[9 aprilie 1882]

[Articol cu paternitate incertă]

Într-un stil blajin, inspirat numai de dragoste și de iubire, „Românul“ de la 5-6 aprilie curent se plânge că presa din opozițiune se mulțumește să acuze pe guvern că tot ce a lucrat pentru țară de șase ani e rău, fără să arate prin ce mijloace s-ar putea face mai bine. O sfătuiește apoi, tot cu același ton ademenitor, să lase criticele sterile de o parte și să-și exprime limpede și curat vederile ei asupra îmbunătățirilor ce ar trebui introduse.

Mărturisim că această dojenire politicoasă a bătrânului organ de publicitate ne-a făcut o impresiune cu atât mai plăcută cu cât era neașteptată. Nu prea eram, ce e dreptul, obicinuiți cu asemenea fraze pline de miere și de nectar din partea confraților noștri. Polemicele lor, din contra, se recomandă, de ordinar, printr-o acrimonie și o rea credință cari desfid orice veleitate de discuțiune.

Deși s-a zis demult că excepțiunea confirmă regula, vom considera ca o datorie de confraternitate să le răspundem cu aceeași blândețe, în speranța că o vor adopta ca normă de conduită în viitor.

După ce arată că opozițiunea se mărginește numai să atace faptele miniștrilor actuali, „Românul“ se întreabă cu mirare:

Dar oare n-au făcut ei bine că, după sute de ani de amorțire, au avut încredere în națiune și au făcut un rezbel?

DD. Rosetti Brătianu au făcut, în adevăr, războiul și probă despre aceasta sunt, vai! milioanele cheltuite și cei zece mii de bravi căzuți pe câmpiile Bulgariei. Nu credem însă că au dreptul să se fălească cu campania întreprinsă și să se învăluie în „cutele gloriosului drapel al armatei“, după cum le-a observat cu atâta elocuență d. Blaremberg.

Nimeni nu va contesta că împrejurările în cari s-a început războiul erau din cele mai gingașe. Națiunea întreagă, și armata în special, tremura indignată ascultând bârfelele aruncate asupra neamului român de gazetele ungurești și ovreiești. Sentimentul unanim era că, în fața atitudinei inexplicabile a Turciei, intrarea noastră în campanie se impunea cu o necesitate neînlăturabilă. Și putem afirma că orice partid s-ar fi aflat la putere în asemenea momente n-ar fi fost în stare să oprească în drumu-i curentul patriotic care străbătea țara de la un capăt la celalt.

Meritul dară al acestor oameni de stat a fost nu de a face războiul, ci de-a ceda unei cerințe generale, pentru că nu puteau face altfel.

Socoteala însă ce le va lua istoria nepărtinitoare nu va fi atât de simplă pe cât își închipuiesc. Nu știm dacă coroana ce le va pune pe cap nu va fi plină de spini. Ceea ce constituie greșeala lor de căpetenie — și, în politică, greșeala se numește crimă — este că, o dată intrați în acțiune, nu s-au priceput să profite de evenimentele în mijlocul cărora lucrau. Au făcut războiul, au risipit sângele generos al celor mai valoroși copii ai patriei, însă, prin neprevederea, prin slăbiciunea, prin neglijența lor, au lăsat să se răpească mărgăritarul prețios al țării, Basarabia, tot atât de scumpă românilor pe cât este de scumpă Alsacia-Lorena pentru franceji.

Nu erau destule deja provinciele smulse de la sânul patriei — martire: îi trebuia încă și acest sacrificiu pururea dureros?

Paharul amar pe care în perfectă cunoștință de cauză l-au impus României ar trebui să le mai taie pofta, credem noi, de a vorbi de meritele lor. Din nenorocire, gura le e plină necontenit de laude pe cari și le atribuie singuri, fără să se gândească un moment cât e de trist reversul medaliei.

Nu le recunoaștem, așadară, dreptul de a se făli cu acest război, care a dovedit lumei patriotismul și bravura strămoșească a oșteanului român, însă, în același timp, a dat pe față pentru totdauna ușurința de caracter și inaptitudinea iremediabilă a celor cari erau la guvern.

Cât despre prestigiul țării în urma acestui război și a proclamării regatului, am avut cu toții trista ocaziune să vedem cum îl înțeleg ei. Faptele sunt prea recente și ne doare din inimă ca să mai insistăm asupra lor.

