[7-8 august 1881]

Despre o pretinsă incursiune a soldaților români de graniță în comitatul Trei scaune din Săcuime „Pesther-Lloyd“ scrie, în maniera sa ordinară, următoarea:

De sute de ori am dat reprezentanților noștri din străinătate exemplul diplomației engleze; nu e vina noastră dacă trebuie să revenim mereu asupra aceluiași exemplu. Rugăm pe oricine care cunoaște întrucâtva uzanțele diplomației engleze de-a-și închipui următorul caz. Există undeva — nu în vecinătatea Marei Brititanii, ci în apropierea celei mai neînsemnate colonii a ei — un popor mic, dar obraznic, căruia Anglia i-au adus cele mai mari servicii și care, drept mulțămită, urmărește cu cea mai îndrăzneață batjocură tot ce e englez. Presa acestei mici țărișoare (Kleines Landchen) batjocorește într-una Anglia; guvernul ei nu lasă să treacă nici o ocazie pentru a face guvernului englez orice năzbutie imaginabilă și afară de aceasta micul poporaș (Kleines Volkchen) întreține un cârd de agenți cari se silesc a aduce poporul ce stă sub Anglia la nemulțumire, ba la revoltă chiar. Cu intenție agenții micei țări răspândesc știrea că ea în curând va goni pe engleji și le va lua teritoriul; iar, pentru ca lucrul să devie verisimil în ochii ignorantului popor de rând, guvernul micii țări, din greșeală se 'nțelege, pune pe soldați să facă o incursiune pe teritoriu englez, să ocupe sate și să comită fel de fel de necuviințe.

Cum credeți oare c-ar vorbi diplomația engleză cu asemenea canalii? Cazul e inimaginabil, căci englezul ar impune tăcere la cea dendâi ocazie obraznicului vecin; dar să admitem că prin o miraculoasă constelație de împrejurări lucrurile ar fi ajun atât de departe, care credeți c-ar fi soarta principelui, a ministrului, a poporului, care ar fi atins astfel vaza Angliei? Englejii sunt oameni practici; ei proced în orice loc altfel, conform cu împrejurările locale. Într-un loc restabilesc liniștea, într-alt loc iau țara întreagă sub stăpânirea lor, într-alt loc bombardează capitala pân-în fundament, ba pe-alocurea s-a 'ntâmplat c-a curarisit pe-un ministru pe jumătate sălbatec c-un băț de bambus, dar pururea și pretutindenea, în Europa ca și-n cele mai depărtate zone, au inspirat respectul numelui englez și, chiar acolo unde nimic nu se respectă, au inspirat un fel de sfioasă teamă de orice petec de pământ pe care fâlfâie o treanță cu colorile engleze.

Acesta e obiceiul englez, e bunul obicei. Și dacă în locurile acelea unde sentimentul pentru onoarea și demnitatea acestei monarhii ar trebui să fie mai viu ar exista o urmă numai din acea mândrie și hărnicie, din curajul și cuminția politicei engleze, ar fi în adevăr cu neputință ca o țărișoară ca România să cuteze de-a-și aranja toată politica ei astfel încât aceasta să semene c-o continuă și impertinentă provocare a Austro-Ungariei. Nu vorbim aci numai de incursiunea românilor în comitatul Trei scaune. Un pericol nu subzistă aci și-n acest moment vagabonții valahi vor fi și plecat, de vreme ce d. ministru de război din București au avut deosebita bunăvoință de-a dispune numaidecât ca să se deșerteze teritoriul ocupat. Așadar nu cazul în sine ne preocupă, ci gândim la totalitatea relațiilor monarhiei noastre cu cel mai tânăr regat. Cazul din Trei scaune e numai un fenomen ceva mai frapant în sistemul politicei române, care are de scop a continua agitația în contra monarhiei noastre. Presa, Parlamentul, guvernul, poporul, pe cât are simț pentru lucruri politice, sunt nesleiți în degradarea monarhiei noastre. Guvernul caută să împiedice prin orice mijloace influența legitimă a Austro-Ungariei în Comisia dunăreană, presa predică zi cu zi anexiunea Transilvaniei — e adevărat că presa bucureșteană, e atât de smintită de-a discuta zilnic anexiunea Bulgariei, Macedoniei, Basarabiei; în școale se 'ntrebuințează harte, în care toată țara — până la Segedin — se declară posesiune română, iar armata întreprinde tocmai incursiuni pe teritoriul Transilvaniei.

