Electra

❖

Euripide

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)

PLUGARUL argian, soţul Electrei.

ELECTRA, fiica lui Agamemnon.

ORESTE, fratele Electrei.

PYLADE, prietenul lui Oreste.

CORUL, alcătuit din femei argiene.

BĂTRlNUL.

CRAINICUL.

CLITEMNESTRA, regină în Argos.

DIOSCURII.

Slujitorii lui Oreste, sclave din garda Clitemnestrei.

Scena înfăţişează o privelişte aridă, muntoasă, la hotarele Argolidei, nu departe de izvorul râului Inachos. În lumina turbure a zorilor, în mijloc, se desluşeşte o casă umilă ţărănească. Printr-o parte trece drumul spre Argos, dincolo de care se întind petice de ogoare şi păşuni. Un bărbat în straie de ţară iese din casă.

PLUGARUL.

O, Argos, tărâm străvechi ¹ , ape ale râului Inachos! De aici, odinioară, încărcându-l pe Ares ² într-o mie de nave, regele Agamemnon pluti spre ţara Troadei. Iar după ce-l omorî pe Priam, stăpânul pământului Ilion, şi cuceri vestita cetate a lui Dardanos ³ tot aici se întoarse, în Argos, şi spânzură de templele noastre semeţe prăzi nenumărate smulse barbarilor. Şi după ce acolo întâlni atâta noroc, i-a fost dat să moară în casa lui, prin viclenia urzită de nevastă-sa, Clitemnestra, şi prin mâna care a lovit a lui Egist, fiul lui Thyestes! El s-a sfârşit, lepădând străvechiul sceptru moştenit de la Tantal ⁴ .

Egist acum domneşte peste ţară şi e stăpânul fiicei lui Tyndar ⁵ , soţia eroului stins. Agamemnon, când a plutit spre Ilion, a lăsat în casă un urmaş bărbătesc, pe Oreste, şi-o fiică, mlădiţă ridicată, pe Electra.

Gata să fie ucis de braţul lui Egist, Oreste şi-a găsit mântuirea într-un moşneag, care-l crescuse pe tatăl său, şi care l-a încredinţat lui Strophios, să-l ocrotească în Ţara Fokidei ⁶ .

Electra a rămas în casa părintească şi când a împlinit v'irsta înflorită a tinereţii a fost peţită de fruntaşii ţării Heladei. Insă Egist, fiindu-i teamă ca nu cumva să-i nască vreunui om de seamă un fiu, care să-l răzbune pe Agamemnon, o păstra în palat şi nu se învoia s-o mărite cu nimeni. Dar şi astfel era bântuit de spaima că ar putea să aibă copil în ascuns, de la vreun nobil. Deci s-a hotărât s-o ucidă, dar Clitemnestra, cu toată firea ei crâncenă, a scăpat-o din mâinile lui Egist. Când şi-a omorât bărbatul ea avusese cel puţin un temei ⁷ , dar îi era frică să nu stârnească ura tuturor, ucigându-şi copiii.

Iată ce puse atunci la cale Egist: cum fiul lui Agamemnon era alungat din ţară, în exil, a făgăduit răsplată de aur celui care îi va ridica viaţa, iar pe Electra mi-a dat-o mie de nevastă. E drept că şi eu mă trag din părinţi mykenieni, într-asta nu mi se poate găsi nici un cusur: mă laud cel puţin cu strălucirea obârşiei ⁸ . Dar sunt lipsit de avere, şi lipsurile omoară nobleţea. Dând-o pe Electra unui bărbat slab, şi frica lui Egist urma să scadă. De-ar fi căsătorit-o cu un bărbat de seamă, acesta ar fi deşteptat din somn omorul lui Agamemnon şi-atunci Dreptatea l-ar fi pedepsit pe Egist.

Dar niciodată eu, bărbatul Eleotrei – îmi este martoră Kypris – nu i-am pângărit culcuşul; ea încă este fecioară. Lu'ând copila unor oameni atâta de îmbelşugaţi, m-aş fi ruşinat s-o jignesc, eu nefiind vrednic prin naştere de ea.

Îl cinstesc, de asemenea, pe aşazisul meu cumnat, pe sărmanul Oreste, gândindu-mă că, poate, într-o bună zi îi va fi dat să se întoarcă-n Argos şi să afle de nefericita nuntă a surorii sale. Dacă mă socoteşte cineva nebun, că am primit în casă o fecioară şi nu m-am atins de ea, părerile lui sunt canoane prea ticăloase pentru măsurarea virtuţii. Să ştie că, dimpotrivă, nebun este omul acela 1. (Electra, în veşminte ponosite, iese din casă, purtând pe cap un ulcior.)

ELECTRA.

O. Noapte neagră, doica stelelor de aur2, în umbra ta, purtând pe creştet ulciorul, mă duc să scot apă din izvoarele râului. Nu c-aş fi ajuns într-atâta nevoinţă, ci pentru că vreau să le arăt zeilor cum mă jigneşte Egist şi să înalţ în nesfârşitul eter3 strigătele mele către tata, căci fiica lui Tyndar, blestemata, m-a gonit din palat, ca să-i fie pe plac bărbatului său. De când a făcut alte odrasle cu Egist, eu şi Oreste suntem de prisos în casă.

PLUGARUL.

De ce te chinuieşti, sărmane, în locul meu cu-atât amar de muncă, tu care înainte ai trăit în belşug? De ce nu stai de-o parte, după cum te rog?

ELECTRA.

Un prieten ca tine îl preţuiesc deopotrivă cu zeii. In toate nencrocirile mele nu irrai jignit niciodată. E mare

1 Textul aici este intraductibil, deoarece moros, cuvântul folosit de poet, înseamnă nebun, smintit, şi totodată desfrânat, neruşinat.

2 Adeseori eroii tragediei îşi strigă durerea divinităţilor cosmice primordiale.

3 Invocarea eterului, zeul ce încorpora lumina pură, este pusă de unii în legătură cu destinul celor de pe urmă ale omului, aşa cum reiese şi din alte versuri ale lui Euripide: „înduraţi ca toate să se întoarcă în locul de obârşie al fiecărui element, spiritul către eter, trupul în glie „ (Suplicantele, 531). De asemenea, în Rig-Ve-da se spune: „Ochiul tău se duce către Soare, sufletul tău se duce către Vânt”.

Norocul oamenilor, când au parte la restrişte de un asemenea tămăduitor cum eşti tu pentru mine. Mă simt datoare, chiar nepoftită de tine, pe cât îmi îngăduie puterile, să-ţi fac truda mai uşoară, să te ajut s-o înduri mai lesne şi să mă împărtăşesc din caznele tale. Destul ai de lucru pe-afară. Treburile casei lasă-le în seama mea. Când se întoarce la căminul său, truditorul e bucuros din prag să afle în bună rânduială cele dinăuntru.

PLUGARUL.

