[14 octombrie 1882]

Era greu de admis să mai existe vro grădină de guvern undeva pe fața pământului care s' aducă cu-al nostru. Cu toate acestea el are pereche în guvernul unguresc. Nu se putea altfel. În Ungaria, ca și la noi, cine nu se pricepe la nimic se ocupă de politică. Și acolo „maghiarism“, „patrie maghiară“ etc. sunt o marfă politică, a fi maghiar — de orice origine — este, nu o cestiune de rasă, ci o industrie, un negoț adesea foarte lucrativ, întocmai precum la noi e o breaslă anume a fi patriot — orideunde ai fi. Poziția sectei patriotismului cu degete lungi e aproape mai favorabilă dincolo decât dincoace de Carpați, căci imensa majoritate a populațiunii, adecă ⅔, neștiind ungurește, își poate închipui oricine că a ști acest prețios idiom constitue un privilegiu pentru a ferici țara.

„Gazeta generală“ cuprinde o descriere a Banatului Timișorii, provincie locuită în cea mai mare parte de români. Ea prezinta un îndoit interes, întâi asemănările cu starea de lucruri de la noi, apoi tabloul unei populațiuni române guvernate de maghiari.

Era un timp — zice autorul — în care Banatul Temișorii se numea grânarul monarhiei austriace pentru că aci se cultivau aproape esclusiv grâu și porumb, iar recoltele rele erau necunoscute până-n anul 1863. Înaintea acelei cumplite veri, fusese treizeci de ani de-a rândul recolte bune. O singură recoltă rea a fost îndeajuns pentru a da loc la mare foamete. Statul a trebuit să intervie în ajutorul oamenilor cu grâne, făină și alte mijloace de subzistență. Cu toate acestea Banatul fusese considerat ca țară bogată, ca grânar al monarhiei. Iluzia se pierdu numaidecât. Ceea ce oameni cuminți prevăzuseră demult, s-a învederat pentru toată lumea; populația Banatului trăia — afară poate de-o seamă de țărani bogați — de la mână la gură. Puțini câștigau de cu vară mai mult decum le trebuia iarna. La vremea secerii ne și lipsește pâinea. Cel întâi grâu ce secerăm se preface literalmente în pâine, celălalt e vândut de pe câmp, fiind încă în spice, sau se duce numaidecât în piață — pentru a împăca pe perceptor.

Sarcinele ce i se impun populațiunii de aci sunt neauzite și sute de mii de oameni muncesc zi și noapte pentru nimic alt decât pentru a-și ținea sufletul, căci ceea ce nu le ia statul pe cale legală le mănâncă funcționarii cei corupți și advocățimea cumplit de cârciocărească și sugătoare de sânge. Mania de-a se judeca a fost cultivată în mod sistematic aci și nu e casă să n-aibă procesul ei care-o stinge pân-în sfârșit. Toată populația s-a abrutizat în nesfârșita luptă pentru existență; muncesc ca animalele și nu se poate să aibă altfel de simțiri decât acestea.

Deasupra acestei situații deplorabile din inima populației chiar, faimoasa artă de guvernământ a maghiarilor își ridică biciul, un stat, care în teorie și în fața străinătății pretinde a trece de stat civilizat, pentru ca în practică să se poată resfăța în bună voie în maximele lui asiatice. În teorie de ex. cestiunea limbilor s-a rezolvat în modul cel mai minuțios; regimul Taafe ar putea învăța de la maghiari. Fiece condicuță de dări are bunăoară trei rubrici, una maghiară, una germană, una romană; funcționarul e obligat în aparență de-a umplea contribuabilului maghiar rubrica întâia, celui german a doua, românului a treia. Departe una ca asta! Deși în tot Banatul nu sunt la țară nici o sută de contribuabili maghiari, deși în cele mai multe locuri nici rândașii nu știu acest idiom, totuși autoritățile nu cunosc, în relațiile lor cu germanii, românii, serbii ori bulgarii, altă limbă decât pe cea maghiară.

