[6 martie 1882]

Proiectul de lege al tocmelelor venind luni la ordinea zilei, multele idei eronate cari s-au produs în anii din urmă asupra originii proprietății precum și a clăcii în România și pripa reformelor răsărite din aceste erori ne face să ne întoarcem încă o dată la istoria adevărată a relațiunilor vechi dintre proprietatea mare de pământ și muncă, căci ni se pare că o descriere clară a evoluțiunii unor raporturi atât de necesare e adesea esențială pentru cunoașterea cestiunii.

Se va zice că reformatorii și agitatorii, că d. C.A. Rosetti îndeosebi, au voit binele, și dacă rele sunt, nu sunt a se atribui intențiilor lui, ci împrejurărilor.

Aceasta — o repetăm de atâtea ori — ar putea fi o scuză pentru un om privat, nu este pentru unul public. Greșelele unui om public se traduc în nenorociri asupra a milioane de oameni nevinovați; mai mult încă: d-sa trebuia să greșească și să greșească pururea. Neavând un cui în țara aceasta, nici cuiul lui Pepelea din poveste, neavând un petic pe toată fața pământului țării, străin prin origine, dar și mai străin prin apucături și prin idei, pentru d-sa politica este o pură afacere de invenție și de combinație, de negustorie de idei și de principii. Din citire de cărți franțuzești și a priori și-a croit în minte o serie de principii demagogice, o idee de stat cosmopolită, neistorică și neromânească, un fel de Americă cel puțin, dacă nu de-a dreptul Comuna, și, c-o stăruință vrednică de un scop mai bun, au propagat în curs de douăzeci și cinci de ani tot ce i-a trecut prin minte, indiferent dacă stătea sau nu în legătură cu starea de cultură, cu stadiul de evoluțiune a statului român.

Care era starea țării, dreptul ei, înainte de Regulament, căci fără îndoială Regulamentul Organic, făcut din inițiativa Imperiului despotic al țarilor, a trebuit să fie în opoziție, în unele părți măcar, cu „bătrânele și bunele datini“ ale țării precum zicea Matei Basarab.

Cronicele amânduror țărilor ne-o spun limpede: „La început tot pământul țării domnesc era“ ager publicus, în diviziune. Acest pământ se împarte între ostașii cuceritori, gentes, moșneni sau răzeși, între căpitanii lor — boieri — și restul rămâne pământ domnesc. Moșiile cari se dau boierilor li se dau cu privilegiul de-a le coloniza cu ce condiții vor putea; favoarea cea mai mare pentru colonizări era aceea de-a forma „slobozii“ (asylum) — loc în care oameni robiți, condamnați la pedepse, străini, așezându-se, scăpau de urmărire. Roma chiar a fost la început o „slobozie“ precum se știe, căci slobozie însemnează „libertate“.

Cine se așeza pe aceste moșii, originea proprietății cărora este dania domnească, se așeza în condițiile cu cari convenea cu proprietarul și aceste condiții, îndealtmintrelea cam uniforme peste tot locul, sunt originea clăcii și a dijmei. Cu desăvârșire aceleași raporturi domneau în Ardeal și Ungaria. Și aci pământul românilor: Făgărașul, Maramurășul, cele opt ținuturi ale Banatului de Severin, Munții Apuseni, sunt împărțite între gințile războinice de români așezate acolo, sunt inalienabile, sunt proprietatea lor. Celălalt pământ, domnesc sau regal, fusese dăruit parte la nobili unguri, parte sașilor colonizați, parte nobililor români. Dar, gințile libere înmulțindu-se repede în ținuturile lor, parte intră pe moșiile dăruite nobililor, sub condiții convenite cu aceștia, parte, nesuferind raporturile bisericești din Ardeal și Ungaria și mai ales presiunile de convertire ale papei, trec munții și întemeiază Țara Românească și Moldova. Cu prisoasele ginților așezate în țările noastre se colonizează moșiile mari, cu prisoasele ginților din câteva ținuturi ale Ardealului și Ungariei se colonizează moșiile de colo, și individualitatea etnică a românilor suplantează tot ce întâlnește în cale și câștigă, prin muncă, țări întregi.

Din aceste fapte, dovedite prin sute de documente, se arată, întâi, că românii au fost un popor pururea liber și că nelibertatea e de-o proveniență foarte târzie. În Ardeal și în Țara Românească glebae adscriptio e introdusă, din cauze curat temporare și de oportunitate, de Mihai Viteazul.

