Ioan Grigorie Ghica

[24 martie 1881]

O știre telegrafică din St. Petersburg ne vestește că generalul de divizie Ioan Ghica, ministru plenipotențiar al României acreditat pe lângă guvernul M.S. Împăratului tuturor Rusiilor, a încetat din viață.

Generalul de divizie Ioan Ghica a fost fiul lui Grigorie Vvd Ghica, Domnul de neuitată memorie al Moldovei. Părintele său nu numai că făcuse din capitala Moldovei centrul de întrunire a tot ce poporul românesc avea pe timpul acela mai strălucit și mai inteligent, nu numai că împreunase împrejurul său pe un Negri, Panu, Alexandri, Const. Hurmuzache, Sturza, Cogălniceanu, Mavrogheni, Ioan Ghica, A. Laurian, Ralet ș.a. dar, fiind Domn, deci în perspectiva sigură a unei abdicări personale, s-a făcut în conferințele de la Viena și de la Constantinopole reprezentantul ideei unirii Principatelor și a alegerii unui principe străin dintr-o dinastie suverană a Europei. O mare parte a averii sale a constituit-o un fond al Orfanotrofiei din Iași. Anastasie Panu, care a văzut în Grigorie Vodă Ghica pe adevăratul promotor atât al Unirii cât și al tuturor ideilor de reformă politică și socială, l-a proclamat în Adunarea ad-hoc „marele om al României“.

Fiul său, generalul de divizie Ioan Ghica, a fost deputat în Adunarea ad-hoc și la alegerea lui Alexandru Ioan I a votat dimpreună cu frate-său C. Ghica, fost consiliar la Curtea de Casație, unirea personală a Principatelor, primul pas pentru Unirea definitivă.

Sub Vodă Cuza a făcut parte din mai multe cabinete, când ca ministru al afacerilor străine, când ca ministru de război. Între altele a făcut parte din cabinetul care a proclamat fuziunea ministeriilor Moldovei cu ale Țării românești și întrunirea Camerelor. Împreună cu Constantin Negri a elaborat memoriul justificativ în cestiunea mănăstirilor pământene, zise închinate. După abdicarea lui Vodă Cuza a fost viceprezident al Constituantei și ca atare a luat parte la votarea Constituției actuale, care poartă contrasemnătura lui în calitate de ministru, sub aceea a M. Sale Regelui.

Se știe că, în urma sosirii M. Sale Regelui, țara era amenințată de invazie din partea Porții. Generalul Ioan Ghica era pe atunci ministru de război al M. Sale. În această calitate el organiza apărarea țării, gata a întâmpina agresiunea posibilă a oștirilor Porții.

Numit mai târziu agent diplomatic al țării la Viena, a fost cel dendâi căruia Maiestatea Sa Împăratul Austriei i-au făcut primirea cu ceremonialul obicinuit persoanelor investite c-un caracter diplomatic oficial. Ca delegat în Congresul telegrafic internațional din Roma i-a dat acelui Congres o idee cu mult mai exactă despre țările române și despre statul român.

Anii din urmă ai vieții sale se disting prin deosebita gingășie a însărcinărilor diplomatice pe cari le-au avut, căci a fost reprezentant diplomatic al României la Constantinopol tocmai în acei timpi critici când armata rusească era în ajun de-a trece Prutul și după ce l-au trecut, încât, cu toate dificultățile situației, a stat, cu pericolul vieții sale chiar, neclintit la postul din Constantinopol până în momentul rechemării și a începerii ostilităților. În timpul campaniei a fost atașat pe lângă persoana M. Sale Împăratului Alecsandru II, luând însă parte activă la război. După război generalul avu a împlini o misiune și mai spinoasă, căci fu trimis ministru plenipotențiar la St. Petersburg într-un moment în care relațiunile noastre diplomatice cu Imperiul țarilor nu erau nimic mai puțin decât normale, căci tocmai atunci se iscase conflictul așa numit al Arab-Tabiei, care, din esces de zel din partea guvernului nostru, luase caracterul unei cestiuni de onoare militară pentru Rusia, și tot atunci țara luase în cestiunea cesiunii Basarabiei singura atitudine ce i se cuvenea, cu toată disproporția dintre puterile noastre și acelea ale împărăției vecine. Oricine înțelegea ce delicată era poziția agentului nostru diplomatic în acel timp la St. Petersburg și ar fi de datoria ministrului respectiv de-a constata modul prudent și statornic cu care generalul Ioan Ghica și-a împlinit însărcinările sale.

Astfel nu e act al istoriei noastre contimporane, de la 1857 începând, la care generalul Ion Ghica să nu fi luat parte, nu e volum al Cărții Verzi, editate de Ministerul nostru de Esterne care să nu conțină mărturisiri de patriotismul, activitatea și talentul diplomatic al răposatului.

Săvârșit din viață departe de pământul iubit al țării sale, el a murit de influențele climei aspre a capitalei Nordului, departe de cei cinci copii pe care-i lasă în urmă, departe de soția sa; căci o nestrămutată iubire de țară l-a făcut să sacrifice îndatoririlor sale până și interesele familiei și afecțiunile sale cele mai scumpe. Soția sa, nepoată a lui Alexandru Vodă Ghica, fost domn Țării Românești, ocupată cu îngrijirile ce reclama creșterea copiilor, n-a avut nici mângâierea supremă de-a asista la ultimele momente ale soțului ei.

Astfel se duc unul câte unul toți aceia cari au dat impulsul regenerării țărilor române.

E o datorie de recunoștință pentru noi de-a ne reaminti faptele bărbaților acelora mai cu seamă cari, cu dezinteresare deplină și în marginea puterilor lor, au contribuit la ridicarea patriei, căci rasa aceasta de oameni, pe care, după cuvintele Scripturii, D-zeu îi odihnește „în laturea celor vii și în corturile direpților“, devine din ce în ce mai rară.

Fie-i dar țărâna ușoară și amintirea pururea vie!

❦