[8 iulie 1882]

Mai multe foi din capitală încep a face „Națiunii“ întrebarea pe care noi i-am pus-o din capul locului: Ce vrea și la ce tinde?

Drept vorbind, noi n-am ști ce răspuns s-ar putea da la o asemenea întrebare.

Fiecare-și aduce aminte că, la suirea d-lui Dimitrie Brătianu pe jețul prezidenției Consiliului de Miniștri, d-sa rostise cuvinte de o escepțională gravitate la adresa coreligionarilor săi politici.

Pentru a realiza îmbunătățiri, zicea d-sa, fiecine trebuie să fie la locul său: hoții la pușcărie, cei ce speculă interesele publice la carantină, omul onest la muncă. Mulți oameni cu cari d. Dumitru Brătianu vorbise îl asiguraseră că nu va găsi pe nimeni care să-l sprijine, pentru că nu mai sunt oameni onești în această țară. Dar dumnealui nu e atât de sceptic, crede că există încă oameni onești și, admițând chiar că n-ar fi, îi putem face onești, pentru că românul lesne se schimbă din bun în rău și din rău în bun. C-o justiție nepărtinitoare și c-o voință energică mulți cari pân' acum treceau de corupți s-ar îndrepta și ar deveni folositori țării: ba ei singuri s-ar simți fericiți când ar avea conștiința liniștită.

Ei bine, același d. D. Brătianu, trecând de la prezidenția Consiliului la a Camerei, îngăduie în această din urmă calitate răscumpărarea liniei Cernavodă-Chiustenge și multe alte mai mărunte, dar de aceeași valoare morală.

Cum rămâne așadar cu aprecierile sale de mai sus și ce voiește acum?

Noi încai nu ne-am făcut nici când iluziile ce și le făcea d. Dumitru Brătianu… la bătrânețe, după ce-a cunoscut în curs de zeci de ani țara. Prin studii xenoscopice am arătat că roșii nici nu sunt măcar români, ci străini pripășiți din câteșipatru unghiurile lumii în decursul secolului trecut și a celui actual și că lor li-i de țară cum ni-i nouă de mere acre. Imorali în gradul cel mai mare, fără umbră de sentiment de patrie sau naționalitate, ei n-au avut nicicând naivitatea de-a crede câtuși de puțin în principiile ce pretind a le profesa. Născuți bătrâni, stricați și panglicari, guvernământul lor nu este numai o xenocrație destrăbălată, o domnie a tot ce Orientul a avut mai putred, dar, privind la conștiințele lor venale, la înclinările lor constante de trădare și de rea credință, la apucăturile lor de lingușire și de malonestitate, la stupiditatea lor intelectuală, unită c-o mare doză de șiretlic comun, am putea zice că ei au introdus un fel de pornocrație morală în țară.

Când d. Dimitrie Brătianu, amicul și prezidentul lor, declară că nu mai sunt oameni onești în țară cată din parte-ne să constatăm ceea ce și dumnealui știe: că odinioară existau oameni onești, și încă mulți, și că maturitatea pentru pușcărie și carantină datează de la formarea partidului roșu încoace.

Ceea ce fac uneori deputații roșii rezistă descrierei oricărui condei. Și cu toate acestea d. Brătianu crede că se pot îndrepta, pot deveni folositori, pot fi fericiți, având conștiința împăcată?

Dar au ei conștiință?

O seamă din enciclopediști făcuseră o analiză a acestei funcțiuni a sufletului și au constatat că cele mai multe elemente din ea sunt un rezultat al creșterii naționale îndelungate, un rezultat al principiului conservator al istoriei, lucru ce cată să le lipsească acestor indivizi de vreme ce ei n-au naționalitate hotărâtă. Dar nici măcar baza conștiinței, aversiunea în contra trădării, n-o au. Ucigașii de rând, eroii de codru sunt oameni onorabili pe lângă trădători. Banditul nu i-a jurat nimănui că-l va apăra: liber, cu riscul vieții lui, de-a ataca alt om, a comis o crimă de bună credință oarecum, care să poată espia. Eroii de la 11 fevruarie, azi adiutanți regali și generali, au jurat a-l apăra pe omul pe care l-au trădat. Crima e îndoită: scriitorii vechi zic că înaintea trădării chiar zeii își acopereau fețele. Dante le dă fundul cel mai adânc al infernului, locul unde nici ochiul lui Dumnezeu nu mai străbate.

Ei bine, ura și aversiunea în contra trădării, iată un instinct fundamental, comun conștiinței întregului neam omenesc. Numai aceste gunoaie etnice nu au nici acest instinct măcar.

Ei disting trădarea, ei o înalță în societate și o decorează, ei n-au nici atâta conștiință câtă au sălbatecii.

Și d. Dumitru Brătianu putea să aibă naivitatea de-a crede că, cu asemenea oameni, din asemenea materie putredă, din aceste scârbe ale omenirii se poate face ceva de-acum înainte prin morală teoretică? Cânepa, iată mijlocul cu care țara s-ar putea scăpa de aceste stârpituri morale și intelectuale.

Nu vorbim aci de principii politice, facem chiar abstracție de ele. Roșii ar fi ceea ce sunt chiar având principii diametral opuse celor ce au astăzi, căci organisme degradate rămân degradate în toate împrejurările. Oricari ar fi credințele lor, la apucături și la fapte ne uităm.

Ce testimoniu de sărăcie intelectuală și de cădere ne-am da găsind că milionarii răscumpărării și confratele lor Simeon sunt oameni onești, că administrația Chirițopolilor e bună, că plagiatorii sunt genii și escrochii martiri?

Nimic nu degradează mai mult decât admirarea sau lauda răului. Helvetius zice: „Le degré d'esprit nécessaire pour nous plaire est une mesure assez exacte du degré d'esprit que nous avons“.

Dacă n-am fi în stare a cunoaște sau a prețui binele, calea-vale; binele e în genere mai greu de cunoscut. Dar a lăuda sau a îngădui chiar cele rele, false, stupide nu are nici o scuză; aceasta ar fi o probă de slăbiciune nevindecată a judecății.

Ceea ce-ar fi necesar e ca d. D. Brătianu să se convingă că îndreptare a roșiilor nu e cu putință, precum nu se poate ca mătrăguna prin botez să devie stejar. Țara Românească a fost și este încă ventilul de siguranță al relelor sociale din statele vecine; roșii sunt în mare parte elementele rele și decrepite de cari împărăția turcului s-a curățit prin acest ventil. Ei sunt pentru generația trecută ceea ce jidanii sunt pentru cea actuală: necurățenia socială a unor state străine. Oare nu e mirare că toți jidanii sunt liberali, tot așa precum toți roșii sunt liberali? Cu toate acestea lucrul e foarte firesc; aceeași cauză, aceleași efecte. Străini și unii și alții, liberali și unii și alții.

❦