Cine n-a trăit pe aci nu-și poate face o închipuire de încurcătura fără capăt, de mizeriile ce nasc din această singură împrejurare. Poporul neștiutor e dat cu totul pe mâna cavalerilor de industrie cari știu ungurește, căci există localități unde, dintre patru mii și mai bine de suflete, nici unul nu știe boabă ungurește. În asemenea localități persoane problematice își câștigă existența tălmăcind țăranilor în limba lor pe acea a autorităților. Acești paraziți de advocați de a treia mână și de scriitorași existau cu de prisos și înainte, dar acum sporesc ca buruiana cea rea, căci au o sferă de activitate determinată. Această canalie traduce actele și adresele autorităților, sfătuiește pe țăran, îl instigă, își dă aerul că ar fi având trecere în sferele politice, caută a trage pe sfoară pe cel necunoscător, i se plătesc bine serviciile de interpret, ia avansuri în procese pendente ș.a.m.d.

Însă toate lipitorile astea mari și mici n-ar fi încă în stare de-a ruina țara și de-a aduce populația la sărăcie deplină, dacă o legislațiune defectuoasă și o administrație care-și bate joc de orice idee de dreptate n-ar merge mână 'n mână cu toate acestea.

Deocamdată vom da următoarele cifre cari vorbesc de sine. Banatul, așa numitul grânar al imperiului, datorește 10 milioane de fiorini rămășiță din dări. După darea de seamă, publicată de curând, comitatul Temișorii numai datorește 3.667.095 fiorini reparțiți asupra plaselor Temișoara, Verșeț, Vinga, Lipova și Biserica Albă. Ne vom ocupa cu Lipova, care în aparență e plasa cea mai bine situată în tot județul Temișorii.

Recolta anului acestuia se consideră bună ca-n toată Ungaria, asta a ajuns la auzul ministrului unguresc de finanțe, Seapary, care s-a grăbit a adresa o circulară cătră toate autoritățile fiscale din Ungaria, prin care comandă organelor sale de-a căuta cu zel și asprime să încaseze dările. Organele subalterne, ce n-au nevoie de-o asemenea admonițiune, n-au așteptat să li-o spună de două ori.

Cine să execute însă?

Poporul e mai iritat decât oricând și în adânca sa ignoranță identifică pe perceptor cu neîngăduitorul creditor, cu statul. Firește. Cel ce ia grâul de pe ogorul țăranului și-l silește a-și vinde marfa câteva săptămâni după secere, când e naturalmente mai ieftenă pentru a plăti dări cu banii; cine-l face pe țăranul viier să-și piarză recolta în același chip; cine-i ia pălmașului vaca, care-i hrănește copiii, pentru a o da pe nimic celui întâi venit — acela e vrăjmașul de moarte.

Toate aceste le face însă în Ungaria un perceptor, un executor. Plânsete și vaiete domnesc pretutindenea unde s-arată. De aceea niciodată un om care simte omenește sau un funcționar cumsecade nu se oferă a fi perceptor. Numai oameni cu totul depravați, ce n-au nici un fel de căpătâi, se oferă la funcții atât de neplăcute, primejdioase chiar, care se dau oarecum cu licitație. E foarte caracteristic că există sute de inși cari se prezintă spre a ocupa asemenea funcții de călăi; existențele problematice foiesc în Ungaria cu de prisos și un astfel domn, care-și pricepe treaba, știe să-și facă avere, în poziția aceasta, în timp de câțiva ani.

Cu revolverul în buzunar călătorește acest „domn“, în numele guvernului și pe cheltuiala comunelor, în plasa sa din loc în loc și o spaimă ce paralizează, îl precede. Înainte de a sosi, averea tuturor locuitorilor cari sunt în restanță cu darea se trece într-un proces verbal; un scriitor și un om al autorității (în genere un țăran) merg din casă'n casă. Deja scriitorul acesta e pungaș, de mituit în orice caz, pentru că aci, în țara aceasta, toți se pot mitui.

Încruntând sprincenele întreabă pe o biată văduvă: „D-ta ai o vacă?“ Tremurând, femeia-i pune-n mână un biet fiorin — poate cel din urmă pe care-l are — și zice nu. El scrie,,Nu“ și apoi continuă cu blândețe: „Nu-i așa că n-ai nici vin?“ Apoi îi lasă o hârtie goală pe care ea are s-o iscălească. C-o clipire de ochi semnificativă, el părăsește casa și biata femeie crede c-a scăpat cu puțin. Cum s-a înșelat. Executorul vine-n ziua viitoare în persoană, o amenință cu temnița pentru indicațiunea ei mincinoasă și dacă acum nu dă cinci sau zece fiorini pentr-o manipulațiune analogă, se execută fără de milă. Adesea nici mituirile nu folosesc, căci executorul nu poate gândi totdeuna numai la sine, ci trebuie să gândească și la ministrul de finanțe care-i cere bani.