Du-te, dacă aşa găseşti de cuviinţă. De altfel apa nu-i departe de casă. Eu, în zori, îmi voi mina boii la câmp şi voi semăna ogorul. Niciodată leneşul, chiar dacă gura lui esteplină de numele zeilor, nu poate să-şi câştige traiul fără muncă.

(Pleacă amândoi, Electra la izvor, plugarul la lucru. Scena ră-mâne goală. Lumina încă e turbure. Dinspre partea drumului intră Oreste şi Pylade. Câţiva slujitori, nevăzuţi, îi aşteaptă mai în urmă.)

ORESTE.

Pylade 1, dintre toţi, pe tine te socot omul meu cel mai de credinţă, ca prieten şi gazdă. Dintre atâţia prieteni,

1 Unii comentatori l-au învinuit pe autor de neîndemânare pentru felul cum îşi introduce aici personajele. De ce să-i împărtăşească Oreste lui Pylade – vărul, aproape fratele său, alături de care a crescut şi care pe deasupra e o biată mască mută în tragedie – ceea ce el ştia fără îndoială de mult şi foarte bine. Nu trebuie uitot însă că spectacolul tragic nu s-a dezvoltat în-tr-un teatru de curte, ca o bună parte din producţia dramatică europeană. Dimensiuni atât de ample şi caracter atât de popular ca al dramei şi comediei atice nu s-au mai regăsit decât în cinematograful secolului nostru. Aşa se explică modul insistent în care erau prezentate personajele şi antecedentele acţiunii, într-o vreme când nu se scornise încă „programul de sală.” Poziţia reciprocă a eroilor trebuia să fie precisă, ca pe o tablă de şah, iar „scenariul” limpede pentru toată lumea.

Tu singur îmi porţi de grijă, cu toate că Egist m-a silit să-ndur o soartă cumplită, ucigaşul părintelui meu, cu ajutorul preaticăloasei mele mame!

Mânat de oracolul zeului 1, am sosit în pământul argian, fără ştirea nimănui, să le dau moarte pentru moarte ucigaşilor tatălui meu. Azi-noapte am fost la mormântul lui Agamemnon, am plâns şi i-am dăruit prinosul pletelor mele, am junghiat o oaie şi i-am turnat sângele pe rug 2, nevăzut de tiranii ce domnesc peste pământul acesta. Nu-mi voi purta paşii între zidurile cu metereze ale cetăţii. Două ţinte am în vedere când mă opresc aici la hotare: să pot trece, dintr-un pas, într-o altă ţară, de m-ar recunoaşte vreo iscoadă şi să-mi caut sora. Se zice că trăieşte măritată şi aşezată, că nu mai este fecioara pe care o păzeau în palat. Vreau s-o întâlnesc, s-o fac părtaşă la omor; prin ea să aflu întocmai ce se petrece dincolo de metereze.

Dar Eos 3 îşi înalţă obrazul alb ca neaua. Să ne îndepărtăm de cărare paşii. Se va ivi desigur cineva, ori un ţăran, ori o femeie. Vom întreba. Dacă sora mea locuieşte prin părţile-acestea. Iată o slujnică, purtând pe creştetul -ras4 o povară de apă! Să ne-aşezărh şi s-o pândim pe

1 Oreste a primit de la Apolo, în templul din Delfi, porunca de a răzbuna moartea părintelui său. Răspunderea celor viitoare este mutată astfel de pe umerii omului pe ai zeului. Dar aceasta nu înseamnă că omul se comportă de aici înainte ca un somnambul sau ca o marionetă: dimpotrivă, între voinţa imanentă (umană) şi voinţa transcendentă (divină) se constituie un teribil câmp de forţe ce va străbate întreaga piesă.

2 Unul din semnele exterioare ale doliului, pe lingă straiele cernite, era tăierea părului, o şuviţă sau în întregime, şi depunerea lui pe mormânt. Cu privire la jertfele funebre şi cultul morţilor, vezi p. 3, n. l şi p. 31, n. 1.

3 întruchiparea feminină a zorilor de zi, vlăstar alături de Helios şi Selene din prima generaţie divină, zeiţa zugrăvită de Homer cu degete trandafirii şi straie şofranii.

4 Semn al doliului sau poate aici al condiţiei servile.

Roabă. Poate vom culege vreo ştire despre cele ce ne-au făcut să venim în această ţară, Pylade!

(Oreste şi Pylade se ascund după zidul casei. Revine în scenă Electra, purtând ulciorul plin pe cap. înaintează în cadenţa unui cântec de jale.)

ELECTRA Strofa.

Porneşte, cu pasul întins, iată, e vremea.

Mergi înainte, mergi înainte, plângând 1.

Vai mie, vai mie, tată mi-a jost Agamemnon şi m-a născut Clitemnestra, fiica lui Tyndar, cea urgisită.

Sărmana Electr a, aşa mi se spune-n cetate.

Vai, muncile mele nefericite şi viaţa mea respingătoare!

Tată, tu odihneşti în Hades, înjunghiat de nevastă şi de Egist, o, Agamemnon!

Haide, stârneşte-ţi acelaşi plânset, încearcă din nou plăcerea multelor lacrimi!

Antistrofa.

Porneşte cu pasul întins; iată, e vremea.

Mergi înainte, mergi înainte plângând.

Vai mie, vai mie!

În care cetate, în care sălaş ţi~e dat să fii slugă, bietul meu frate,

1 Modul în care Electra îşi vorbeşte sieşi la persoana doua este caracteristic pentru mobilitatea neistovită a expresiei eline.

De când m-ai lăsat în vatra părinţilor noştri pe mine, sărmana, pradă celor mai crunte izbelişti. Vino, de chinuri dezleagă-mă, ai milă de mine, o, Zeus, o, Zeus, răzbună omorul nemernic al tatălui meu! Întoarce-ţi în Argos picioarele tale pribege l (Depune ulciorul pe pământ. Apoi îşi urmează bocetul.)

Strofa II.

Aşează ulciorul, de pe creştet coboară-l.

Vreau, pentru tata, să strig în zorii zilei bocetul meu de noapte: e ţipătul lui Hades, e cântul lui Hades.

Ajungă-ţi, tată, sub glie plânsetul meu, pe care zilnic, de-a pururi, îl plâng, în vreme ce gâtul meu gingaş mi-l sfârtec din unghii şi creştetul ras mi-l izbesc cu mina, în amintirea morţii tale.

Electra, sfâşie-ţi chipul '.

Ca o lebădă 1 cu glasul înalt, care din undele râului îşi cheamă iubitul părinte pierit în năvodul cu ochiuri viclene,

1 Compararea plângerilor omeneşti cu cântecul sau strigătul tânguitor al unor păsări se întâlneşte adeseori în bocetele lirice (threnoi). Electra lui Sofocle se compară pe sine cu privighetoarea. Pe de altă partt zburătoarele mari, lebedele sau berzele de pildă, treceau drept modele de dragoste filială.

