„Columna lui Traian“

[1 aprilie 1882]

Fără îndoială unul din meritele d-lui B. P. Hăsdău este de-a fi introdus un nou metod, pozitivist oarecum, în cercetarea istoriei naționale. Înzestrat c-o memorie imensă și c-o putere de combinație aproape egală cu această memorie, întrunind deci cele două calități ce caracterizează inteligențele geniale: memoria și judecata, cunoscând o sumă de limbi vie și moarte, între cari pe cele slave, d-sa ne-a descoperit cel dentâi izvoarele slavonești atingătoare de istoria noastră, cu atât mai prețioase cu cât, fiind înconjurați de slavi, aceștia ne cunoșteau poate mai bine decât popoarele apusene. Cronice polone, colecțiuni de documente slavone, poezia poporană a neamurilor balcanice și a celor de la nord, multe din acestea au fost atrase în cercul cercetărilor sale și încet-încet istoria noastră se reconstruiește piatră cu piatră ca manifestare uniformă a unui singur geniu național, al geniului poporului românesc.

La început poate nici d-sa însuși nu-și cunoscuse calea și marginea puterilor. Scriind uneori novele sau drame, alteori economie politică, ba ascuțindu-și pana chiar în foi umoristice, spiritul său părea a nu se fi înțeles pre sine însuși. Chiar „Columna lui Traian“ era la început un ziar politic, mai pe urmă a devenit o revistă în care se publicau și drame și poezii de-o valoare problematică. În forma însă în care reapare — cu sfera mărginită la istorie, linguistică și psicologie poporană — dezbrăcată de sterpe polemici politice și de alte materii străine, „Columna lui Traian“, ale cărei două prime fascicule le avem dinainte-ne, promite a deveni o prețioasă revistă și a da o nouă impulsiune științei române. Științei române, zicem, pentru că, dacă științele naturale și matematicele sunt prin chiar natura lor cosmopolite, știința istoriei, a limbei, a manifestărilor artistice ale unui popor, a vieții lui juridice, a datinelor, este o știință națională. Acestea din urmă întăresc vertebrele naționalității, acestea fac pe un popor să se cunoască pe sine însuși, îl păstrează în originalitatea și tinerețea lui și-l mântuie de platitudinea unei culturi cosmopolite.

Dacă luăm aminte la stricăciunele pe cari le-au adus întregimei vieții noastre naționale emigrația tinerimii orășenești în străinătate, care nu ne aduce de-acolo în schimb decât o sumă de trebuințe costisitoare, uitarea de țară, stârpiciune intelectuală și o completă lipsă de interes pentru limba, literatura și istoria noastră, pentru tot ce ne deosebește în bine chiar de străini, cată să recunoaștem că era necesară o reacție care să ne emancipeze de sub înrâurirea intelectuală a romanurilor lui Daudet și a comentatorilor Codului Napoleon și — reacționari fiind — salutăm reacția și în „Columna lui Traian“, dorindu-i cea mai deplină izbândă.

„Columna“ va apărea o dată pe lună, abonamentul e minim, numai de 20 lei pe an, ajustarea tipografică destul de îngrijită.

N-rul I cuprinde:

N. Densușeanu: Monumente pentru istoria țării Făgărașului.

B. P. Hăsdeu: Un nou punct de vedere asupra ramificațiunilor gramaticei comparative.

Climescu, Curpăn și Petrov: Din obiceiele juridice ale poporului român în districtul Bacău.

Dr. D. Brândză: Limba botanică a țăranului român.

