[29 aprilie 1882]

Nu numai motive politice ne comandă o precauțiune deosebită în cestiunea Dunării, ci și cauze economice și naționale.

Interesele cele mari pe cari Austro-Ungaria le invoacă ca un fel de titlu de drept împrotiva noastră nu sunt toate și în complexul lor armonice cu interesele poporului nostru propriu. Asupra acestor din urmă avem a decide noi și numai noi, căci, politicește independenți, nu credem ca cineva să ne poată contesta dreptul de-a regula prin tratate nouă de negoț politica noastră economică așa cum vom crede de cuviință și a apăra, pe cât putință este și întrucât e practic și folositor, propria noastră activitate industrială.

Axiomul cumcă am fi o țară esclusiv agricolă și condamnată de-a rămânea agricolă s-a învechit în vederea tuturor. Nu e nimeni în țară — afară doar de d. Boerescu și de câțiva liber schimbiști plătiți cu lefi din buget ca să învețe pe popor cum să se ruineze la sigur — care să nu se fi convins că importanța producțiunii industriale nu consistă în scumpetea sau ieftinătatea articolelor, ci în partea ei educativă. Un popor se crește prin industrie proprie. Toate calitățile lui, toate predispozițiile de gust, de arte, toate resorturile lui intelectuale și morale se pun în mișcare prin munca industrială; el își deprinde mânile la o sumă de lucrări ce pân-atunci i-erau necunoscute și toate deprinderile acestea sunt aptitudini nouă, talente nouă, activități nouă, a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului.

Liberul schimb absolut e atât de periculos pentru calitățile unui popor, le tâmpește atât de mult pe toate încât genialul List poate spune cu drept cuvânt: cel mai mare rău ce ne-ar putea face dușmanul e ca să ne dea marfa lui nu ieften, ci gratis. Toate puterile și toate instinctele naționale ar amorți și ar degenera; o nație de matufi pe care cineva ar răsturna-o c-o lovitură de picior. În dar de ne-ar da toate bunurile, acest dar ar fi ca pescheșul frânghiei de mătasă pe care Sultanul îl trimitea demnitarilor Porții de cari voia să se curețe.

Și-n adevăr nu vedem urmările fatale ale liberului schimb în țara noastră proprie? De-o parte țăranii, munca agricolă fiind singura în stare a mai ține concurență pe piața cosmopolită a universului, pe de altă parte zeci de mii de aspiranți la funcții publice, pepiniera nesfârșită a partidelor demagogice, elemente pururea nemulțumite, a căror conștiință și onestitate are o tarifă foarte redusă de prețuri.

Boala economică esplică fără nici o îndoială existența partidului roșu în țară. Sub domnia altor vederi economice decât acelea ale absolutului liber-schimb fiecare și-ar fi găsit o ocupație conformă cu teapa lui intelectuală, și erau toți oameni onorabili în loc de-a fi șarlatani politici. Boala economică e așadar în mare parte genitoarea păturei de paraziți sociali avizați la banul public; prin lipsa unei piețe în care să-și ofere brațele acești oameni au fost siliți a se constitui în societate de esploatare a bugetului și, nefiind în stare de-a produce altă marfă, produc fraze patriotice, plătite însă prin realitatea muncii grele și puțin producătoare a țăranului.

Așadar, din punctul de vedere al dezvoltării noastre proprii, marile interese ale Austriei, departe de a fi identice cu ale noastre, sunt cel mult armonizabile, și mânile cată să ne rămâie libere pentru a le putea pune în armonie, pentru a îngădui introducerea acelor articole pe cari ar fi nepractic de-a le produce noi înșine, dar a mărgini concurența pentru acele articole a căror producere se poate opera în condiții bune în țara noastră proprie.

A concede o poziție preponderantă pe marea arteră de import a Dunării tocmai puterii care e în stare a paraliza toată activitatea noastră în această direcție ar fi cea mai gravă eroare ce am putea-o comite pentru viitorul nostru. Libertatea de navigațiune pentru toate puterile neutralizează cel puțin pân-la un grad oarecare preponderanța uneia singure dintre ele și acest echilibru ne dă libertatea de-a lua măsurile ce le vom crede de cuviință pentru a da viață propriei noastre activități industriale.

Acest punct de vedere al absolutei necesități de-a da dezvoltare tuturor facultăților poporului nostru propriu, ținând piept concurenței străine fie prin război de tarife, fie prin alte restricțiuni, s-ar putea modifica, precum am zis-o, numai prin o împrejurare care nu atârnă de la noi, prin schimbarea situației politice a poporului românesc din Ardeal și Țara Ungurească.