Tot astfel şi eu pentru nefericirile tale, tată, mă irosesc lăcrimând.

Antistrofa II.

O, baia din urmă în care te-ai scufundat! Culcuş nespus de-ngrozitor, al morţii l Vai mie, vai l Amară securea, tată. Ce te-a izbit1. Amară capcana la-ntoarcerea ta de la Troia.' Nevasta nici diademă nu ţi-a-nchinat, nici cunună, ci te-a lăsat.

— O, mişelie sfruntată!

— Pe seama spadei cu două tăişuri a lui Egist, apoi a primit în culcuş trădătorul. (Intră corul, alcătuit din tinere ţărănoi argiene.)

CORUL Strofa III.

Fiica lui Agamemnon, venit-am, Electra, la aşezarea ta ţărănească 2.

1 După cele plăsmuite de Eschil în Orestia, Clitemnestra pregăteşte baia lui Agamemnon, la ceasul întoarcerii de la Troiâ, aruncă un năvod peste trupul despuiat al soţului şi îl omoară singură, în scăldătoare, cu securea. In Electra de Sofocle ibovnicul regal este nu numai complice moral ci şi făptaş; amândoi: „i-au spart ţeasta cu securea ucigaşă, ca tăietorii de lemne un stejar”.

2 Plutarh relatează în Viaţa lui Lysandi os că în anul căderii Atenei (404), la ospăţul oferit de generalul spartiat, un theban a cerut să se stârpească cetatea duşmană de pe faţî pământului. Atunci un alt bărbat din Fokida a cântat versurile acestui turA sosit cineva, a sosit din Mykene un băutor de lapte, bărbat de la munte, care ne-a dat de ştire ce s-a vestit pe-acolo prin crainic: de azi în trei zile se va face o jertfă în Argos şi fecioarele toate vor merge la templul Herei1.

ELECIRA.

Nici spre lumini de sărbătoare, nici spre podoabe de aur nu mi se-ndreaptă inima, dragele mele.

Sărmana de mine, eu nu voi intra în danturi lo. Olallă cu fetele-n Argos şi nu voi suna cu piciorul măsura.

Cit ţine noaptea de lungă eu plâng ţi ziua întreagă, la fel, mi-o petrec plângându-mi durerea…

Priviţi la pletele mele murdare, la straiele mele zdrenţoase!

Oare sunt pe potriva unei odrasle de rege, a fiicei lui Agamemnon, şi pe potriva Troiei, l burător parodos şi i-a convins pe învingători: „că ar fi un mare păcat să se sfarme şi să se năruie o atât de nobilă cetate”. Văzând o asemănare între umilinţele Atenei şi ale fiicei lui Agamemnon, au renunţat să nimicească oraşul. Aşadar, ceea ce n-au izbutit să salveze braţele luptătorilor a izbutit cântul poetului stins cu doi ani mai devreme.

1 Ocrotitoarea femeilor şi a naşterii de prunci, soţia geloasă a lui Zeus şi regina Olimpienilor, era patroana cetăţii Argos. La templul său, aflat între Argos şi Mykene, se sacrificau numeroase vite cu prilejul sărbătorilor zeiţei şi se organizau procesiuni.

Care-şi aduce aminte că tata, odinioară, a biruit-o?

CORUL Antistrofa III.

Mare-i puterea zeiţei!

Hai, te-nvoieşte să-ţi dăm ăe-mprumut o rochie scumpă ţesută cu fir şi giuvaere de aur, adaos la strălucirile harului tău.

Să nu crezi că numai cu lacrimi, şi neproslăvindu-i pe zei, îţi vei învinge duşmanii!

Nu suspinând, ci doar cu evlavie şi rugăciuni către zei vei ajunge zile mai bune, Electra.

ELECTRA.

Niciunul din zei nu ascultă glasul meu de restrişte, şi nu-şi mai aduce aminte de jertfele-nchinate pe vremuri de tata 1. Vai, celui acum răposat şi celui care încă trăieşte umblând în ţară străină, departe! Sărmanul pribeag, la câte o vatră,

1 Ideea zeului orb, surd şi amnezic se întoarce nu odată în tragedie. Intre om şi zeu se presupune existenţa dintru începuturi a unui legământ, pe care trebuie să-l îndeplinească amândouă părţile. Orice omisiune dintr-o parte sau alta duce la o gravă descumpănire: „Dacă tu, Zeus, laşi să piară odraslele unui tată care ţi-a fost preot şi te-a copleşit cu cinstirile lui, atunci unde vei mai afla mâini darnice, să-ţi închine jertfă îmbelşugată?” (Eschil, Hoeforele, v. 255.) se nimereşte să stea laolaltă cu slugile, el, fiul unui părinte vestit.

Şi eu îmi spulber viaţa în casa unui plugar, gonită din palatul părintelui meu, între munţi cu creste râpoase.

Iar mama-şi împarte altui bărbat aşternutul omorului.

* „^

CORIFEUL.

Atâtea rele a-ndurat Helada şi neamul tău, din pricina Helenei, sora mamei tale!

(Oreste şl Pylade ies din ascunzătoare. In spatele lor, cei câţiva slujitori.)

ELECTRA.

Vai, femeilor, destul am cântat de jale. Chiar aici lingă casă pândeau nişte străini. Acum se ridică din ascunzătoare. Să fugim, voi pe drum, eu înăuntru, să scăpăm cât mai grabnic de răufăcătorii aceştia.

ORESTE Rămâi, sărmane, nu-ţi fie teamă de braţul meu!

ELECTRA

(închinându-se la statuia lui Apolo din/afo porţii) Phoibos Apolo, te rog în genunchi, seapă-mă de moarte 1!

ORESTE.

De-aş putea să-i omor pe alţii, pe care îi urăsc mai mult.

1 Invocaţia este adresată zeului în ipostaza lui de Thyraios (cel din faţa porţii), care, sub înfăţişarea unui obelisc de piatră, se ridica înaintea caselor.

ELECTRA Pleacă, nu mă atinge, nu se cuvine să mă atingi!

ORESTE Nimeni altul nu e mai îndreptăţit să se apropie de tine.

ELECTRA De ce îmi iscodeai cu sabia-n mână casa?

ORESTE Stai şi-ascultă şi vei gândi ca mine îndată.

ELECTRA Mă supun, sunt în puterea ta, eşti mai puternic.

ORESTE Am venit să-ţi aduc veşti de la fratele tău.

ELECTRA E viu sau mort? Spune-mi, prietene.

ORESTE E viu. Vreau mai întâi să-ţi dau această ştire bună.

ELECTRA Să-ţi fie soarta fericită, răsplată pentru dulcile cuvinte, ORESTE Fie să avem parte amândoi de aceeaşi fericire.

ELECTRA.

Pe unde-şi petrece sărmanul tristele zile ale surghiunului?

ORESTE Rătăceşte, pierdut, din cetate în cetate.

ELECTRA.

