[3 iunie 1881]

A intrat vulpea 'n sac. „Românul“ se zbate ca-n gura șarpelui spre a scăpa din încurcătura în care l-au pus evenimentele parlamentare a celor din urmă zile.

Regalitatea putea fi proclamată de țară, e foarte adevărat, căci liberă e orice țară neatârnată de a-și pune titlul pe care-l găsește mai potrivit cu poziția ei; dar libere rămân pe de altă parte toate țările neatârnate de-a recunoaște sau nu acest titlu. Cele mai multe din puterile Apusului, având interese de-o importanță secundară pe malurile Dunării și văzând în erigerea României în regat o garanție de pace mai mult prin înlăturarea secularei rivalități dintre două mari puteri, s-ar fi grăbit cu bucurie a recunoaște micului popor de rasă latină poziția ce o cereau oamenii lui de stat ca ceva necesar pentru dezvoltarea lui. Alte puteri însă cari aveau interese economice și politice la Dunăre de-o ordine superioară, văzând prețul mare ce d-nii Brătianu-Boerescu puneau pe regalitate, au crezut a putea cere o compensație pentru recunoașterea ei: preponderanța pe Dunăre.

Am reprodus după ziarele din Viena formula ce se dădea acestei exigențe „Recunoașterea regalității plătește cât un anteproiect austriac“.

S-a constatat cu de prisos în Parlament că înaintea încoronării d. Vasile Boerescu recunoscuse ca îndreptățită instituirea unei Comisii Mixte, neprevăzută în Tractatul de la Berlin, sub președința Austriei. Lucrul mergea atât de departe încât în Comisia Europeană din Galați delegatul Austriei a dat o dezmințire formală delegatului României și celui al Bulgariei, spunându-le verde să nu se prefacă că se opun creării unei asemenea comisii, căci delegatul Austriei știe că guvernele acestor doi d-ni au luat deja angajamente în privirea aceasta. Iată în ce poziție falsă era pus colonelul Pencovici în Comisia Europeană.

Apropiindu-se încoronarea, d. Ion Brătianu simte că s-apropie timpul de a-și ține cuvântul dat Austriei.

Atunci declară în Parlament și în conventiculele de la Herdan că nu mai poate merge c-un partid care fură, spre a nu mai întrebuința eufemisme. Fratele său, venit din Constantinopole spre a-l înlocui, face declarații analoge în Cameră: „Hoții la pușcărie, speculanții intereselor publice la carantină; nu mai sunt oameni cinstiți în țara aceasta, dar îi vom corige noi prin articolele respective ale Codului Penal!“ Asta în plin Parlament, în cel dendâi discurs al primului cabinet regal, menit a fi reprodus până și în telegramele ziarelor europene.

Vine în sfârșit cestiunea Dunării la ordinea zilei. Din documente diplomatice se constată că guvernul trecut a compromis cestiunea prin concesii pripite; că, pledând numai cu jumătate gură în privirea aceasta, ca unul ce făcuse deja promisiuni, a inspirat dezgust puterilor apusene, cari la început erau plecate a face din libertatea absolută de navigațiune o cauză a lor; că puterile apusene, văzând duplicitatea guvernului român, au înclinat a da dreptate exigențelor Austriei, părăsind pe statul mic ce se încerca a le amăgi și a le compromite vaza.

Și aceste lucruri nu au fost descoperite numai de membrii opoziției. Nu. D. Chițu, unul din șefii majorității, o face, d. Fleva, un alt șef al majorității, se asociază cu el; c-un cuvânt d. Ion Brătianu i-a numit hoți, d-lor îl numesc, c-un cusur subțire, trădător; indirect, cu oarecare rezervă ca pe-un șef al întregei ortale, dar trădător.

„Neue freie Presse“, un organ foarte amic al d-lui Ion Brătianu, scrie în privirea aceasta următoarele:

D. Dim. Brătianu ar aranja bucuros cestiunea dunăreană într-un mod amical cu Austro-Ungaria și cu celelalte puteri europene; dar, cu ocazia acestui periculos experiment, n-ar voi să piarză nimic din popularitatea sa și de-aceea a crezut de cuviință și prudent de-a declara că pertratările sub cabinetul trecut ajunseseră atât de departe încât el s-a găsit în fața unui fait accompli.

