[3 iulie 1881]

Are haz „Românul“ cu lecțiile de cuviință și seriozitate pe cari le dă presei opoziției și nouă îndeosebi. Îndeamnă „ca presa opozițiunii să se silească a se ridica la înălțimea ce trebuie să aibă niște organe serioase de publicitate“ și aceasta nu se poate face decât într-un mod: „a se respecta pe sine începând prin a respecta pe alții etc., a întrebuința un limbaj demn, fără insulte, fără trivialități“.

Să crează cineva ochilor săi, citind aceste șiruri, că sunt scrise în foaia actualmente guvernamentală?! E oare aceeași foaie care numea pe Domn un agent al Prusiei, un pion în mânile d-lui de Bismarck? Aceeași foaie care zicea că s-a vârât cuțitul în pântecele României de către supremul trădător (în parentez vorbind, d. Boerescu, colegul de ieri al d-lui Brătianu)? E aceeași foaie care la rândul ei istovise tot dicționarul injuriilor la adresa partidului și a guvernului conservator?

Ei bine, e aceeași! Și de ce să nu fie aceeași? Din pamfletistul Nichipercea a ieșit binemeritatul și medaliatul N. T. Orășanu; din „Românul“, a cărui hrană zilnică a fost calomnia și injuria, a ieșit un organ high life, înmănușat, care ne ține de rău că discutăm în mod viu guvernul roșu și nu ne mulțumim cu terenul filozofiei de stat și a teoriilor politice generale.

Dar să admitem că necuviințele „Românului“ nu îndreptățesc pe nimenea la repetarea lor, că, cu toate erorile d-lui C.A. Rosetti, pe când nu era încă reversibil, acestea nu ne îndreptățesc pe noi a le comite asemenea, că, pentru a ne respecta, cată să respectăm pe alții.

Foarte bine; admitem teza, transeat major cum ziceau logicienii.

Dar din această teză generală urmează oare că trebuie să respectăm ceea ce este absolut irespectabil? Că elucubrațiunile celor patru clase primare și ale cursului de violoncel cari redijează „Românul“ trebuiesc luate ca lucruri sacrosancte sau serioase? Constatăm mai nainte de toate că nimeni n-a tăgăduit că redactorul „Românului“ are numai patru clase ca învățătură și că nici d. C.A. Rosetti, vechiul redactor, n-a avut mai mult.

Nițică franțuzească învățată de la vrun coiffeur sau de la vro guvernantă rătăcită prin București, cetirea de romanuri rele și de scrieri beletristice asupra statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de stat și de la cari am putea jura că n-am auzit nicicând un contraargument serios la vrouna din întâmpinările noastre. Sofisme câte vreți. Panglicării retorice, generalizări de ceea ce s-a susținut în parte, strâmtări a tezelor ce s-a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înțelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d-astea câte vreți. Niciodată, dar niciodată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr.

Și de ce? Pentru că nu sunt capabili de a pricepe adevărul. Din articolele ziarului guvernamental ar putea estrage cineva un sistem întreg de falsificare a judecății, de sofistică.

Și de ce sunt incapabili de a pricepe adevărul? Pentru că scopul lor nu a fost niciodată de a-l căuta. Jurnalistica în mânile roșilor a fost un mijloc de trai, un mijloc de a parveni, de a câștiga, nu de-a spune adevărul. Dar unde interesul dictează acolo nu mai există adevăr: stat pro ratione voluntas, voința i se substituie argumentului și cu apetiturile nu se discută. Degeaba i-am spune onor. Costinescu: Nu te face gazetar ori director de bancă, pentru că nu știi carte! Cu toate că-și cunoaște cusurul, se va face, căci câștigul material îl cheamă. Geaba i-am spune onor. Stătescu: Nu te face director de drum de fier, nu te băga la treaba din care nu te pricepi nici cât e negru sub unghie! Se va face, căci apetitul după zecile de mii de franci îi gâdilă cerul gurii.

Cu apetiturile nu se discută. Când sunt neligitime, când nu sunt bazate pe muncă, pe cunoștințe, ele trebuiesc condamnate în toată goliciunea lor. Atât ar mai trebui, să discuți pictură c-un orb, muzică c-un surd, filozofie morală cu Scarvuli.