Poate că-i lipseşte din ce să trăiască de la o zi la alta.

ORESTE Nu îi lipseşte, dar omul în exil e scurs de vlagă.

ELECTRA.

Ce cuvânt ai venit să-mi aduci din partea lui?

ORESTE.

El întreabă dacă trăieşti şi care îţi este traiul? ELECTRA.

Prea bine, iată nnai întii cum mi s-a uscat trupul.

ORESTE într-atât l-au topit suferinţele, încât îmi vine să oftez.

ELECTRA Şi capul îmi este ras, cum se poartă la sciţi.

ORESTE.

Te iroseşti, fără-ndoială, din jalea pentru fratele tău şi pentru tatăl tău cel răposat.

ELECTRA.

Vai mie, oare nu sunt ei tot ce-am avut mai drag?

ORESTE Vai, vai, şi tu oare nu eşti la fel pentru fratele tău?

ELECTRA Dragul meu lipseşte, nu-i lângă mine.

ORESTE De ce trăieşti aici, departe de oraş?

ELECTRA.

Sunt măritată, străine. O, nuntă de moarte!

ORESTE îl plâng pe fratele tău. Cu cineva din Mykene?

ELECTRA.

Nu cu omul căruia tata ar fi sperat să mă dea vreodată.

ORESTE Vorbeşte.

— Eu te-ascult să-i pot spune fratelui tău.

ELECTRA.

Locuiesc aici, în sălaşul acesta, departe de toate.

ORESTE în casa unui plugar sau a unui bouar?

ELECTRA.

Omul e sărac, dar nobil faţă de mine şi smerit.

ORESTE Ce fel de smerenie îţi vădeşte bărbatul?

ELECTRA.

Nu a îndrăznit niciodată să se apropie de aşternutul meu.

ORESTE.

A făcut jurământ să rămână neprihănit, s-au te socoteşte poate nevrednică?

ELECTRA.

Nu vrea să-mi jignească părinţii, asta socoteşte el că nu ar fi purtare vrednică.

ORESTE Şi cum de nu s-a înfruptat din asemenea nuntă?

ELECTRA.

El crede că insul care m-a dat lui nu avea drept asupra mea, străine 1.

ORESTE înţeleg; se teme de răzbunarea lui Oreste.

ELECTRA.

Sigur că se teme, dar, mai presus de asta, ce fire cinstită!

ORESTE.

Da! Mi-ai vorbit despre un suflet nobil. Va trebui să fie răsplătit cum se cuvine.

ELECTRA.

Va fi răsplătit, dacă se va întoarce vreodată acasă cel ce acum lipseşte.

ORESTE.

Dar mama, care te-a adus pe lume, cum de-a îngăduit această nuntă?

ELECTRA Femeile îşi iubesc bărbatul, nu copiii, străine.

ORESTE Şi Egist, pentru ce a ţinut să te jignească?

ELECTRA.

Măritându-mă cu un asemenea bărbat, voia să dau naştere unor copii lipsiţi de vlagă.

1 Numai Oreste avea dreptul acesta, el, capul legiuit al casei de Argos după moartea lui Agamemnon.

ORESTE Adică să nu dai naştere unor fii răzbunători.

ELECTRA.

Aceasta era ţinta lui. De-ar fi să-şi primească pedeapsa!

ORESTE Soţul mamei tale ştie că eşti fecioară?

ELECTRA.

Nu ştie, aceasta-i o taină ce nu i-o dezvăluim.

ORESTE.

Dar femeile, care ne-ascultă aici cuvintele, îţi sunt prietene?

ELECTRA îmi sunt: ele vor tăinui spusele tale şi ale mele.

ORESTE Ce-ar putea să facă Oreste, de s-ar întoarce în Argos?

ELECTRA.

Mă mai întrebi? Ruşinoase vorbe! Ori nu s-a umplut sorocul faptei?

ORESTE.

Şi dacă se întoarce, cum să-i omoare pe ucigaşii lui Agamemnon?

ELECTRA îndrăznind ce-au îndrăznit odinioară duşmanii lui.

ORESTE.

Ai avea îndrăzneala şi tu să-ţi ucizi mama, împreună cu el?

)

ELECTRA Aş avea, cu aceeaşi secure cu care l-a izbit pe tata.

CRESTE Să-i dau de ştire? Hotărârea ta e nestrămutată?

ELECTRA Fie să mor, nurnai s-o pot înjunghia pe mama!

CRESTE Vai, de ce nu-i în preajmă Oreste să te audă?

ELECTRA De l-aş vedea, străine, nu l-aş recunoaşte.

ORESTE.

Nu-i de mirare. Când v-au despărţit, amândoi eraţi copii.

ELECTRA Unul singur din prietenii mei ar putea să-l recunoască.

ORESTE.

Nu cumva cel despre care se spune că l-a scăpat de moarte?

ELECTRA El, un bătrân împovărat de ani, ce l-a crescut pe tata.

ORESTE.

Dar tatălui tău i-a fost hărăzit un mormânt după moarte?

ELECTRA.

I-a fost hărăzit, dar în cel fel? L-a azvârlit afară din casă.

ORESTE.

Vai mie, ce-mi vorbeşti? Încercările crâncene, fie şi cele străine, zdrobesc inima muritorilor. Spune-mi, vreau să aflu, şi fratelui tău să-i duc ştiri dureroase, pe care trebuie nesmintit să le audă. Mila nu face casă bună cu neştiinţa, ci se întâlneşte la bărbatul înţelept; iar înţeleptul, numai prin multă suferinţă, ajunge la atâta cunoaştere şi înţelepciune 1.

CORIFEUL.

Şi mie îmi stăruie-n suflet aceeaşi dorinţă. Locuiesc departe de oraş, nu cunosc năpastele cetăţii. Aş vrea şi eu să le aflu.

ELECTRA.

Voi grăi, dacă trebuie; şi trebuie, în faţa acestui prieten, să vorbesc despre grelele nenorociri ale mele şi ale tatălui meu.

Deoarece m-ai stârnit să cuvântez, te rog, străine, ves-teşte-i lui Oreste chinurile mele şi ale lui Agamemnon.

Spune-i mai întâi ce fel de veşminte port, câtă murdărie mă împovărează, în ce fel de cocioabă locuiesc, eu care trăiam într-un palat regesc. Eu însămi trudesc cu suveica să-mi ţes hainele, altfel n-aş avea nimic şi aş umbla goală.

Eu însămi merg după apă la izvoarele râului. Nu iau parte la sărbătorile sacre, nu am locul meu în alaiuri. Trebuie să mă feresc, fiind fecioară, de tovărăşia femeilor. Trebuie să mă scutur de amintirea lui Castor, cu care – înainte să fie trecut în rândul zeilor – am fost logodită; el era dintr-un neam cu mine 2.

1 După doctrina socratică mila, ca de altfel orişice altă virtute, se deprinde prin învăţătură. Viciul face parte din zestrea ignorantului, omul neînvăţat (amathes) fiind unul şi acelaşi cu cel păcătos.