Prin aceasta credea a putea urni într-un chip comod odiul eventual al concesiunilor făcute puterilor pe umerii fratelui său Ion Brătianu și ai d-lui Boerescu; dar nu socoti ca Ion Brătianu și Boerescu n-au murit încă, că, din contra, nu numai că sunt între cei vii, dar sunt și senatori și pot deveni iar miniștri. Era dar natural ca ei să nu voiască a lua pe umerele lor acel fait accompli pe care-l iscodise Dumitru Brătianu și să protesteze în contra încărcării lor c-o asemenea sarcină. D. Dumitru Brătianu va trebui așadar, dacă nu preferă să-și reia comodul post de ministru la Constantinopol, să rezolve singur cestiunea Dunării… Cabinetul trecut au conces deja instituirea unei Comisii a statelor riverane și prezidența Austriei în ea (deși nu ca privilegiu, însă în mod convențional). Dacă asemenea promisii ale unor miniștri români pot fi privite ca obligatorii, d. Dumitru Brătianu poate în adevăr să se refere la ele ca la un fait accompli.

Iată priveliștea în fața căreia se află Coroana. D. Ion Brătianu, ca și d. Dumitru Brătianu, au aruncat Parlamentului acuzări de cea mai mare gravitate. Acest din urmă, a amenințat pe membrii majorității cu pușcăria și cu punerea la carantină. Desigur că Parlamentul din parte 'și, oricât ar avea pe umerii lui afacerile Mihălescu, contractele de lemne ale d-lui Fleva, jocul de bursă cu ocazia răscumpărării și milionarizarea Costineștilor, răspunde prin neîncredere în politica guvernului trecut, prin rezervă în fața cabinetului actual.

Fără îndoială neînțelegerile între d. Ion Brătianu și amicii săi politici nu vor dura mult. Acuzările ce și le-au aruncat reciproc sunt de natură a-i încărca cu atâta discredit pe toți împreună încât, coûte que coûte, componenții de căpetenie ai partidului roșu se vor reapropia. D-lui Brătianu îi trebuiesc roșii, roșilor le trebuiește el.

Nouă însă ni s-a dat pentru întâia oară ocazia de-a măsura într-un moment de tensiune reciprocă abisul de corupție al partidului dominant, pe care fostul ministru prezident îl acoperea cu perdeua numelui său; am auzit pronunțându-se de chiar ai lor sentența de maturitate pentru marea Academie de la Văcărești. Pe de altă parte șefii majorității au confirmat ceea ce Iancu Negură zicea despre guvernele roșii în genere: „La putere fiind, conspiră cu străinii contra țării!“.

Stroussberg, Livadia, Basarabia, art. 7, răscumpărarea și în fine Dunărea, iată un lanț întreg de interese din cele mai vitale ale țării cari se sacrificau numai pentru ca roșii să vie sau să rămână la putere. Ei nu se pot despărți unii de alții, căci nu sunt numai amici politici, ci complici, și complicitatea lor la crime ordinare ca și la crime de stat îi cimentează împreună pentru de-a pururea.

Care parlament din lume ar fi îngăduit în adevăr ca prezidentul Consiliului să-i spuie: „Hoții la pușcărie, precupeții intereselor publice la carantină! Nu mai sunt oameni onești în țara aceasta“? Ei bine, Parlamentul acesta au îngăduit-o pentru că fapte de notorietate publică le închidea gura, pentru că mulți, foarte mulți din membrii majorității ziceau în fundul inimei în acel moment: „Pater, peccavi!“

„Românul“ întreabă de ce nu se dă în judecată cabinetul trecut.

Noi am zice că ar trebui să se afle cineva în cer ori pe pământ care să poată da în judecată Senatul ce-au trecut la ordinea zilei peste scabroasele afaceri, descoperite de însuși mucenicul, și Camera în care s-au instituit celebrele biurouri de împământire pe sub mână.

Cine ar putea să judece și partidul și guvernele roșii e țara. Dar la ea nu face nimeni apel, mai ales când sunt interese străine la mijloc.

❦