[2 octombrie 1882]

Nu-nțelegem ce folos poate să aibă „Românul“ din falsificarea și esplicarea strâmbă a statisticei? În dorința ce are de-a ne combate și de-a lăuda progresul imens realizat în țară prin sistemul ideilor liberale, cifrele statisticei trebuie să i se închine, vrând-nevrând, ca și când plăcerea copilăroasă de-a părea că ne dovedește nouă contrariul ar schimba ceva din realitatea lucrurilor.

D. Aurelian, actual ministru al instrucțiunii, autoritate pe care confrații de la „Românul“ credem că nu vor contesta-o în cât îi privește, ne spune în opera Țara noastră următoarele:

Nu trebuie să ne scape din vedere că, de la 1859, adecă de când am intrat într-o eră nouă (liberală) politică și socială, cheltuielele și veniturile noastre s-au urcat într-un mod foarte simțitor. În adevăr veniturile statului erau de 29.388.614 lei în anul 1859, iar în 1876 se urcaseră la 90.354.614 lei, adecă se întreiseră. Cheltuielele la 1859 se suiau la 28.911.844 lei, iar la 1876 ajunseseră la suma de 110.423.904 lei, adecă se împătriseră.

În același interval datoria statului s-a sporit cu una sută șasezeci și șase de ori. Statul datora 2.820.117 lei, iar în 1876 suma datorită se suia la 468.677.730 lei.

Se știe că de la 1876 încoace datoria publică s-a sporit cu mult, bugetul cheltuielelor asemenea.

Ținut-au pas înmulțirea populației și a averii generale cu această colosală sporire a cheltuielelor și a datoriei publice?

Fără-ndoială nu.

Nu-l credem capabil nici pe „Românul“ de-a afirma că sutele de milioane ale datoriei publice și zecile de milioane ale bugetelor s-au cheltuit în mod productiv. Reorganizarea dinlăuntrul țării făcându-se cu oameni de aceeași calificațiune ca ale guvernelor trecute, nu s-au făcut decât a se spori personalul și a se plăti îndoit și-ntreit Mihăleștii și Chirițopolii, Ciocârlanii și Ciocârliile moștenite din trecut. Sporul deci, făcut în favorul acestui personal, a fost aruncat în apă. Improductive au fost cheltuielele pentru armată, pentru o sumă de școli cari există pro forma sau cari au dat rezultate rele ș.a.m.d. C-un cuvânt: nivelul cheltuielelor s-a înzecit, nivelul culturii și averii generale a rămas același, ba pentru marea majoritate a poporului acest nivel e chiar scăzut.

La 1859 țara număra 4.425.000 locuitori: azi numără 5.200.000 după datele d-lui Bibicescu, va să zică cu 775.000 mai mult. Nu trebuie însă să uităm că de la 1864 încoace intră peste 20.000 de străini pe an în țară, cari s-așează la noi, încât sporirea populației noastre proprie nu intră pentru nimic în cifra totală a înmulțirii.

Cea din urmă dare de seamă statistică a Ministerului de Interne asupra mișcării populației e pentru anul 1877.

Din acea lucrare constatăm că creșterea populației române e în douăzeci de județe cu totul neînsemnată. Dacă-n Tutova populațiunea rurală se-nmulțește într-un an cu 20 suflete, în Roman cu 47, oare asta se poate numi spor? E stagnațiune, e regres chiar. În alte județe, precum Dorohoi, Suceava, Botoșani, Gorj, Râmnicul-Vâlcii, populațiunea scade; la Dorohoi într-un mod înspăimântător: într-un singur an au murit 1 126 de țărani mai mult decum s-au născut. Zece județe numai sunt în cari populațiunea sporește întrucâtva, și anume Ialomița, Buzăul, Prahova, Ilfov, Vlașca, Brăila, Dolj, Dâmbovița, R. Sărat și Teleorman; în toate celelalte, adecă în două treimi ale țării, populațiunea scade. Pe ici pe colo există în adevăr un escedent de nașteri asupra deceselor, dar acest escedent e ridicol și dovedește în realitate stagnațiune și regres. Totalul nașterilor, comparat cu al deceselor, e din an în an mai mic, natalitatea scade în progresiune, încât se poate să fie în curând întrecută de cifra mortalității. La 1859 mureau 57 de oameni și se nășteau 100; de atunci încoace mortalitatea s-a suit la 79, la 95, la 100, la 121 procente chiar. Aceste sunt lucruri cunoscute de toată lumea, tipărite în cărți și gazete; numai „Românul“ găsește că populația s-a-nmulțit și s-a îmbogățit.