2 Logodna Electrei cu unchiul său matern Castor (vezi p. 26, n. 1), este cel puţin surprinzătoare. Se ştie că după moarte.

Mama sade pe tron, pe trepte stau roabe din Asia, cucerite de tata; vălurile lor, ca la Troia, sunt prinse-n agrafe de aur. In vreme ce sângele lui Agamemnon înnegreşte şi acum, putrezit, pereţii palatului, ucigaşul lui se arată pretutindeni în lume, săltat chiar pe carul tatălui meu, şi se făleşte că ţine în mâinile sale pângărite sceptrul care poruncea helenilor odinioară.

Mormântul lui Agamemnon, lipsit de cinstire, n-a primit niciodată libaţii, nici ramuri de mirt1, şi rugul său e pustiu de podoabe. Beat, jilav de băutură, bărbatul mamei mele, Ilustrul, cum i se spune, ţopăie pe morimânt şi azvârle cu pietre în lespedea monumentului2. Şi mai are îndrăzneala să vorbească astfel împotriva noastră: „Unde ţi-e fiul Oreste? Fără îndoială viteazul este în preajma mormântului tău, să-l ocrotească!” Iată cum îl jigneşte pe cel de departe.

Străine, te rog fierbinte să-i dai de ştire acestea. Eu vorbesc în numele multora: îl cheamă braţele mele, buzele mele, inima mea năpăstuită, creştetul meu ras, şi cel care m-a zămislit. Ar fi o ruşine ca tatăl să-i fi zdrobit pe frigieni, iar fiul singur să nu fie în stare a ucide un singur bărbat, când este tânăr şi de spiţă aleasă.

CORIFEUL.

Iată-l acolo, vorbesc despre soţul tău, care, după încheierea trudei zilnice, se grăbeşte spre casă. (Se întoarce plugarul)

Dioscurii au fost nemuriţi sub formă de aştri, alcătuind constelaţia Gemenilor.

1 Arbustul veşnic verde, cu flori albe parfumate, era socotit de antici plantă funerară.

2 Ilustrul (Ho Kleinos) era titlul purtat de regii Mykenei. În Electru lui Sofocle regina întemeiase ea însăşi o sărbătoare lunară, denumită „Ospăţul lui Agamemnon”, întru amintirea uciderii eroului. Se cânta' peanul, se aduceau jertfe de sânge, iar ziua se încheia cu un praznic. Eunpide, care în toată tragedia a îmblânzit figura Clitemnestrei, îi lasă numai lui Egist ruşinea de a se bucura ca un sălbatic pe lespedea rivalului său.

PLUGARUL.

Hei, cine sunt străinii din faţa porţii mele? Cu ce gând s-au apropiat de sălaşul meu ţărănesc? Au cumva nevoie de mine? Nu-i cuviincios ca o femeie să-şi facă zăbavă cu nişte bărbaţi tineri.

ELECTRA.

Dragul meu prieten, să nu fii bănuitor faţă de mine. Vei afla despre ce stăteam de vorbă. Aceşti călători au venit să-mi aducă ştire de la Oreste. Iar voi, străinilor, vă rog să-i iertaţi cuvintele.

PLUGARUL Ce spun? E viu Oreste, mai vede lumina?

ELECTRA E viu, după spusele lor, şi-mi par a fi neprefăcuţi.

Tău?

PLUGARUL îşi mai aminteşte de chinurile tale şi-ale părintelui.

ELECTRA.

Sper că da, însă bărbatul în surghiun este lipsit de vlagă.

PLUGARUL Ce fel de veste ţi-au adus din partea lui Oreste?

ELECTRA I-a trimis să iscodească durerile mele.

PLUGARUL.

Prea bine, unele pot să le vadă, celelalte le vor afla de la tine.

ELECTRA.

Au luat cunoştinţă, nu le-a mai rămas nimic de aflat.

PLUGARUL încă de multă vreme trebuia să le fi deschis uşa. Intraţi în casă. În schimbul ştirilor voastre bune, veţi primi toate darurile ospeţiei, câte se află în icasa mea. (Adresându-se slujitorilor lui Oreste.)

Servitorilor, duceţi-le poverile în casă. (Lui Oreste şi lui Pylade.)

Să nu vă împotriviţi, ne-aţi sosit ca prieteni trimişi de un prieten. Chiar dacă m-am născut sărac, sufletul meu, cel puţin, nu e dintre cele josnice şi-am să vă dovedesc.

ORESTE.

În numele zeilor, acesta-i bărbatul care s-a înţeles cu tine să ocolească nunta, spre a nu-l face de ruşine pe Oreste?

ELECTRA Acesta e cel ce se cheamă soţul nefericitei de mine.

ORESTE.

Vai, nu se află nici un semn nesmintit al virtuţii: totul e amestecat în firea omenească. Mi^a. fost dat să văd cum fiul unui tată vrednic se poartă ca un om de nimic şi cum din părinţi ticăloşi se pot naşte fii minunaţi. Am văzut noroiul din inima bogatului şi măreţia de suflet în trupul săracului. Prin urmare, cum să poţi deosebi şi cum să judeci drept? După bogăţie? Ai alege un rău judecător. După lipsa oricăror bunuri? Dar sărăcia are şi ea racilele sale; nevoia îl învaţă la rele pe om. Să mă leg deci mai bine de folosinţa armelor. Dar cine oare, privind o lance, ar da mărturie despre cel ce o poartă că i e cumsecade? Mai bine să te laşi la voia întâmplării în această neaşezare '.

Iată omul acesta, care nu este unul din cei mari în Argos şi care nu se umflă de mândrie pentru slava casei lui; cu toate că aparţine celor mulţi, se vădeşte a fi un suflet ales.

Încredeţi-vă în bunul simţ, voi ce rătăciţi plini de prejudecăţi deşarte! Nobleţea muritorilor se recunoaşte doar căutându-le tovărăşia şi aflându-le caracterul. A-cestia sunt oamenii care fac să înainteze cetăţile lor şi casele lor. Trupurile musculoase, dar goale de gânduri, sunt numai nişte statui ce împodobesc piaţa publică2. Intr-iadevăr, un braţ puternic nu aşteaptă izbitura suliţei mai bine decât unul slab. Aici cântăreşte numai natura şi buna înzestrare a sufletului.

Dar primirea voastră fiind vrednică de cel ce este de faţă şi totodată departe, de fiul lui Agamemnon, pentru care am venit, să ne înduplecăm a zăbovi în sălaşul acesta.

Intraţi, servitorilor, în casă! Decât un bogat mai bine să-mi fie oaspete un sărac inimos. Mă bucur că omul acesta mă primeşte în casa lui. Şi totuşi, mai degrabă aş vrea să-l văd pe fratele tău fericit, că mă întâmpină în casa lui fericită. Poate că va veni. Oracolele lui Loxias 3 sunt fără greş. Profeţiile muritorilor însă nu le iau în seamă.

