[12 aprilie 1883]

[Articol cu paternitate incertă]

Într-una din revistele noastre de acum o săptămână zisesem că rămășițele de venituri ale anului precedent, când se încasează în anii următori, se cuvine fără îndoială să fie înscrise ca venituri ai acestor ani; însă nu pentru echilibrarea bugetelor curente, ci pentru plata mandatelor reportate și neplătite din trecut, iar escedentul ce-ar rămânea cată a se întrebuința pentru plata datoriilor ce-ar fi fost contractate provizoriu și cu care s-au făcut față la neajunsul momentan care-a avut loc asemenea în trecut.

Guvernul actual n-au urmat astfel.

În loc de-a plăti cu rămășițele împlinite fie mandate reportate, fie datorii contractate provizoriu, adecă în loc de-a plăti cu rămășițe de venituri rămășițe de cheltuieli, d-lor au plătit cu ele cheltuieli curente, nepreocupându-se deloc de împrejurarea că aceste sume, încasate ca venit perceput asupra trecutului, corespundeau cu datorii temporare contractate în trecut.

Dar se 'nțelege că cine ia un fond destinat pentr-un anume scop, pentru plata unei anume datorii din trecut, și-l întrebuințează într-altă parte sau îl privește ca un spor de venit și ca un motiv pentru sporirea cheltuielelor sale actuale, acela rămâne dator cu fondul acesta abătut de la destinația lui.

Astfel an cu an, cheltuind rămășițele pentru alte destinațiuni decât cea firească, a plătirii rămășițelor de cheltuieli, guvernul s-a împrumutat în realitate pân' acum cu 71.220.854 lei, ceea ce reprezintă un împrumut anual de peste 10 milioane.

Consecuența firească a fost sporirea datoriei publice.

La 1877 totalul datoriei publice era 515.490.270;

Astăzi, emițându-se renta pe deplin, va fi de 727.191.007.

Deci o sporire enormă a datoriei publice în câțiva ani, cu suma de aproape 212 milioane și împrumuturi făcute de peste 71 milioane.

Aceste cifre, a căror exactitate e confirmată de situațiunile oficiale publicate pân' acum, nu se pot tăgădui de nimenea.

Un buget e ca o ecuațiune. Suma termenelor din membrul întâi, venitul, trebuie să fie egală cu suma termenilor din membrul al doilea, cheltuiala, pentru ca ecuațiunea să fie exactă. Dacă însă cheltuielele s-au făcut toate în realitate, adecă toți termenii din membrul al doilea s-au sleit, fără ca veniturile să se fi încasat toate, cestiunea ce ni se impune este dacă termenii neîncasați sunt încasabili, dacă ei reprezintă drepturi reale și constatate ale statului, a căror percepere a fost întârziată momentan sau amânată din cauze anormale. Dacă rămășițele sunt reale, ecuațiunea rămâne exactă; un deficit real nu e cu putință. Ceea ce se poate ivi este un deficit momentan, care s-acopere lesne c-un împrumut provizoriu, dar care împrumut trebuie plătit numaidecât, îndată ce termenii restanți au fost încasați, întâmplă-se aceasta în orice moment ulterior.

Neținând seamă de acest principiu și luând aparențele unor strâmtorări momentane drept realitate constantă, s-au născut legenda Strat, a căreia veracitate a contestat-o din capul locului nu numai foaia aceasta, dar și Parlamentul de pe atunci.

Pentru a ne lămuri lucrul prin o figură, să ne 'nchipuim bugetul unui an sub forma unei cumpene cu cele două talere sau terezii. Pe unul din talere se pun deodată cheltuielele, devreme ce ele sunt de mai 'nainte sigure, pe talerul opus se pun veniturile ca contragreutăți, în măsura în care se 'ncasează. Se poate deci ca la sfârșitul anului veniturile să nu se fi încasat toate, se poate ca nu toate contragreutățile corespunzătoare să se fi așezat în talerul opus, și cumpenele nu sunt în echilibru. Cestiunea e însă: există în realitate acele contragreutăți? Evident că existau și o dovadă despre aceasta e că s-au încasat în anii următori sub forma de rămășiți. Era vorba însă ca cu aceste rămășiți să se echilibreze cumpăna anului trecut:, nu aceea a anului următor. Însă, oricât de dezechilibrată s-ar fi arătat cumpăna unui an trecut prin întârziare de încasări, dumnealor, în loc să acopere golurile prin rămășițele ce se încasau în mod retardatar, iau aceste venituri târzii, cari nu sunt decât echivalentul unor cheltuieli trecute, și le trec în bugete curente, le privesc ca pe un spor de venit curent, care le dă ocazie de-a spori și cheltuielele curente, iar datoria din trecut rămâne datorie.

