Novele din popor de Ioan Slavici

Un volum de 456 pag. București 1881. Editura librăriei Socec et comp.

[28 martie 1882]

Sub titlul de mai sus d. I. Slavici publică, întrunite în volum, novelele sale: Popa Tanda, Gura Satului, O viață pierdută, La crucea din sat, Scormon, Budulea Taichii și Moara cu noroc.

Autorul e de mult cunoscut cititorilor „Convorbirilor“ și celor ai „Timpului“, mai mult, e cunoscut publicului german și va fi credem în curând celui francez, deși se pare că publicul său propriu, pentru care sunt menite, cel românesc, n-a dat atenția cuvenită activității sale literare.

E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepție; problemele psihologice pe cari le pune sunt desemnate cu toată finețea unui cunoscător al naturii omenești; fiecare din chipurile cari trăiesc și se mișcă în novelele sale e nu numai copiat de pe ulițele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu țăranul român, în port și în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca el.

Poate nu e o idee nouă dacă spunem că orice lucrare literară însemnată cuprinde, pe lângă actul intelectual al observației și conceperei, o lucrare de resumțiune a unor elemente preexistente din viața poporului. Sunt scriitori — și numărul lor e legiune — cari sugându-și condeiul în gură, scornesc fel de fel de cai verzi, creațiuni ale fantaziei pure fără corelațiune cu realitatea, creațiuni ce, prin noutatea lor, atrag poate câtva timp publicul și sunt la modă. Descriind situații factice, personaje factice sau manierate, sentimente neadevărate sau simulate, umflând un sentimentalism bolnav — în volume întregi, acești autori — numărul lor în străinătate e foarte mare — au un public mai numeros de cum ar merita și primejduiesc în mare grad gustul, sentimentul adevărului și bunului simț.

Credem că nici o literatură puternică și sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăși la rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului național. Aceasta nu e adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atât de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic. Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicile unor țări depărtate ce au trăit și trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va ști să codifice datina țării lui și soluțiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.

Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa și va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma și va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuințele și aspirațiunile preexistente ale poporului său.

Nu acel istoric va fi exact, carele în fraze pompoase va lăuda sau va batjocori întâmplările în trista și searbăda lor conexiune cauzală, ci acela care va căuta rațiunea de-a fi a acelor întâmplări și va descoperi-o în adâncimea geniului popular. Unul ca acesta ar descoperi că aceleași rațiuni cari au făcut pe români să crească i-au făcut să și cază; aceleași calități cari au urcat pe osmani la înălțimea de stăpânitori a trei continente au fost rădăcinile pieirii lor; că orice calitate, orice energie, orice e mare și puternic ca patimă are în consecuența cu sine însuși rădăcinile fericirii și nefericirii sale. Numai oamenii cari au tăria de-a fi credincioși caracterului lor propriu fac impresie în adevăr estetică, ei numai au farmecul adevărului, reprezentarea lor zguduie adânc toate simțirile noastre și numai aceasta e obiectul artei.

Fără îndoială există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul, în modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent. Autorii generației trecute — un Eliad, un Gr. Alexandrescu, sunt cu tot talentul lor natural scriitori cosmopoliți. Alecsandri numai e în generația veche acela care și-au încuscrit din capul locului talentul său individual cu geniul poporului românesc și de aceea el, împreună cu Negruzzi, Donici ș.a. e întemeietorul unei literaturi, nu copiate, sau imitate după lord Byron și Lamartine, ci în adevăr naționale. Tot această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă șie însuși o urmează și Slavici.

Popa Tanda e un mărgăritar de popă românesc, vrednic a figura în orice carte de citire pentru sate, un popă cu gura de lup și inima de miel, care mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie mai cu seamă, ridică nivelul moral și material al unei pustietăți cum i-a Sărăcenilor.