(Oreste, Pylade şi însoţitorii lor intră în casă.)

1 Într-o anecdotă reţinută de Diogenios Laertios în cartea Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (11,33) ni se spune că So-crate, auzind un vers aproape identic cu acesta în Auge, altă piesă de Euripide, a părăsit brusc teatrul, deoarece, după dascălul lui Platon, ar fi fost „ridicol să cauţi cu râvnă un sclav pe care nu-l poţi găsi, iar virtutea s-o laşi să piară”.

2 Nu o dată Euripide dă glas unui dispreţ rece, de intelectual, faţă de preocupările atletice, neîmpărtăşite de Idee.

3 Intre numeroasele epitete ale lui Apolo era şi acela de Loxias (oblicul), care îi sublinia aptitudinea profetică; într-ade-văr oracolele sale erau exprimate în chip învăluit, pieziş.

V.

CORIFEUL.

Astăzi, mai mult ca orişicând, Electra, bucuria trebuie să ne încălzească inimile. Poate că Norocul, după o cale anevoioasă, se va opri aici, spre binele nostru.

ELECTRA.

Sărmane, tu ştii câtă lipsă e în casa ta. De ce ai poftit nişte oaspeţi rânduiţi mai sus decât tine?

PLUGARUL.

Cum? Dacă sunt de spiţă nobilă într-adevăr, aşa cum par, mijloacele noastre, mărunte sau nu, crezi că nu vor ajunge să-i mulţumească?

ELECTRA.

Acum, deoarece ai făcut greşeala, în pofida sărăciei tale, du-te la moşneagul care l-a crescut pe tata. Îl' vei găsi în preajma râului Tanaos, care-i hotar între pămân-turile Spartei şi Argos; prin părţile acelea îşi paşte turmele, de când a fost alungat din cetate. Roagă-l să vină, dar mai întâi să treacă pe la oasa lui şi să ia un adaos de bucate pentru prânzul străinilor. Se va umple de bucurie şi-i va preamări pe zei, aflând că este viu copilul pe care el l-a mântuit odinioară. Deoarece din casa părintească, în care locuieşte mama, nu vom dobândi nimic. Şi-ar fi primejdios să-i dăm nemernicei de ştire că Oreste încă e viu.

PLUGARUL.

Fie, voi duce bătrânului poruncile tale, dacă ţi se pare că e nimerit. Intră degrabă în casă, ai grijă de toate. Femeia, la nevoie, poate să încropească multe feluri spre întregirea prânzului. Sunt sigur că în casa noastră avem încă destule bucate, ca să-i saturăm pe oaspeţi vreme de cel puţin o zi.

(Electra intră în casă.)

Ori de câte ori zăbovesc cu gândul la asemenea lucruri, îmi dau seama cât de straşnic e preţul îmbelşugării, când trebuie să primim oaspeţi, sau când trupul ne este bolnav şi trebuie să cheltuim pentru vindecare. Cu hrana cea de toate zilele însă, cheltuiala este măruntă; pentru a îndestula un om, fie că-i avut, fie că-i nevoiaş, ajunge aceeaşi parte.

(Plugarul pleacă.) CORUL.

Strofa.

Corăbii slăvite, voi aţi plutit la Troia odinioară, cu vâsle fără de număr, stârnind în valuri alaiul de danturi al Nereidelor 1 şi se legăna, fermecat de flaut, delfinul 2 şi neîncetat se rotea.

Ungă prorele voastre cu vinete ciocuri!

El însoţea pe fiul zeiţei Thetis, Ahile, cel sprinten la salturi, şi pe-Agamemnon spre Troia.

— Spre malul râului Simois.

I.

Antistrofa.

Părăsind Nereidele vârful Eubeii, îi aduceau armele grele şi scutul, făurite cu trudă de zeul Hephaistos,

1 Aceste (choroi) alaiuri de dansuri, sunt înseşi valurile, închipuite ca fiice ale lui Nereu, zeul mării.

2 Delfinul era socotit încă din antichitate un animal afectuos şi muzical. Este prea cunoscută întâmplarea lui Arion, faimosul poet liric şi cântăreţ, care, fiind aruncat în valuri de piraţi, a fost mântuit de un delfin fermecat de muzica lui. Textul se referă la intonaţiile flautului care porunceau ritmul vâslelor.

Pe nicovale de aur 1

Prin muntele Pelion şi prin sacrele văi ale muntelui Ossa, ascunzătorile Nimfelor, ele mergeau să afle un tânăr, pe care părintele său călăreţ 2 îl creştea spre lumina Heladei, feciorul doamnei mărilor, Thetis, aprig fugar şi reazem Atrizilor.

Strofa II.

O, fiu al stăpânei Thetis, odată, în port la Nauplia 3, un om întors de la Ilion

1 In Iliada eroul a purces la Troia cu armele pe care tatăl său Peleu le primise în dar din partea zeilor la nunta lui cu Thetis, zeiţa marină. După ce aceste arme, împrumutate de Ahile prietenului său Patrocles, au fost capturate de Hector, Thetis l-a înduplecat pe faurul dumnezeiesc Hephaistos să-i migălească fiului său altele noi.

2 Nu este vorba de tatăl după trup Peleu, ci de centaurul Chiron, părintele spiritual, care l-a crescut şi l-a instruit pe Ahile într-o peşteră a pădurosului Pelion, la fel de celebru în poezia elină, ca şi celălalt munte, geamănul mai mic, Ossa. Iată în legătură cu acestea două fragmente din cântecele corului din Ifigenia la Aulis întru slava nunţii lui Peleu cu Thetis: „Pe muntele Pelion Muzele/îşi năluceau frumoasele plete/si peste glie făceau să le cânte/paşii-n sandale de aur. /Şi vocile lor mlădia-te-nălţau/viersuri de laudă mirilor, /pe coastele cutreierate/prin negre păduri de centauri. /… Cu brazii drept suliţe şi-ncoro-naţi/cu fragedă iarbă-mpletită. /veni călăreaţă şi-o ceată/de aspri centauri la nunta zeiască, /la craterul umplut al lui Bacchos, /şi-n strigăte mari glăsuiră: „O, Thetis, fiica zeului mării, Nereu, /tu vei rodi un copil, /văpaia Tesaliei mare, /ce va ţâşni cu trupu-mbrăcat/în arme de aur, lucrate/de Hephaistos, meşterul faur, /mergând în huet de lănci myrmidone, /să mistuie pân' la cenuşă/lutul vestit al ţării lui Priam!”

3 Ca majoritatea cetăţilor din perioada „eroică1, Argosul fusese construit pe continent, dar nu departe de mare; Nauplia era portul fortăreţei Atrizilor.