B. P. Hăsdeu: Manuscriptul românesc din 1574 aflător la London în British Museum.

E. Băican: Din anecdotele poporului român.

Mai mult decât interesant este studiul d-lui N. Densușeanu. Zicem mai mult decât interesant pentru că documentele publicate rezolvă în mare parte cestiunea dreptului public al românilor de sub Coroana Habsburgilor. Pe când opinia maghiarilor era că poporul românesc n-ar fi avut în trecut nici libertate, nici nobilitate, nici drept propriu, d. Densușeanu citează un vraf de izvoare, dovedind că deja secolul al XIV-lea al lui Mircea cel Mare e plin dincolo de munți de Knezii et seniores Olachales, de districte române, de veri nobiles, adevărați nobili, între cari întâlnim chiar Basarabi, de possesiones valachales având veche și aprobată lege proprie, antiquam et aprobatam legem districtuum valachicalium universarum, jus Wolachie, și autorități elective din oameni onești și nobili, ut certos probos nobiles viros ad id sufficientes iuxta ritum volochie eligant et adoptent. Ba chiar a înnobila se chema boeronisare, a boieri. Din acest studiu se vede mai mult: identitatea instituțiunilor române de pretutindene, o unitate a poporului românesc, preexistentă formațiunii statelor dunărene, unitate ce cuprinde în unele priviri și pe românii de peste Dunăre.

O interesantă culegere promite a deveni aceea a răspunsurilor pe cari învățătorii rurali le dau la cestionarul ce li s-a împărțit în 1877. Încă sub ministrul Maiorescu se împărțise, după cum știm, un asemenea cestionar privitor la datinele poporului, la naștere, nunți, înmormântări și la alte ocazii solemne. La cestionarul întâi a lucrat mai cu seamă Ion Creangă; al doilea cestionar e făcut de d. Hăsdeu și se mărginește la obiceiele juridice ale poporului nostru.

Ca prime specimene se publică răspunsurile a trei învățători din județul Bacău.

D. dr. Brândză începe a publica în „Columna“ numele ce-l dă poporul plantelor, pururea în alăturare cu numele botanice latine. D. Hasdeu face în aceste două fascicule istoricul extern și o analiză filologică a manuscrisului românesc din British Museum, cel mai vechi dacă datează cu certitudine din anul 1574. E un text român al celor patru evanghelii scrise cu frumoase caractere. În catalogul Museului figura ca text slavon. Cartea a fost odinioară proprietatea unui nepot de frate al lui Mihai Viteazul.

În fasciculul II e peste tot continuarea aceloraș materii, plus o notă asupra unei escursiuni făcute de d. Bianu în mănăstirile din Moldova, o poveste de P. Ispirescu și o traducere — în proză — a Infernului lui Dante, despre care nu știm tocmai bine ce-o fi căutând în „Columna“.

Cercetările istorice, filologice și de psicologie poporană n-ar prezinta un interes atât de viu dacă am avea o epocă de înaltă civilizație în urmă-ne, dacă ființa noastră națională s-ar fi păstrat, în haina neîmbătrânirii, în scrierile unor cugetători anteriori. Dar civilizația noastră e falsă; străini și semistrăini născuți în București ori în orașele de pe Dunăre și franțuziți la Paris, aceștia au falsificat și drept, și viață publică, și datini, au prefăcut Cuventele den bătrâni în limba păsărească a gazetelor și a pledoariilor dinaintea tribunalelor, încât chiar dicționarul limbei în circulațiune trebuie trecut prin depănătoare și ne vedem nevoiți a face istoria fiecării vorbe pe care-o întrebuințăm pentru a-i păstra înțelesul.

Am putea zice că e luptă de toată ziua pentru toate bunurile naționalității noastre. Lucrările acestea nu ar fi atât de însemnate dacă n-ar fi prezentat greutăți la fiece pas, dacă nu ar fi un continuu stimul pentru acțiunea intelectuală. Ceea ce se dezgroapă prin aceste documente istorice și linguistice nu sunt dar numai materialuri de interes arheologic, ci e România însăși, e geniul poporului românesc de pe care se înlăturează păturile superpuse de ruine și de barbarie. Fiece pas înainte se face aci în înțelesul reconstruirii naționalității române și pentru ca ea însăși să se recunoască pe sine, să-și vie în fire. Blestemul din Biblie, „în sudoarea frunții tale îți vei câștiga hrana“, n-a fost un blestem, ci o binecuvântare. „În sudoarea frunții tale te vei cunoaște pe tine însuți“ zicem cercetătorilor pe terenul istoriei și a linguisticei, bucurați de aceste rezultate ale unei munci naționale, rezultate greu de câștigat în comparare cu deprinderea mecanică a formelor esterioare ale unei civilizații străine.

❦