Ceea ce ar fi de dorit dar e ca raporturile între România și Ardeal să fie cele din trecut. În adevăr trebuințele economice ale poporului nostru sunt unele și aceleași pretutindenea: același port la Sătmar ca și-n Moldova. De aci se esplică de ce în toate orașele din România există câte o anume stradă de Brașoveni, de oameni ce debitau marfă ardelenească pentru țăranul român. Articole produse de români de dincolo, vândute de negustori români țăranilor noștri, făcuse din aceste țări două zone deosebite de producțiune ale unui și aceluiași popor. Dacă Ardealul ar avea astăzi numai atâta autonomie încât să-și poată pune în legături constante producțiunea lui industrială cu cea agricolă de la noi; dacă țăranul de dincolo ar fi pus în poziția de-a schimba industria sa de casă pe grâul cestui de dincoace situația ar deveni cu totul alta.

Când raporturile noastre economice ar fi regulate după considerația ce am avea-o pentru munca celeilalte jumătăți a poporului românesc Austria ar înceta a fi o putere străină pentru noi, căci am pierde teama că despre apus ne-ar amenința un pericol național. Veleități de cucerire nu există nici dintr-o parte, nici dintr-alta. Dar ceea ce e legitim în tendența noastră e de-a vedea emancipându-se, pe terenul intelectual ca și pe cel economic, întreg poporul românesc și, oricât e despărțit prin politică, istorie și configurația brazdei ce-o locuiește, să aibă libertatea de-a se dezvolta în direcția ce i-a prescris-o Dumnezeu, dându-i aceeași limbă, aceleași datine, același port, aceleași trebuințe fizice și morale c-un cuvânt.

Poate că spiritelor conducătoare din Viena le-ar zâmbi o asemenea perspectivă. A ne cuceri prin propria noastră naționalitate, prin propriul nostru principiu de existență, a face din țăranul Dunării tributarul țăranului din Carpați, a stinge veleitățile politice prin satisfacerea instinctului adânc de dezvoltare sădit în poporul nostru ar fi o idee demnă de omul de stat al unei monarhii poliglote.

Dar, din nenorocire, oricâtă simpatie ar avea pentr-o asemenea idee sferele domnitoare din Viena, ea devine neputincioasă față cu purtarea consecuent fanatică a guvernului maghiar. Singurele două popoare cari sunt puse de-a curmezișul oceanului slav au atâta tact politic încât se urăsc de moarte și nu urăște românul pe maghiar ca maghiarul pe român. Deși cazurile în care un român s-ar fi maghiarizat sau un maghiar s-ar fi românizat sunt estrem de rare, totuși d-nii din Buda-Pesta persistă a crede că ceea ce n-au putut face de la Ștefan cel Sfânt încoace vor putea face acum, când spiritul național e deștept, acum când rasa lor proprie constituie abia a treia parte din populația Regatului. În loc de-a cerceta cu scumpătate natura etnologică a patriei lor și a se convinge că Ungaria e un stat poliglot, deci trebuie tratat ca atare, trebuie ca dezvoltarea statului să consiste în dezvoltarea paralelă a tuturor elementelor sale aliate prin istorie, maghiarii persistă a impune la zece milioane de oameni de alte limbi, altă origine și altă lege prețiosul lor idiom tartaric. Cine cunoaște în mod cât de elementar ce va să zică limba, cine știe că ea acopere pe deplin spiritul și că dezvoltarea limbei e chiar dezvoltarea inteligenței, iar această din urmă e laboratorul întregei activități musculare și cerebrale, acela va înțelege că a sili pe un popor să învețe altă limbă înseamnă a-l tâmpi, a-l face intelectual inept, deci și economic și politic inept.

Arareori se va găsi un stat care să urmărească cu mai multă stăruință politica degenerescenții decât statul maghiar.

Această ideocrație care supune vertebrele și craniile vii a milioane de oameni sub șurubul unor nerozii scornite de căpăținile brahicefale a unei rase mongolice cată să înceteze pentru ca o înțelegere temeinică și pe de-a pururea cu monarhia vecină să fie cu putință. O asemenea înțelegere ar avea însă după noi o influență determinantă asupra întregei situații din Orient și numai maghiarii cu impotenta lor sete de absorbire i-opun o piedecă constantă. Ei ar bea marea și totuși stomacul lor e atât de slab încât nu suferă nici câteva picături, ci le varsă îndărăt sub forma pocită de pretinși maghiari ce vorbesc nemțește și pentru cari patria e stomacul.

Această ideocrație, această domnie a unor abstracțiuni fără realitate ar trebui să facă loc unor vederi mai sănătoase, întemeiate pe împărțirea reală și aievea a populațiunii după naționalități din cari fiecare are, în marginile unității statului, dreptul de a-și determina singură viața ei intelectuală. O asemenea schimbare de vederi ar însemna și pentru români emanciparea de sub predominațiunea unei rase radical străine de ei. Monarhia vecină ar înceta a fi față cu noi un element de absorbire și, în locul antagonismului de interese politice și economice, ar începe epoca armoniei acestora.

❦