Și-n adevăr ce personage profund respectabile ni se și prezintă? Dacă acești oameni n-ar avea minte sau cultură, precum n-o au, treacă-meargă. Nu cultura-l face pe om cinstit și se află în cel din urmă țăran de munte mai multă nobleță de inimă, mai mult caracter, mai mult simț de dreptate decât în Flevii și în Caradalele lustruite și aristocratizate.

De-ar avea caracter!

Dar oare caracter este a scoate „Republica Rumână“, a face parte viața toată din societățile republicane internaționale și a încheia cariera prin a declara că regalitatea este încoronarea vieții unui republican? Respectabil este bătrânul Garibaldi. Republican a fost, republican a rămas. Și, slavă Domnului, dinastia de Savoia și meritele ei pentru unitatea Italiei ar fi motive morale mai puternice de convertire politică, decât … o pensie reversibilă. Când era republican, d. C.A. Rosetti cerea pomană de la piață; acuma, ca pomanagiu al bugetului, e mare dinastic. Și în același timp fiii săi, ce trăiesc din pomana dată de monarhia ereditară, beau la Paris în sănătatea „Republicei Române“ în cafeneaua Procope, plătind cu banii cari poartă capul regelui pe avers și sunt din visteria regelui.

Iată oamenii respectabili cu cari discutăm, oameni cari n-au respectat nici credințele lor proprii și cari sunt gata a le vinde pe o pensie ori pe o slujbă. A se respecta pe sine, onorabililor, nu va să zică deloc a discuta politică serioasă de stat cu absolvenți ai claselor primare și matematici cu Nastratin Hogea.

„În loc de a lucra ca, întru cât privește relațiunile internaționale, românii să se înfățișeze străinilor totdauna uniți, ziarele opozițiunei propagă dezbinarea“ continuă „Românul“

… hidoasa pocitură

Ce-am semănat în țară invidie și ură

ne spune că noi semănăm dezbinarea. Dar existat-a dezbinare înaintea roșiilor? Nu s-au ridicat toți ca un om de câte ori era un interes al țării la mijloc? Dar cine a semănat ura și dezbinarea dacă nu „Românul“ în curs de douăzeci de ani?

Și aceasta ne-o spune cine? Omul care, în mijlocul unui război, n-a găsit alt de zis maselor adunate sub fereastra sa decât că mai există o Plevnă ce trebuie luată … Plevna internă a reacțiunei.

Ei, Plevna reacțiunei e țara întreagă. Plevna pe care vrea s-o ia Herșcu Goldner împreună cu Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti este acest popor românesc îngenuncheat și esploatat de gunoaiele pământului întreg. În contra acestei Plevne vă organizați, punând șef al statului major pe complicele lui Warszawsky, această Plevnă o săpați, nimicindu-i toate tradițiile, batjocorindu-i religia, corumpându-i spiritul, încurajând malonestitatea și canaileria de caracter; și, când vedem apatia în care a căzut țara, fatalismul ce-l domină pe acest popor nobil, dar adânc, adânc îngenuncheat, teamă ne e că ora acestei glorioase și străvechi Plevne a sunat și că cenușa lui Matei Basarab, care a blestemat neam de neamul vostru până într-a șaptea spiță, va dormi sub țărâna cucerită, în pământ străin.

„Ca românii să se înfățișeze străinilor uniți“?

Dar sânteți voi români? Dar cunoașteți voi poporul? Sunteți în stare a pricepe geniul și înclinările lui? Știți voi românește măcar? Păsăreasca d-lui C.A. Rosetti e limbă? Obiceiele de cocote și de picpocheți sunt datine strămoșești? Cărțile ce le scrieți, legile ce le croiți, gândirea și inima voastră, complexiunea voastră fizică și morală răsărit-au din sâmburii de stejar ce împodobesc mormântul lui Ștefan cel Sfânt? De la Seina, din Bizanțiu, din lupanare și din spelunci v-ați cules apucăturile politice și morale; nu din istoria și din natura poporului nostru. De aceea ați fost ca virusul în organismul viu al nației; de aceea corpul material al nației moare și se putrifică, pentru că voi, paraziți, nu vă puteți aclimatiza, pentru că voi, etnic și moralicește, sunteți străini cu totul de substanța din care e compus neamul românesc.

Ne e rușine că ați uzurpat numele de român, rușine că strămoșii sunt condamnați a purta același nume cu care vă drapați corupția și mizeria de caracter,

❦

STAREA DE LUCRURI ÎN BULGARIA