Paralel cu aceasta urmează agitația emisarilor români în Transilvania.

Amintim că abia acum opt zile am dat seamă, după sorginți ardelene, că acești emisari pregătesc populațiunea română că în curând „va fi eliberată de cătră țara mumă“. Legătura între această agitație și incursiunea de acum e evidentă. Cei din București au voit s-arate țăranilor din Transilvania c-au luat la serios „eliberarea“, că de pe acum încă soldații români au curajul de-a incurge pe teritoriu maghiar — țăranul nu citește gazete, chiar între popii românești abia se află pe ici, pe colo câte unul care știe să scrie și să citească ca oamenii; lor le vin aceste știri exagerate, ei aud vorbindu-se de o bătălie bunăoară, în care, se 'nțelege, eroii români au fost biruitori; că i-au alungat numaidecât, aceasta n-o află se 'nțelege nimeni și astfel țăranul află că d-nii misterioși cari i-au promis atâtea lucruri frumoase totuși n-au vorbit așa de fără temei. Incursiunea în ținutul celor Trei scaune se ține de această minare a agitatorilor români ca ilustrația de text.

Pe lângă asta ne mai vine în minte că în București, pre cât știm, poartă coroana nouă un prinț din casa Hohenzollern. Întrebăm acum dacă e cu putință să se facă o asemenea politică sub un prinț care-și cunoaște foarte bine originea și care s-a obicinuit a-și utiliza cum se cade foloasele ce i le oferă originea? Presupunem că la prompta recunoaștere a noului regat român bunăoară considerația pentru un principe german n-a fost cea din urmă și va fi permis de-a întreba dacă originea nu-i impune acelui Hohenzollern din București oarecari îndatoriri cari să facă cu neputință ca sub ochii săi să se urmeze o politică cu totul asămănătoare cu aceea pentru care Battenberg, cel instalat în Sofia de Rusia, a avut onorabilitatea de-a da pasport ministrului său. Atât de neputincios nu va fi desigur nici regele României încât să nu poată pune stavilă acelor scandaloase agitații cari, mai curând sau mai târziu, cată să devie fatale atât țării sale cât și tronului cioplit din nou, precum și posesorului său. Dar pentru leziunea teritoriului unguresc, nu se poate aștepta satisfacție de la regele României. Satisfacțiunea trebuie să și-o ia guvernul nostru însuși și ea trebuie să fie atât de publică, atât de eclatantă, atât de completă precum a fost cea stoarsă cu de-a sila de contele Andrassy de la prințul Milan sub guvernul Ristici — și aceasta pentru o greșală mai neînsemnată decât cea ce s-a comis acum. Nu e suficient de a ne mulțumi cu mai puțin decât ceea ce-a obținut contele Andrassy într-un timp în care Austro-Ungaria nu ocupa încă acea vestită poziție dominantă de azi și când, pentru întâia dată, ni s-a dovedit atât nouă cât și mai cu seamă populațiunilor din Orient că vaza monarhiei nu se poate atinge în nici o împrejurare.

Să nu ne facem iluzia că, dacă România se va alege c-o impotentă admonițiune diplomatică, cari se manipulează cu atâta seriozitate de cabinetul din Viena, jocul nu se va repeta mâni, poimâni, în timpii cei nefavorabili și c-ar ajunge la capăt atât de curând. Dacă România nu va primi o punițiune precum ar primi-o în asemenea caz de la orice altă mare putere europeană, atât interesele cât și supușii acestei monarhii în Orient s-ar declara proscriși. Ceea ce i s-ar îngădui fără pedeapsă României ar îndrăzni Serbia și Bulgaria. Iar, când s-ar ivi în adevăr un conflict, s-ar manifesta poate pe deplin urmările fatale ale acestei slăbiciuni.

❦