Al doilea, se dovedește că era un popor ce respecta dreptul altuia cu sfințenie. Ieșind din locurile părintești, câștigate prin merite războinice, și așezându-se pe moșia altuia, câștigată tot prin asemenea merite, el transigea în privirea condițiilor așezării, păstrându-și un singur lucru caracteristic pentru un popor eroic: libertatea personală. Chiar când ia arma în mână n-o face pentru a cuceri proprietatea nobilului, ci pentru a restabili condițiile primitive cu care s-a așezat prin liberă tranzacție pe acea proprietate. Crunte și viteze bătălii au avut țăranii clăcași din Ardeal cu universitatea nobililor și adeseori izbutesc a-și revendica condițiile primitive de așezare.

Raportul privitor la cestiunea agrară adresată de-o comisie ad-hoc lui Barbu Vodă (Știrbei) spune identic același lucru, care rezultă din întreaga istorie a dreptului român. Proprietarul e liber pe proprietate, țăranul pe munca sa și pe averea mobiliară. Așezarea pe moșii s-a făcut prin tranzacții, păstrându-și țăranii deplina libertate personală.

Erau aceste raporturi favorabile țăranului? Fără îndoială, căci statistica ne-o dovedește. De la începutul secolului până la 1864 populația română creștea repede, după formula lui Malthus, am putea zice; de la 1864 ea începe a scădea și scade din ce în ce mai repede.

Dacă d. C.A. Rosetti și-însușește meritul de-a fi reformat țara, vază cu ce preț a făcut-o. Cu mortalitatea poporului românesc.

Să venim însă și la Mihai Viteazul, acest om fenomenal prin vitejie și prin minte, aceasta jertfă tragică a unui mercenar de rând ca Basta. Mihai decretează pentru Ardeal și Țara Românească glebae adscriptio, vecinătatea, legarea de pământ. Un act nedrept, se va zice, care ridica libertatea personală. Dar oare ce zicea Matei Basarab despre tendința capitalului bănesc de-a suplanta, prin efectul cametelor, pe vechii proprietari prin noi proprietari de origină străină? Noul proprietar— neistoric — putea zice locuitorului: „Dacă ai dreptul de-a te muta de pe pământul meu, am și eu dreptul de-a te alunga când voi“ Mihai răspunde: „Tot pământul țării acesteia la început domnesc a fost; proprietatea absolută nu există în zilele mele. Noi, Domnul, ți-am dat acest pământ, dar ți l-am dat cu rezerva că-l vei exploata în anume condițiuni. Aceste condițiuni sunt pozitive după obiceiul pământului: parcelarea în ferme, cu dreptul de dijmă și o zi de lucru pe săptămână. Ție-ți trebuie muncă? Bine. Ți-o dau. Dar mie-mi trebuie popor, pentru că am de purtat războaie și nevoie de contribuabili. De aceea 'l leg de pământul tău pe acest popor și, oricât s-ar înmulți, tu ai să-i dai pământ“

Ceea ce-i uimitor în documentele noastre vechi și-ți umple inima de duioșie și iubire este profunda naivitate și bună credință de cari sunt dictate. Oamenii, poate unde erau de aceeași rasă și înrudiți fizic și moralicește, nu erau numai cuminți ci și binevoitori. În acest aluat nu intrase încă drojdiile ulițelor Țarigradului, cari să-l facă să fermenteze. Astfel și măsura lui Mihai Vodă era de-o mare bună-crediță. În mai puțin de 40 de ani populația Țării Românești ajunge la două milioane pe atunci, veniturile statului la 200.000 de galbeni; Matei Basarab este acela care culege fructele semănate de marele și nefericitul său predecesor.

Astăzi nu se mai poate o întoarcere la trecut — care la 1848 ar fi fost posibilă poate.

Legea rurală a scos proprietatea de sub vechiul drept public, a șters orice urmă a principiului indiviziunii, precum și originii de agru public. Proprietatea mare și cea mică sunt azi absolute. Fără îndoială din punct de vedere social și politic acesta este un progres, încă de așa natură încât o retrogradare să nu mai fie cu putință.

Ne îndoim însă că acest progres, în momentul în care s-a realizat, a fost potrivit cu stadiul de evoluțiune al societății române.

Dacă, la 1848, generația de agitatori ar fi fost compusă din oameni serioși, cunoscători țării, poporului și datinelor Lui, nu bonjuriști pomadați și frizați, dacă ar fi fost Tudor și nu C.A. Rosetti, acesta ar fi căutat îndreptarea în întoarcerea la trecut.

Ars trebuia „Regulamentul organic“ ș-așa, dar trebuia ars în favorul vechilor instituții românești, nu în favorul bagajului de idei cosmopolite și a priori ale Revoluției Franceze.

Aceasta din urmă a fost o revoluție a burgheziei, deci cu toate fibrele și rădăcinile străine de nevoile și trecutul țării noastre de plugari și păstori.

❦