Oare un popor care vede guvernul reprezentat de indivizi atât de venali și atât de mojici poate să mai aibă conștiință de stat și respect de legi, în existența cărora nici nu crede? Nu e de mirare dacă 'n timpul din urmă au fost uciși în curs de opt zile doi executori și un consilier fiscal în Ungaria, unul dintre ei în Banat chiar.

În modul cel mai brutal paraziții aceștia scormolesc în carnea proprie a statului unguresc, prădând țara, ruinând în fiece an sute de oameni, adecă tot atâți contribuabili. Se 'nțelege că numărul contribuabililor împuținându-se, sarcinele celor ce mai sunt în stare a plăti devin din ce în ce mai grele. Această împuținare crește prin emigrațiunea în mase spre America, care ia dimensiuni din ce în ce mai mari, încât ministrul de interne al Ungariei s-a văzut silit a convoca o anchetă pentru oprirea „emigrațiunii în mase“. S-au cerut expertize de la comune și de la societățile agricole asupra acestui fenomen înspăimântător și din toate părțile s-a răspuns că, principala cauză e mărimea dărilor și asprimea încasării. Așadar fugă generală înaintea executorului! Nu știu ce va decide ancheta, un lucru însă e sigur: nu există alt mijloc de îndreptare decât scăderea dărilor și o purificare fundamentală a personalului administrativ. Dar e sigur de mai înainte că acest mijloc n-o să se aplice. Farsorii se vor tăvăli înainte până când s-o putea.

„Ungaria e o țară bogată, binecuvântată și popoarele ei sunt dintre cele mai fericite ale pământului“ — așa stă scris în fiece carte de școală, în care învață a citi copilul țăranului, care nici de nume nu știe ce-i fericirea. Da! e bogată țara dar locuitorii sunt săraci.

Săraci, pentru că prea multe lipitori îi sug, pentru că statul întreg trăiește pe-un picior prea mare, pentru că numai o idee, numai o tendență a cuprins puterile intelectuale din această țară și le absoarbe pe toate: ideea statului pur maghiar, tendența de-a impune țării întregi, tuturor popoarelor, fiecărui cătun, fiecărei table de cârciumă sigiliul maghiarismului.

Deocamdată fenomenul emigrațiunii în mase se observă mai mult în Ungaria de nord. Comisarii și agenții preced cu temei și n-au pătruns încă pân-aci; poate că unii nu presupun că vorbele și momelele lor ar da de urechi ascultătoare și de inimi deschise; căci populația din Bănat nu e numai săracă și nemulțumită, ci chiar prea multă la un loc, și tendența de-a emigra e vie în toți. Deocamdată lipsește ținta ademenitoare și mulți nu emigrează decât în alte părți ale Ungariei sau în Bulgaria, căci aci numai e loc pentru ei.

Cum vine însă că Ungaria, aci populată, dar în mare parte pustie, retrogradează din deceniu în deceniu în privirea populației sale, că întreaga ei prosperitate economică e lovită de regres? Cifrele ce pătrund penibil în publicitate sunt spăimântătoare, nici acum, în anul cel bun, nu se vede o scădere a răului. Această împrejurare ne spune îndeajuns că n-avem a face cu neajunsuri trecătoare, ci cu rele sociale și economice adânci, a căror înlăturare, în actualele împrejurări politice, li s-au părut cu neputință celor ce-au rupt-o de fugă. Recensimântul din 1870 spunea că în Ungaria sunt 4.417.574 persoane cari trăiesc din agricultură; pe când recensimântul ultim, făcut asupra popoarelor în anul 1880, dete un minus de 784.457 persoane, căci numărul acelora cari, în 1880, se mai ocupau cu agricultura e numai de 3.699.117 inși. Fiindcă în cei din urmă doi ani tendența de emigrațiune a sporit — Bulgaria și Bosnia sunt atât de aproape — se poate zice că, în ultimii 12 ani, agricultura Ungariei a pierdut un milion, aproape 25% a capitalului ei de brațe. Din nenorocire statistica națională maghiară, a cărei exactitate și bună credință întrece pe aceea a geografilor franceji, nu ne spune nimic pozitiv despre proporția diferitelor naționalități în aceste pierderi colosale. Ar fi interesant și ar lămuri problema dintr-un punct de vedere care ar contribui a dezlega cu siguranță cestiunea anchetei ministeriale.

❦