Ne-a zugrăvit sculptatele chipuri de pe rotundul scutului tău renumit, spre groaza troienilor 1, Pe fâşia, de margine, jurâmprejur, cu-ntraripate sandale, Perseu, după ce retezase gâtul Gorgonei, plutea peste^iare, ţinând în mână capul urgiei.

Aproape de el se afla vestitorul lui Z.eus, Hermes, feciorul Maiei şi domn peste câmpuri2.

Antistrofa II în mijlocul largului scut vărsa potop de lumină soarele, discul aprins, din carul purtat de-aripile cailor, la fel etereele cete de stele – Pleiade, Hyade 3 – care stârniseră spaima în ochii lui Hector 4.

Pe chivără cea îmbrăcată-n foiţe de aur

1 Descrierea armelor, strălucitoare şi amănunţită în acelaşi timp, a fost o preferinţă a poeţilor greci.

„2 Homer pomeneşte numai ele una singură, de fapt doar de capul înspăimântător al Gorgonei. După Hesiod, Gorgonele sunt în număr de trei şi locuiesc la marginea de apus a pământului, făpturi înaripate, cu plete şi brâie de şerpi, cu priviri ce împietresc. Din cele trei gorgone numai una, Meduza, era muritoare, cea pe care a omorât-o, retezându-i capul cu secera lui Hermes, Perseu, erolil născut din ploaia de aur a lui Zeus şi argiană Danae.

3 Fiicele lui Atlas, gigantul cosmic de la SoareTApune, pe care divinitatea le-a metamorfozat după moarte în stele.

4 Cuprins de spaimă, Hector a fugit la vederea armelor strălucitoare ale lui Ahile.

Sfinxe 1 duceau în unghii prada învinsă prin cântec. Pe platoşa pieptului, strânsă, Himera 2, leoaica, ţâşnea cu ghearele scoase şi răsuflare de foc, văzând armăsarul sosit de la izvorul Peirene 3.

Enodă.

Pe lancea lui ucigaşă un şir de cai alerga în galop cu picioarele-ntinse şi pulberea neagră le-nconjura, stârnită, spinările. Iată, maimarele (căror războinici neistoviţi a fost prăbuşit pentru iubirile tale, Helena, copilă vicleană l Asemenea însă, zeii din cer, odată şi-odată îţi vor trimite prilejuri de moarte, şi-atunci vom vedea, vom vedea, din gâtlejul tăiat curgerea sângelui tău risipit de fier.

(încărcat de merinde se iveşte un bătrân, fostul pedagog al lui Agamemnon.)

1 Dihania miturilor cu faţă, voce şi piept de femeie nu poate să fie decât de gen feminin, ca şi la greci, deşi avea trup de câine, coadă de şarpe, aripi de pasăre şi labe de leu.

2 Mama Sfinxei, alt monstru, zugrăvit îndeobşte cu cap de leu din care ţâşnea foc pe nări, trup de capră şi coadă de şarpe. A fost ucisă de Belerofon, cu ajutorul fabulosului cal înaripat, Pe-gasos.

3 Vână de apă, ţâşnită la Corint, în locul unde Pegasos a scăpărat pământul cu copita.

BATRlNUL.

Unde, unde se află tânăra mea doamnă şi stăpână, fiica lui Agamemnon, pe care l-am crescut odinioară? Cât de aspru e suişul la casa asta, oât de greu pentru picioarele unui bătrân zbârcit ca mine. Dar se cuvine, până la prietenii mei, să-mi trag spinarea gârbovită şi genunchii tremurători.

(Electra iese din casă.)

Copila mea, te văd înaintea casei. Iţi aduc un miel alb din turmele mele, un nou-născut gingaş, luat de sub mai-că-sa, cununi de flori, caş proaspăt, tocmai scos din sedile, şi o comoară veche a lui Dionysos, cu buchet suav; măsura e mică, dar e destul să torni un singur pahar în altă băutură mai slabă, ca s-o facă plăcută. Hai, duceţi-le în casă, pentru oaspeţi! Eu vreau să-mi şterg ochii plini de lacrimi cu haina mea cea zdrenţuită.

ELECTRA.

De ce e faţa ta scăldată de lacrimi, bătrâne? Nu cumva chinurile mele deşteaptă în tine, după atâta vreme, amintirea alor tale? Nu cumva suspini, amintindu-ţi de surghiunul trist al lui Oreste sau de părintele meu, pe care l-ai ţinut în braţe odinioară şi l-ai crescut zadarnic pentru tine şi prietenii tăi?

BATRlNUL.

Zadarnic, într-adevăr. Şi totuşi nu aceste amintiri mi-au fost de neîndurat.

Venind, m-am abătut din drum pe la mormântul lui, şi înaintea lui m-am închinat şi-am plâns, aflându-l părăsit; deschizând burduful de vin, adus pentru oaspeţii tăi, am revărsat prinos, apoi am aşezat în jurul mormân-tului ramuri de mirt.

Atunci, chiar în vârful rugului, am văzut o oaie cu lâna neagră, junghiată spre jertfă, şi sângele ei scurs de curând şi câteva şuviţe de păr tăiate de pe un creştet bălai.

Închipuie-ţi cât am fost de uluit, fiica mea. Care om din lume a îndrăznit să vină la mormânt? Desigur nu un argian. Poate că fratele tău a sosit în ascuns şi, venind, a adus cinstire mormântului jalnic al părintelui său.

Cercetează părul acesta, apropie-l de părul tău; vezi dacă nu are aceeaşi culoare cu şuviţele tăiate. Adeseori odraslele ivite din sângele aceluiaşi tată au multe asemănări după trup.

ELECTRA.

Cuvintele tale.

— Bătrâne, sunt ale unui bărbat prea puţin înţelept. Crezi oare că, de teama lui Egist, viteazul meu frate s-ar fi întors pe-ascuns în ţară? Şi-apoi cum ar putea să se asemene două smocuri de păr, din care unul a crescut în palestre, unde sporeşte nobleţea bărbătească, iar altul, păr de femeie, a fost înmuiat prin folosirea pieptenului? Cu neputinţă! Adeseori, bătrâne, poţi să-n-tâlneşti plete de-aceeaşi culoare chiar la inşi ce nu s-au născut din acelaşi sânge.

BĂTRÂNUL.

Copila mea, du-te, asază-ţi pasul în tiparul lăsat de încălţămintea lui, şi vezi dacă piciorul tău nu are aceeaşi măsură.

ELECTRA.

Cum oare să se păstreze într-un pământ pietros tiparele picioarelor? Şi chiar de-ar fi aşa, este cu neputinţă ca doi copii din acelaşi tată să aibă piciorul de aceeaşi mărime, dacă unul e bărbat şi altul femeie; al bărbatului este mai puternic.

BĂTRÂNUL.

Dacă fratele tău ar fi aici, oare n-ai putea să recu- ' {noşti munca suveicii tale, veşmântul în care l-am scăpat odinioară de moarte?

