[14 iulie 1882]

„Națiunea“ propune guvernului înființarea cadastrului, adecă al acelui soi de registru în care să fie trecută cantitatea, calitatea și valoarea tuturor bunurilor imobiliare din țară.

Acum câteva luni a apărut o broșură a d-lui Mihail Balș, scrisă tot asupra acestei materii, în care se arată atât greutățile permanente pe care facerea unei asemenea cărți le opune, mai cu seamă în privirea exactității, precum și un non metod de-a se apropia de evaluări pe cât se poate de exacte și de lesne de stabilit.

Fără îndoială cuvinte de regularitate și mai ales de echitate în repartiția unei și aceleiași dări funciare recomandă înființarea unui asemenea registru, însă totuși adevărata bază a unui impozit nu este și nu poate fi întinderea suprafeței proprietății nemișcătoare, ci venitul pe care ea-l aduce. Pământ e și Bărăganul și Dobrogea, chiar bun pământ, însă unde nu sunt oameni și muncă nu există valoare. Facultatea de-a preface brazda într-o mașină prin care materie anorganică se transformă în materie organică, iată cine plătește dările, nu însă numărul kilometrilor pătrați.

Ni se pare atât de elementar lucrul acesta încât nu l-am fi relevat dacă în „Națiunea“ n-am afla esprimată mirarea

că impozitul funciar figurează în buget numai pentru suma de 7 milioane și câteva sutimi de mii.

Dar, dați-ne voie, pentru cât să figureze?

„Națiunea“ pare a uita adevărul că toate dările câte împlinesc cele 120 de milioane ale venitului anual al statului se plătesc de cătră acelaș pământ și de cătră aceeași muncă. Și nu numai dările. Literile așezate în șir de zățarul foii liberale sunt plătite cu fire de grâu; hârtia pe care se tipărește, condeiul cu care se scriu articolele asemenea. Cine plătește în ultima linie toate acestea decât producțiunea, adecă țăranul și proprietarul? Oare samsarul care caută grâu, grânarul care-l cumpără, corabia care-l transportă, comisionarul care-l primește, toți aceștia, cari plătesc ei înșiși dări, le plătesc de la ei, sau venitul, precum și darea, nu consistă decât din câtimi pe care le iau din acelaș grâu, pe drumul de la mâna celui ce-l produce pân-la gura consumatorului?

Dacă valoarea reală a unei banițe ar fi însemnată cu litera V, toate actele de mijlocire, până ce ajunge la Marsilia, sunt reprezentate prin valori negative (V-a-b-c-x).

Această serie de transmisiuni și mijlociri poate fi atât de lungă încât suma reprezentată prin ele să mistuie aproape valoarea întreagă a produsului, iar producătorul să nu capete aproape nimic, adică un preț de batjocură pe munca sa. Cine dar plătește dările și din ce se plătesc ele, mai ales într-o țară în care numai țăranul muncește, iar ceilalți trăiesc din mijlociri?

Cine alt decât munca ce se 'ntrebuințează pentru producerea grâului, lânei ș.a. pe de o parte, munca pe de alta, care le dă o schimbare de formă și preface lâna în postav, bumbacul în pânză bunăoară? La noi, unde nu se operează mai nici un fel de schimbare de formă decât cea mai primitivă, aceea de-a prepara pământul pentru ca, din carbon, oxigen, azot, idrogen și alte câteva substanțe, să se producă grâne, cine să plătească dările decât cel care le produce pe aceste? Samsarul nu produce nimic; negustorul nu adaogă absolut nimic nici la calitatea, nici la cantitatea produsului, perceptorul nu dă ajutor pământului în activitatea lui chimică. Dacă perceptorii, advocații, negustorii ar ști să facă din carbon, idrogen, oxigen și azot ceea ce planta face din ele, adică făină și albumină, admirabili oameni ar fi toți. Dar pentr-un asemenea lucru toate seriile de oameni de mai sus sunt absolut netrebnice; cu aceasta se 'nsărcinează săruri acido-fosforice și alcaline, cari fac serviciul gratis, fără remiză și fără dobânzi la dobânzi, și-l fac de-ar esista perceptori ori nu, de-ar fi ori n-ar fi politiciani, gazetari, proroci și alte soiuri de creștini. Țăranul este singurul care contribuie la această producțiune, căci arând pământul, îl face capabil de-a absorbi dementele ce-i trebuiesc din aer și din apă și de a le combina în materia organică a plantei nutritoare.

Așadar pământul și munca lui plătesc la urma urmelor toate dările, oricum s-ar percepe ele și oricum s-ar numi; ba încă ele hrănesc toate clasele de mijlocitori. Secretul unei sănătoase dezvoltări economice ar fi așadar de-a elimina pe cât se poate termenii mijlocirii și a face ca valoarea oferită de producător să ajungă întreagă sau aproape întreagă în mâna consumatorului. Cu cât mai numeroase vor fi mâinele prin cari trece un obiect de consumațiune, fără a i se fi modificat forma, cu atât mai multe ocazii sunt de a-l impune indirect; dările indirecte sunt dar așa cu toate escamotate asupra aceluiaș obiect, asupra aceluiaș producător. Prin mijlociri și remijlociri țăranul ce produce grâul e sărac și lucrătorul care-l mănâncă în Marsilia asemenea.

E evident prin urmare că darea plătită pur și simplu pentru instrumentul de muncă, căci pământul nu e alt decât un instrument, e destul de mare de vreme ce toate celelalte dări sunt plătite asemenea de el. Cadastrul ar fi să contribuie numai la o repartiție echitabilă a sumei, nu însă la o sporire a ei.

Lucrul se pare atât de elementar încât e greu de înțeles cum cineva nu l-ar înțelege.

Accize și patente nu plătește cârciumarul, ci acela ce produce băuturile. Venitul tutunurilor nu l-o fi plătind doar directorul, funcționarii și agenții; din contra, ei iau cu toții; ci consumatorul și producătorul.

Îndemnăm pe confrați să nu se facă cumva jertfa unei erori economice și să crează că darea fonciară e prea mică, ca și când celelalte dări n-ar fi plătite tot de același pământ. Cea fonciară îndeosebi nu e decât începutul direct al tuturor greutăților indirecte.

Tot ce se percepe indirect asupra produsului se scade din prețul pe care acesta l-ar fi avut prin schimb direct și fără mijlocitori.

❦