuns a ruina în Moldova tot negoțul și toate meseriile creștine, monopolizându-le în mânile lor. Iată rele în contra cărora poporul nostru nu era deloc pregătit, pe cari nici nu le înțelegea, nici le putea înțelege. Solidari între ei, înțelegându-se și contractând într-o limbă neînțeleasă pentru poporul nostru, judecându-și conflictele înaintea rabinilor, au format o nație în nație, un stat în stat și un stat dușman existenței noastre, având în vedere ruina și pierderea populațiunilor noastre. Aceste lucruri nu se pot tăgădui. Tarifa de prețuri a tuturor obiectelor de consumațiune se stabilea și se stabilește încă în sinagoge; obiectele de primă necesitate se vând astăzi încă în Moldova cu prețuri mai urcate creștinilor, cu mai scăzute evreilor.

Iată manopere dușmănoase ale rasei evreiești îndreptate contra rasei române, care în adevăr nu-i făcuse nimic celei dântâi. Se poate ca aceste instincte de solidaritate între ei, de esclusivism față cu alții să fie contractate prin persecuțiunile Apusului. Poate da, poate nu. Unii sunt din contra de părere că acest esclusivism și această dușmănie sunt înnăscute din vechime rasei izraelite, din timpul formațiunii poporului, mulți ajung a acuza „monoteismul“ ca cauză principală a acestui rău psicologic, alții iar conchid că, tocmai din cauza predispozițiilor caracterului evreiesc, Baal (Saturn) a trebuit să devie unicul Dumnezeu al evreilor. Dar e cestie complicată, care nu ne-ar înainta în materie socială și economică.

Despre mijlocire și negoț în genere avem o altă opinie decât aceea a „Cumpenei“. E prea adevărat, cum zice J.B. Say că „le commerce est l'industrie qui met un produit à la portée du celui qui doit le consommer“ și asupra productivității lui se esprimă tot el în acest chip: „L'industrie commerciale concourt à la production en élevant la valeur d'un produit par son transport d'un lieu dans un autre“. Definiția lui Roscher nu cuprinde mai mult în numirea specioasă de valori de loc și de timp. Noi credem însă, și ne declarăm în apostazie împreună cu Carey, că negoțul e întru atât folositor întru cât sporește puterea de muncă și aptitudinile unui popor. Întru cât el o împuținează și simplifică ori reduce aptitudinile unui popor e stricăcios.

E ciudat că tocmai meritul negoțului de-a căuta piața cea mai ieftină pentru a cumpăra și cea mai scumpă pentru a vinde constituie și demeritul lui și se ascute într-o antinomie.

Da, zice umanul Carey, el opune piedeci oricării comunicații ce se întâmplă fără mijlocirea lui, căutând a câștiga un monopol; pentru ca producătorul de alimente să capete cât se poate de puțin postav pentru productele lui, iar postavarul cât se poate de puțină pâine pentru postavul lui.

(V. Principles of political economy, Philadelphia, 1837. 4°. vol. I. cap. 8, § 4).

Tot așa ni se pare de prisos citarea fiziocraților. În realitate fiziocrații au cuvânt, deplin cuvânt, când pun producțiunea asupra negoțului, și citarea genialului pamfletist Voltaire în contra școalei lui Quesnay nu are tocmai multă putere de convingere.

Chiar balanța comercială, atât de mult combătută ca erezie științifică, are o însemnătate reală și dureroasă pentru țările agricole.

Dar, în genere vorbind, este economia politică o știință atât de pozitivă și absolută precum par a ne-o reprezenta c-un aer mare confrații de la „Cumpăna“? Cuprinde ea adevăruri absolute ca matematica, de-o probabilitate aproape de certitudine ca științele naturale, încât să se opereze cu atâta ușurință cu noțiunile ei abia stabilite? Dar asupra „valorii“, desigur una din cele mai elementare noțiuni, fiece economist însemnat își are definiția sa proprie, necum asupra altor noțiuni. Pentru noi e exactă definiția lui Carey: „Valoarea e măsura economizării de muncă“. Am întreba acum, în ce vânzarea de rachiu, privită ca producțiune de valori de timp și loc, au economizat munca, timpul și puterea musculară a țăranului? În ce introducerea de obiecte din străinătate au economizat munca meseriașului nostru? Da, i-or fi dat foarte mult timp, dar timp pentru a nu face nimic, pentru a nu ști de ce să se apuce, timp pentru a muri în mizerie, căci i-au luat piața în care-și oferea brațele, l-au lăsat fără lucru. De aceea școala modernă de economiști are o formă atât de răspingătoare și privește pe om nu ca pe obiectul perfecțiunii, ci ca pe-o mașină, ca pe-un animal condamnat a munci pentru cel mai tare sau pentru cel mai viclean.

În „Apărătorul“ un tânăr student în științele sociale ne răspunde. Cam confuz nu-i vorbă, dar nu de asta ne preocupăm. Nu ne vom ocupa mult cu citatele din cărți germane, ci ne mărginim la o rectificare. De aceeași părere (în privirea mijlocitorilor) este și americanul Carey, care nu stă departe de socialiști, zice „Apărătorul“.

Departe sau nedeparte, Carey nu este socialist. Dacă Eugen Dühring, care este socialist, utilizează idei de-ale lui Carey în contra teoriei populaționistice a lui Malthus și a teoriei rentei fonciare a lui Ricardo, asta nu dovedește că scriitorul american are a face cu socialiștii. E în genere foarte ieften de-a numi pe orice om care se ocupă cu cestiuni sociale socialist. Socialismul consistă în anume soluțiuni ale cestiunii sociale, de-un caracter propriu și revoluționar, nu în recunoașterea, studiul și regularea legală a acestei cestiuni. Cestiunea evreilor la noi în țară este socială; dar ocupându-ne cu ea, pentru a-i căuta o soluțiune conformă cu interesele statului și rasei române, nu devenim socialiști. Tânărul student, în loc de-a cita pe Dühring, ar face bine să consulte pe Carey însuși în bună traducere germană de Adler (Münich, 1863, 3 vol.).

❦