[6 iulie 1882]

Locke, filozoful englez care, cu un spirit de critică neobicinuit pe vremea lui, a analizat cugetarea omenească în elementele ei oarecum ne dă în câteva șiruri o descriere exactă a manierei de-a cugeta și de-a se purta a partidelor, fie politice, fie religioase, încât din citirea acelor șiruri cineva vede bine ce rol cu desăvârșire secundar joacă așa-numitele principii în viața partidelor.

Iată ce zice scriitorul englez:

Oricât de mare ar fi zgomotul ce se face în lume asupra erorilor sau opiniilor, totuși trebuie să fiu atât de drept cu omenirea și să constat că cei pătrunși de erori și de opinii false nu sunt atât de numeroși precum ar crede cineva la întăia vedere. Nu doar c-ar fi cunoscând adevărul, ci pentru că în privirea acelor doctrine, cu care-și fac de lucru șie și altora, ei în realitate nu au nici o părere și nici o opinie. Dacă am catehiza puțin partea cea mai numeroasă a coreligionarilor celor mai multe secte din lume am găsi că, în privirea lucrurilor pentru cari ei s' aprind atât de tare, nu au nici o părere, ba, vom vedea că n-avem nici o cauză de-a crede că ei ar fi admis o părere oarecare în urma unei cercetări a rațiunilor ei sau a unei aparențe de adevăr. Ei sunt hotărâți de-a ținea morțiș la partidul la care i-a angajat creșterea sau interesul lor și, asemenea soldatului de rând în război, își manifestă curajul și zelul după comanda șefilor, fără de-a examina sau a cunoaște măcar lucrul pentru carele se luptă. Când viața de toate zilele a unui om ne dovedește că nu prea ține seama cu seriozitate de religie, cum și de unde am avea dreptul de-a deduce că-și va sfărâma capul cu postulatele bisericii și va cerceta cuvintele pro și contra a doctrinei cutăreia sau cutăreia pentru care se lupta? Lui i-ajunge dacă, ascultător capilor lui, are mâna și limba pururea gata pentru a sprijini cauza comună, pentru a se recomanda în ochii acelora cari pot să-i procure considerația, înaintare și protecție în societate. Astfel oamenii se fac mărturisitorii și anteluptătorii unor opinii de cari n-au fost niciodată convinși, ai căror prozeliți n-au fost nicicând, ba cari poate nici nu le-a îmblat vrodată prin cap. Așadar, deși nu se poate zice că numărul opiniilor neverisimile sau eronate e mai mic în lume decum se arată în adevăr, totuși e sigur că sunt cu mult mai puțini aciia cari se țin în realitate de ele și greșesc, crezându-le adevărate, decum avem obiceiul a ne 'nchipui.

Unul din ziarele bucureștene, „Națiunea“, și-a luat sarcina a face din când în când câte-o analiză — îndealtmintrelea elegant și neted scrisă — a principiilor ce le atribuie conservatorilor și liberalilor. Noi am ruga pe confrați să citească pasajul de mai sus al lui Locke și să ia apoi, nu pe liberalii de-a doua mână, ci pe șefi chiar, pe cei mai însemnați și mai inteligenți dintre ei, să-i catehiseze asupra principiilor ce pretind că le profesează. Îi asigurăm de mai nainte că nici unul nu va avea o idee exactă de ceea ce gândește în materie politică și că, dedesuptul ideilor ce pretextează a le avea, adevăratul motor al acțiunii lor e interesul personal imediat, interesul partidului mediat.

Dacă așadar partidul roșu e numeros, s-ar înșela cumplit cine ar crede că oamenii cari-l compun au aceleași principii. Poate unul dintre o mie și-a bătut capul cu analiza ideilor ce pretinde a le avea: restul ascultă de comandă, căci comandanții la rândul lor îi căpătuiesc. Ca să se mănție la putere, aceștia au înmulțit peste măsură numărul funcțiilor plătite de stat, au abătut curentul dorului de câștig de pe piața firească a producțiunii pe piața postulantismului. Locke are deci dreptate. Cine oferă leafă bună și tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume.

Dacă dar ne-ar întreba cineva cari sunt progresele realizate prin ființa roșiilor la putere, am răspunde: Înmulțirea funcțiilor publice, imposibilitatea din ce în ce mai mare de-a-și câștiga subzistența independent de bugetul statului, dependența din ce în ce mai mare a claselor conducătoare de puterea centrală și de oameni ce-o țin în mână. Dacă guvernul ar ști să ne-nțeleagă, i-am repeta sfatul pe care Montalembert îl dădea odinioară oamenilor de stat din Anglia:

Să ajungă la cunoștința că pofta generală și nemăsurată după funcții de-ale statului e cea mai rea dintre boalele sociale. Ea răspândește în tot corpul națiunii un spirit servil și venal, ceea ce nu esclude, chiar la cei bine căpătuiți, spiritul de partid și de anarhie.

Acest sistem creează o armată de muritori de foame, capabili de orice descreierare, când cred că prin aceasta se va stâmpăra apetitul lor și apți pentru actele cele mai de rând și mai înjositoare, îndată ce foamea le-a fost stâmpărată. O națiune de vânători de funcții e cea mai înjosită din toate națiunile; nu există umilire în lume pe care să nu fie 'n stare s-o suporte. (De l'avenir politique de l'Angleterre)

❦