Vom da un exemplu și mai clar. Să ne 'nchipuim că în anul 1870 statul, pentru a zidi o școală care costă 1000 franci, a vândut un pământ cu 1000 franci. Cumpărătorul pământului întârzie cu plata din cauze independente de voința lui; statul se 'mprumuta c-o 1000 de franci în așteptarea de a încasa suma de la debitor și zidește școala. Iată o datorie contractată pe deplin acoperită prin creanța datornicului. În 1871 vine alt guvern și zice: datoria contractată de stat pentru a zidi școala rămâne datorie, iar mia de franci, luată de la debitor, se consideră ca un spor de venituri al anului 1871 și se cheltuiește pentru altceva. Iată politica financiară a roșiilor. Neplătind nici o obligațiune din trecut cu rămășițe încasate cari priveau trecutul, au ajuns să ridice legenda Strat în acuzătoare perpetuă a finanțelor predecesorilor lor, contând se 'nțelege pe aversiunea pe care-o are publicul mare pentru orice cestiune de cifre.

Dar creditul statului s-a urcat, ni se zice. Permite-ni-se a observa aci că ridicarea creditului unui stat se datorește arareori guvernanților, în împrejurările cele mai dese însă unor considerațiuni cu totul de altă natură. Statul Peru a câștigat un credit public enorm în urma descoperirii sedimentelor de guano, care-a scăzut în măsura în care sedimentele au fost esploatate și esportate. Dar în genere sunt o sumă de împrejurări care contribuie la urcarea sau scăderea creditului unui stat fără ca el să aibă vreun merit la aceasta și prea adeseori situațiunea politică generală e determinantă în asemenea lucruri. În preziua unui război creditul tuturor statelor se scumpește; când sunt perspective de pace, el se ieftenește.

Dacă ar fi să căutăm mai deaproape cauza sporirii creditului României, le-am spune confraților că, întru cât privește poporul nostru, n-am avea tocmai multe motive de-a ne bucura. Creditul mai poate spori și în cazul când piețele străine ar spera a vedea România prefăcându-se într-o colonie internațională de elemente economic mai înaintate, cari vor putea plăti în viitor ceea ce românul n-ar putea plăti azi, adecă când acesta ar zice: Datoriile contractate le va plăti viitorul proprietar suplantat, dacă nu le va putea plăti actualul proprietar al României. Lucrul e indiferent pentru venetici, precum și pentru capitalurile internaționale, nu e însă indiferent pentru acela care nu înțelege rațiunea de-a fi a unei Românii fără români, fără acest element etnic specific, altul decât cele ce-l înconjură. Se 'nțelege că o Turcie populată de germani și-ar plăti lesne datoriile, dar credem că lucrul n-ar fi indiferent pentru turc.

Ei bine, imigrațiunea necontenită de elemente străine este una din cauzele constante ale urcării creditului statului român. Dar n-avem nici un motiv de-a ne bucura de această împrejurare.

Dar să venim acum la maniera de-a discuta a confraților.

Teoria pe care am espus-o mai sus le dă ocazie să zică:

Aceste cuvinte dovedesc grosolana ignoranță a organului conservator în ceea ce privește administrarea finanțelor și comptabilitatea etc.

Să admitem un moment că în adevăr n-am cunoaște deloc legea de comptabilitate. De când necunoașterea unor dispozițiuni de administrație financiară constituie o stare de ignoranță? Ignoranța consistă în a nu cunoaște legile naturii și legile minții noastre proprii astfel cum ele se reflectă în științele exacte, nu însă a nu cunoaște paragrafe de dispoziții eventuale, croite de oameni, cari azi sunt unele, mâne altele. Dar se 'nțelege, cele patru clase primare cari redijează „Românul“ vor pricepe mai bine ce e știința, ce neștiința.

Amintim confraților ceva, îndealtmintrelea cunoscut de toată lumea, că adevărul este acela care doare pe oameni, nu neadevărul. Când se prefac a fi atât de naivi de-a ne numi pe noi ignoranți, o să zâmbim: afirmarea nu ne supără. Oricât de mică închipuire ne-am face despre valoarea sau întinderea cunoștințelor noastre, ceea ce știm e că fiecare din noi, individual vorbind, a muncit mai mult în privința asta în viața sa decât tot personalul de redacție al „Românului“ la un loc.

Și în fine, c-un aer triumfător, „Românul“ conchide să citim art. 63 et sq. din legea comptabililății generale a statului unde se spune că „după ce exercițiul unui an bugetar e închis, rămășițele lui se trec ca venituri în anul viitor“.

Exact ceea ce am zis și noi în numărul de la 3 aprilie și la începutul acestor șiruri… numai cu un adaos: „se trec ca venituri ale anului viitor, cu rezerva de-a se plăti cu ele datoriile corespondente din trecut“.

❦