O viață pierdută descrie traiul unui țăran ardelean, care, naiv și onest, vine în mlaștina morală a Bucureștilor, unde pierde tot ce un om are mai scump. Înavuțit în adevăr prin muncă, el dă foc casei și averei lui și părăsește mocirla morală într-același cărucior, sărac, șezând pe aceeași ladă de Brașov, fără să se uite îndărăt, nevoind să ia nimic de la pământul care-i mâncase copilul. El se 'ntoarse în Ardeal, tot atât de vesel precum venise odinioară, lăsând în urmă-i tot, tinerețe, avere și mormintele familiei.

La crucea din sat și Scormon sunt două gingașe idile câmpenești; iar Budulea Taichii — poate nu atât de sobră în formă ca Popa Tanda — e de-o adâncime psihologică mai mare încă. Scrisă cu umor, e de-un gen necunoscut pân' acum la autorii români. Adâncimea marii seriozități morale a autorului e acoperită cu bruma ușoară a bătăii de joc și a comicului. S-ar fi crezut că „umorul“, întristarea și patimele îmbrăcate în haina comică a glumei și a ridicolului e străină geniului nostru popular și proprie numai englejilor și germanilor — „Budulea“ d-lui Slavici e o dovadă învederată de contrariu. Se poate scrie umoristic și românește.

•

Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane nu este numai talentul autorilor, concepția lor curat românească, ci și împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din România, în mijlocul unei corupții care împreună în ea viciile orientului turcesc cu ale occidentului, și-au păstrat sănătatea sufletească, reflectă tinerețea etnică, curăția de moravuri, seninul neamului românesc. Când vede cineva ce soiu de literatură se prăsește în România, cum o revistă literară din București, care întrunește într-un snop o adunătură de tineret semistrăin, își duce cititorii prin locuri malfamate sub pretextul de-a face poemuri à la Alfred de Musset, cum spitalul, balamucul și cârciuma sunt singurele locuri cari furnizează sujete artistice literatorilor de la „Literatorul“ și de la alte întreprinderi scandaloase, acela cată să fie recunoscător puținelor pene în adevăr românești, care ne scapă din atmosfera infectă a spitalurilor, ce se pretind reviste literare. În aceste spitaluri, unde mărginirea intelectuală a pretinșilor autori nu e întrecută decât de malonestitatea lor plagiară și de obrăznicia cu care ei pe ei înșii se proclamă mari autori, literele române au relații, firește sterpe, cu niște catâri intelectuali, ceea ce nu oprește ca o seamă de acești catâri să fie împodobiți cu medalia Bene merenti. Atâta aveam de zis despre mediul mlăștinos și bolnav, cu care trebuie să lupte literatura sănătoasă pentru a-și scoate capul la lumina soarelui.

Căci închipuiască-și cineva — risum teneatis amici — până și gazeta oficioasă a republicei din cafeneaua Procope, „Pseudo-românul“, își dă părerea asupra novelelor lui Slavici, ba criticul — non emunctae naris — spune chiar alb pe negru că autorul nu-i place când face spirit. Ceea ce aștepta criticul spiritual al „Pseudo-Românului“ sunt calambururi, proprii autorilor jidani din Germania și din Franța, vorbele de șic din romanuri scrise pentru cocotele din Paris, lucruri cari învederat nu se pot găsi în scrierile unui autor român. Ba criticul gazetei cafenelei Procope combate chiar teoria estetică, emisă de d. Maiorescu în „Convorbiri“, că terenul vieții naționale e singurul pe care pot răsări romanuri bune. Citează — in contrarium cum s-ar zice — pe Daudet, căci e citit băiatul. Și noi am avea poate de citat ceva — in contrarium — la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emil Zola. Ar fi interesant a se constata, bunăoară, ce minți, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naște din încrucișarea rasei ovreești cu cea neogrecească, încrucișare ce se operează uneori în România. Fără îndoială amestecătura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic și moralicește, ar produce niște exemplare de caracterologie patologică, cari ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacțiunii „Pseudo-Românului“. Dar acest roman al viitorului cată, după a noastră părere, să fie amânat până în momentul în care poporul românesc însuși, ajuns la starea ce i-o pregătesc patrioții, nu va mai putea fi un obiect destul de estetic pentru romanțieri și aceștia ar fi siliți a pescui în promiscuitatea San-Franciscului din America dunăreană.

❦