Iată ce ar trebui să adaoge confrații noștri, dacă sunt în adevăr de bună credință, în urma întrebărei mirate de care am vorbit.

„Nici o țară n-are o libertate mai absolută“, mai declară „Românul“. Fie-ne iertat să adăogăm noi: libertatea sărăciei și a jafului.

Cine ar putea tăgădui că astăzi, oricari ar fi aparențele înșelătoare, mizeria bate cumplit la ușa țăranului? Simptome caracteristice sunt proporțiunile neauzite pe cari de câțiva ani le-a luat brigandajul, ca în epocele cele mai funeste. Trebuie să fi ajuns cuțitul la os pentru ca drumul mare să se umple de răifăcători.

Confrații noștri ne vor zice că exagerăm lucrurile și ne vor da, ca probă că țara merge bine, pe câțiva gheșefturi (întrebuințăm cuvântul pentru că a intrat în obiceiuri) cari și-au rotunjit cu o facilitate nepomenită averile pe socoteala ei. Din nenorocire, marea majoritate a națiunei sufere, căci impozitele sunt grele și se împlinesc cu călărași. O frământare adâncă, deși latentă, se află de cealaltă parte a Milcovului, unde nemulțumirea e generală și nu așteaptă decât o ocaziune spre a prorupe.

Ce a făcut guvernul ca să preîntâmpine aceste nemulțumiri, de cari nu ne îndoim că este informat? Unde-i sunt măsurile luate ca să poprească valurile amenințătoare ale potopului ovreiesc cari au înghițit deja parte din cele mai frumoase și istorice orașe ale patriei lui Ștefan și amenință să înghită și pe celelalte?

Când marii proprietari moldoveni s-au prezentat la Maiestatea Sa spre a expune păsurile țării, guvernul a silit pe rege să le refuze audiența cerută, ca o probă, negreșit, a „libertăței absolute“ de care ne bucurăm.

Ah! dară adversarii noștri se cred dibaci zicându-ne: „toate bune. Sunt, o recunoaștem, multe și numeroase rele de vindecat. Arătați-ne leacul.“

Răspunsul e simplu.

Tendințele partidului ce se intitulează liberal, dară care, pentru noi, este pur și simplu demagogic, sunt radicalmente opuse vederilor noastre. Școala d-lui Rosetti voiește comoțiunile violente, superpunerea nesocotită a intereselor, predomnirea numărului fără cens și fără capacitate. Noi urmărim, din contra, stabilitatea în instituțiunile ce țara și-a dat, siguranța proprietăței, influența legitimă a meritului și a inteligenței, respectarea cu sfințenie a Constituțiunei.

Cum dară ne vom înțelege? Or programa a căreia realizare o urmăresc e bună, și atunci sfaturile noastre sunt fără folos, de vreme ce sunt deciși mai dinainte să nu ție nici o socoteală de ele; or este rea și vătămătoare, și în acest caz nu pricepem ce mai caută la putere?

Ne cred dânșii atât de naivi încât să le încredințăm leacurile noastre? De când oare medicul conștient și prevăzător își lasă doctoriile destinate să aline durerea bolnavului pe mâini netrebnice, cari pot să le compromită efectul? Și apoi, ținut-au vreodată seamă de leacurile ce li s-au recomandat?

De șase ani de când sunt la guvern ei își exercitează empirismul lor asupra forțelor vii ale națiunei, slăbind-o și dezorganizând-o, fără să știe în mod hotărât unde au să ajungă. De câte ori vreun organ al opozițiunei le afirmă că măsura la care tind e periculoasă, ei strigă: „Voim lumină!“ și-și astupă urechile ca să n' audă. Ca să nu le cităm decât un exemplu, ținut-au oare socoteală de manifestațiunea clară și categorică a opiniunei publice în contra electivităței magistraturei?

Nu e de ajuns să declare că voiesc și doresc discuțiunea, ci trebuie ca declarațiunea lor să fie sinceră. Toată lumea însă s-a convins cu prisos că sinceritatea de care fac atâta paradă. În vorbe e un mjiloc ingenios, deși puțin recomandabil, spre a amăgi pe cei lesne crezători.

Piară țara, numai dânșii să fie la guvern: iată deviza lor.

❦