[11 iulie 1882]

La 15 iulie conferența din Constantinopol a celor șase puteri a hotărât în fine a invita pe Turcia prin notă colectivă să trimeață trupe în Egipet. Această notă proclamă în principiu oportunitatea unei interveniri otomane, arată cât ar fi urgent de-a pune capăt unei crize dezastroase pentru populațiunile din valea Nilului, pline de pericole pentru Europa, și propune sultanului de-a se 'nțelege cu Conferența asupra restricțiunilor cărora ar avea a se supune guvernul turcesc în împlinirea mandatului său.

Suveranitatea Turciei asupra Egipetului e mai mult nominală, e un titlu cu pagubă, ale cărui cheltuieli întrec foloasele. Deci nota aceasta, care e 'n stare a-l pune pe sultan la cheltuieli, ba, în cazul de complicațiuni internaționale, poate provoca chiar primejdii nouă pentru Imperiul lui, a fost primită fără îndoială cu oarecare ezitațiune. Ezitațiunea s-a tradus, ca de obicei, prin o schimbare de cabinet și în locul lui Abdurraman s-a chemat Said Pașa la ministeriu. Said a convocat un fel de Divan estraordinar, la care-au fost invitați toți foștii miniștri aflători la Constantinopol, obicei turcesc ce se 'ntrodusese și la noi în vremea fanarioților și, în fine, în zilele lui Carol îngăduitorul. Nu știm atât de bine ce or fi hotărât divaniții musulmani; la noi știm însă că una a sfătuit ei, alta a făcut d. C.A. Rosetti, încât acest domn a avut plăcerea dublă de-a purta oamenii pe la icoane spre a-și bate mai pe urmă joc de sfaturile lor și de-a face tot după bunul său plac ceea ce i-a venit în minte.

Ținutu-s-au Said de sfaturile Divanului ori nu, e indiferent; destul că o depeșă de ieri ne comunică răspunsul Porții, semnat ieri, la nota colectivă.

El certifică primirea notei de la 15 iulie, prin care i se cere trămiterea de trupe în Egipet, devenită necesară prin situațiunea acelei țări.

Răspunsul mai declară că, dacă guvernul otoman nu s-a otărât din proprie inițiativă a espedia trupe, cauza e că avea, cu drept cuvânt, convingerea că măsuri de rigoare puteau fi înlăturate. Având însă încredere în solicitudinea puterilor pentru restabilirea ordinei în Egipet și luând act și d' astădată, cu satisfacțiune, de deferința ce ele au binevoita-i arăta într-un mod solemn și-n mai multe rânduri pentru drepturile de suveranitate de netăgăduit și netăgăduite ale sultanului asupra Egipetului, Poarta informează pe d-nii ambasadori că ea consimte a lua parte la Conferința întrunită, însă numai pentru afacerile din Egipet, spre a discuta și decide măsurile necesare pentru a asigura reîntoarcerea unei stări de lucruri normale și regulate.

Puterile au obținut dar consimțirea Porții de-a participa la Conferință: o promisiune pozitivă de-a trimite trupe nu e în răspuns.

Anglia pe de altă parte nu știa ce să facă de-acum înainte, căci celelalte puteri o țin în nesiguranță asupra intențiunilor lor. Secretarul de stat, Dilke, declarase în Parlament că intervenirea Angliei se făcuse cu consimțirea Austriei și a Germaniei.

Foile oficioase din amândouă imperiile însă au contestat declarațiunea d-lui Dilke. Întrebat în Parlament dac-a văzut dezmințirea pe care-a dat-o foile germane afirmațiunii sale că Austria și Germania ar fi recunoscut de perfect legitimă acțiunea Engliterii în Alexandria, d. Dilke a spus că „n-are cuvinte pentru a-și modifica declarațiunea“. În același timp însă oficiosul „Fremdenblatt“ din Viena pretinde că guvernul austriac n-a avut nici un motiv spre a-și da părerea asupra legitimității bombardamentului și asigură că e inexact că ambasadorul austriac din Londra ar fi aprobat măsura. Măsurile luate de amiralul Seymour au fost privite ca un fel de incident, din nenorocire inevitabil, deși esplicabil, însă cabinetul din Viena nici le-a apreciat, nici le-a aprobat.

În fine o depeșă oficioasă, trimisă din Berlin „Gazetei de Colonia“, afirmă cam aceeași atitudine din partea Germaniei.

Relațiile noastre cu sultanul, zice depeșa, sunt și devin escelente. Noi n-am recunoscut legitimitatea unui act care-a atins drepturile de suveranitate ale unui monarh care e amicul nostru; dar pe d' altă parte nici nu-l putem sprijini cu efect în politica sa de inacțiune, prin care s-a pus în opoziție cu toată Europa. Apoi nu e treaba noastră de-a da guvernului englez un sfat pe care nu ni-l cere și de-a esprima o opinie care-ar putea să displacă la Londra. În definitiv, dacă puterile occidentale, după ce se vor fi înțeles, vor avea trebuință de adeziunea Europei pentru a stabili o situație normală în Egipet și a aduce un acord durabil între puteri, atunci, însă numai atunci, cestiunea va putea fi tranșată de Germania.

C-un cuvânt: faceți voi ce vă place, nu zic nici da, nici ba. Urma alege.

Cântărind tonul cam perfid al celor zise mai sus, se poate deduce că, dacă Turcia ar consimți să intervie în Egipet, Anglia s-ar simți ușurată de multe nedumeriri.

❦