S-a îmbogățit într-un mod curios. Ne aducem aminte de „expunerea situațiunii“ pe 1879 publicată de prefectul de Bacău, d. A. Vidrașcu.

La 1864 locuitorii din acel județ posedau numai boi de jug 22.428. Acest număr de vite a scăzut foarte, locuitorii nu mai au nici pe jumătate din vitele câte au avut înainte. Fizicește vorbind, populațiunile au fost și sunt bântuite de boale contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte din generațiunea viitoare. Moralicește vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură, mulți din ei nu au idee de morală. Produsul muncii lor îl consumă la cârciumă. Alții petrec timpul cu furturi și desfrânări. Căsătoria nu este respectată; clerul de la țară se află pe-o scară de cultură inferioară; copiii mici n-ascultă decât vorbe rele, sudălmi și bătăi li se aplică lor și mumelor lor; bărbații se bat foarte des între dânșii. Bătăliile lor sunt foarte violente, ca la niște adevărați sălbateci europeni; se rănesc grav, adeseori se ucid. Această generațiune neomenoasă, rușinea unui stat civilizat, acești oameni perverși și fertili în crime, delicte și contravențiuni de tot soiul se ruinează prin mișelii și rea viață.

Iată tabloul pe care nu noi, ci un prefect al guvernului actual îl face despre populațiunile noastre.

Acesta e un tablou care se potrivește cu toată Moldova și cu multe județe de munte din Țara Românească. Gorjul, Râmnicul-Vâlcea, Argeșul, Muscelul, Oltul sunt în aceeași stare de decreștere în care se află Tutova, Putna, Romanul, c-un cuvânt douăzeci de județe, două din trei părți ale României.

Ce ajută dar întâmpinarea că producțiunea și esportul au crescut când toate acestea nu se răsfrâng asupra populațiunii decât sub forma de cădere economică și morală?

Dar au crescut suma bunurilor existente în România? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adepții școalei din Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar când acest rezultat au fost obținut cu sacrificarea imensei majorități a populațiunii indigene un român nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari țara însemnează totalul chilometrilor pătrați, indiferent fiindu-i cine trăiește pe ei, dar nu omul pentru care țară și naționalitate sunt noțiuni identice.

S-au zidit fără îndoială multe palate în București, s-au înmulțit numărul acelora cari trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate, țara muncește înzecit pentru a întreține absenteismul și luxul, precum și pătura numeroasă de oameni cari și-au făcut din politică o profesie lucrativă; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra vițiului și a unei mizerii care, orice s-ar zice, acum douăzeci și cinci de ani nu exista în țară, nu era cu putință să existe.

„Românul“ are naivitatea de-a spune că bugetul de 30 milioane de acum 25 de ani era relativ mai oneros decât cel actual? Ca dovadă de inanitatea acestei aserțiuni pomenim ceea ce toată lumea contimporană știe: fiece buget se 'ncheia c-un escedent însemnat la venituri, o dovadă că oamenilor nu le trebuia nici măcar atât cât luau. Nu numai bugetele statului, ci toate, ale comunelor rurale, ale institutelor de binefacere, se ncheiau cu escedente, o dovadă că pretutindenea se cumpăneau exact trebuințele cu mijloacele disponibile. În zilele lui Știrbei Vodă escedentul anual al cutiilor satelor era de câteva milioane de franci. Se știe că acești bani nu se datorau unor dări comunale deosebite, ci erau o parte a dărilor către stat ce rămânea în folosul comunei. Prin urmare nu existau resturile de dări, nu împrumuturi cămătărești spre a le plăti, nu dorobanți împlinitori, nu biletele galbene ale perceptorilor, c-un cuvânt nimic din câte azi îl aduc pe locuitor de-a i se face negru dinaintea ochilor.

Ce-i folosește „Românului“ spoirea cu colori trandafirii a acestei realități? El nu poate amăgi pe nimeni decât doar pe sine însuși și face ca struțul, care, băgându-și capul sub aripă, crede că, dacă el nu vede pe nimeni, nimeni nu-l vede pe el. Repetăm: acum douăzeci și cinci de ani condițiile unei dezvoltări normale existau intacte; astăzi dezvoltarea e compromisă prin acea era nouă (liberală fără 'ndoială) de care pomenește d. Aurelian.

❦