Mânăstire închinate

[13 septembrie 1881]

Citim în „Politische Correspondenz“:

Iată analiza notei circulare prin care Poarta apelează la intervenirea puterilor în afacerea bunurilor mănăstirești secularizate la 1864, supt domnia prințului Cuza:

Nota turcească începe prin a reaminti protocolul no. XIII de la 30 iunie 1858 al Conferinței din Paris, în care s-a recomandat părților interesate ca într-un an de zile să se înțeleagă între ele și, după expirarea acestui termen, afacerea să se reguleze definitiv prin arbitraj. România — zice nota — a făcut iluzorie înțelegerea dorită și curând în urmă și-a apropriat cu forța veniturile bunurilor bisericești, iar după aceasta s-a întrunit la Constantinopol o conferință a reprezentanților marilor puteri care a declarat actul arbitrar al prințului Cuza de nul și neavenit, luând și deciziunea ca România să păstreze separate veniturile respective. Spre acest scop ea a numit și o anchetă. Guvernul român a propus să înlocuiască Casa separată printr-un împrumut, numind un delegat, spre a prezenta comisiunei baza juridică a reclamațiunilor ei.

Curând după aceasta prințul Cuza a fost deposedat și conferința s-a dizolvat fără a fi ajuns la rezultat. Guvernul român a continuat a întrebuința în folosul său exclusiv veniturile mănăstirilor și unele moșii au fost chiar vândute, cu tot protestul patriarhului ecumenic. Patriarhatul a prezentat Congresului din Berlin un memoriu și președintele a observat, cu consimțământul înaltei Adunări, ca să se noteze în protocol că reprezentanții puterilor au să refereze guvernelor lor asupra obiectului.

La 1879 prințul României, printr-o epistolă, a încurajat pe patriarhii Orientului să trimiță împuterniciți speciali la București, spre a se înțelege cu guvernul asupra bazei unei învoieli directe. S-au trimis delegați, însă d. Boerescu, ministrul de externe de atunci, a declarat că, dacă mai există vreo neînțelegere, el poate negocia numai pe cale diplomatică asupra acestei afaceri. În urma acestora, cererile patriarhilor ca Poarta să înceapă o acțiune diplomatică au devenit tot mai stăruitoare și guvernul imperial nu poate rămânea indiferent față cu lipsa și pierderile mari la cari sunt expuse necontenit institutele religioase de către guvernul român. Rezolvarea cestiunei nu se mai poate amâna. Au trecut mulți ani de când Conferința din Paris a regulat marele proces al justiției internaționale. Și Congresul din Berlin a sancționat acest principiu. Deci guvernul imperial crede că nu rămâne altă cale de hotărât decât calea arbitragiului, după ce nu se mai poate ajunge la un compromis.

Nici guvernul român nu va putea avea nimic contra, deoarece nici el nu contestă caracterul obligatoriu al unei asemenea proceduri. În fine, Poarta ordonă reprezentanților săi să ceară de la guvernele respective de a însărcina pe reprezentanții lor din București ca, în înțelegere cu reprezentanții puterilor semnatare Tractatului din Berlin, să invite pe guvernul român de a-și numi arbitrarii săi, precum și de a determina locul și timpul tribunalului arbitral.

❦