Nu ţii minte cât eram de tânără, când a fost exilat? Chiar dacă i-am ţesut vesmintele, cum ar putea să mai poarte şi astăzi îmbrăcămintea din copilărie? Doar dacă nu cumva veşmintele cresc odată cu trupul. Nu, un străin şi-a retezat, din milă, o şuviţă de păr la mormântul lui Agamemnon, afară dacă, poate, cu ajutorul unor iscoade din ţară 1…

BĂTRÂNUL.

Unde se află străinii? Vreau să-i văd şi să le pun întrebări despre fratele tău.

(Oreste şi Pylade se ivesc în pragul casei ţi se îndreaptă spre bătrân.)

1 In ultima parte a acestui dialog se desfăşoară ceea ce filologii numesc parodia faimoasei scene a „recunoaşterii” din Hoe-forele lui Eschil. Iată câteva fragmente din piesa întâiului mare tragic, pentru a se vedea modul în care Euripide demontează mecanismul momentului dramatic eschilian.

Electra: Văd pe mormânt o şuviţă tăiată. Corifeul: A unui bărbat sau a unei fecioare cu cingătoare lată… Electra: Da, da, în privinţa culorii această şuviţă seamănă… Corifeul: Cu părul cui, vreau să ştiu? Electra: Cu părul meu… Electra…: Dar iată încă un semn: urme semănând leit cu paşii mei. Călcâiele, contu-rele muşchilor piciorului sunt aidoma cu ale urmelor mele… Oreste…: Priveşte această pânză, lucrul mâinilor tale, pe care ai ţesut odinioară imagini de vânătoare…

La Sofocle scena recunoaşterii este mai abil construită şi mai -patetică. Unii comentatori deplâng prostul gust al lui Euripide 'de a critica scena 'sublimului său înaintaş. Dar, pentru cine nu cunoaşte piesele celor doi autori care l-au precedat, versiunea euripideică pare verosimilă şi nu-şi trădează implicaţiile polemice. Este verosimil ca un personaj bătrân, uşor decrepit, să fie înclinat a citi în vagul semnelor respective prezenţa lui Oreste, în timp ce Electra, cu luciditatea celei care s-a mistuit în lungă aşteptare, să-i anuleze moşneagului fără drept de apel argumentele. De altfel nu o dată dramaturgii şi-au exprimat în piese propriile idei despre teatru. Departe de a fi în sine reprobabilă, angajarea polemică, aşa cum o practică elegant ultimul mare tragic, e drept că mai adecvată unei plăsmuiri comice, poate fi în-tâlnită şi în operele unor autori moderni şi ni se înfăţişează ca o trăsătură vie, de o netăgăduită actualitate.

C, JL, Hi^ l n/i lată-i că ies din casă cu pasul sprinten. BATR1NUL.

Da, sunt de spiţă nobilă, dar asta uneori nu e un semn de preţ. Mulţi oameni, deşi nobili prin naştere, au inimi de nemernici. Oricum, străinilor, îngăduiţi-mi să vă dau bineţe.

ORESTE.

Bun venit, bătrâne!

Electra, cine-i această veche ruină de om? Un prieten?

ELECTRA El este cel ce l-a crescut pe tatăl meu, străine.

ORESTE Cum? El este cel ce l-a făcut scăpat pe fratele tău?

ELECTRA.

Da, el l-a mântuit, dacă mai trăieşte cumva. ORESTE.

Preabine, dar de ce mă priveşte atât de pătrunzător, parcă ar cerceta cu de-amănuntul pecetea strălucitoare a unei monede de argint? Găseşte că semăn cu cineva?

ELECTRA.

Poate se desfată privind un tânăr de vârsta lui Oreste. ORESTE.

Poate, pe prietenul său. Şi de ce se tot învârte în jurul meu?

ELECTRA Străine, purtarea lui mă uluieşte şi pe mine.

BÂTRIKUL Stăpână, Electra, fiica mea, roagă-te zeilor!

ELECTRA Pentru ce fel de bine: îndepărtat sau apropiat?

BĂTRÂNUL.

Pentru ca să dobândeşti comoara scumpă, ce ţi-o vădeşte un zeu.

ELECTRA.

Iată, mă rog zeilor. Ce înţelegi să spui prin asta, bătrâne?

BĂTRÂNUL Priveşte-l, copila mea, el e tot ce ai mai drag pe lume.

ELECTRA.

Mi-e teamă până la urmă să nu-ţi fi pierdut minţile.

BĂTRÂNUL

*

Să-mi fi pierdut minţile, eu, tocmai când îl văd pe fratele tău?

ELECTRA.

Ce înseamnă, bătrâne, aceste cuvinte neaşteptate?

BĂTRâNUL îl văd aici pe Oreste, fiul lui Agamemnon.

ELECTRA;

Ce semn ai desluşit în care să mă-ncred?

BĂTRÂNUL.

Semnul acestei răni de lângă pleoapă. Odinioară, când era la casa tatălui său, urmărind împreună cu tine un pui de1 căprioară, a căzut şi s-a rănit.

ELECTRA Ce spui? Într-adevăr, iată urma căderii.

BĂTRÂNUL.

De ce mai întârzii şi nu te arunci la pieptul fratelui tău?

ELECTRA.

A, nu, bătrâne, nu mai preget. Semnele arătate mi-au încredinţat inima…

(li îmbrăţişează pe Oreste.)

O, te-ai ivit, în cele din urmă. Eşti al meu, dincolo de orice nădejde!

ORESTE Eşti a mea, în cele din urmă!

ELECTRA Nu, n-aş fi crezut niciodată!

ORESTE N-aş fi sperat nici eu, niciodată!

ELECTRA Eşti oare tu, într-adevăr?

ORESTE Da, luptător alături de tine, singurul.

ELECTRA.

ORESTE O, de-aş putea să trag năvodul pe care-l întind!

1 Lacună în text. Replica Electrei ar putea fi închipuită astfel: „Vei fi biruitor în lupta asta-?”

ELECTRA.

Sunt sigură. N-ar trebui să mai Credem în zei, dacă nedreptatea ar birui asupra dreptăţii.

CORUL.

Ai venit, ai venit, ziuă multă aşteptată.

Ai strălucit, ni l-ai vădit în deplină lumină, ca o torţă deasupra cetăţii, pe nefericitul întors din lungul exil, unde se mistuia rătăcind departe de casă. Un zeu, fără-ndoială un zeu, ne-aduce izbânda, prietenă.

Mâinile-nalţă-le, glasul înalţă-l, avântă-ţi, până la zei, rugăciunile.

Ocrotită să fie, ocrotită de Soartă, întoarcerea fratelui tău în cetate!

ORESTE.

Fie! Mă-mpărtăşesc din dulcea bucurie a-mbrăţisări-lor, dar vom avea şi mai târziu vreme pentru ele. Tu, bătrâne, ai sosit la timp, vorbeşte! Ce-i de făcut spre a-l pedepsi pe ucigaşul tatălui meu şi pe mama, unită cu el prin nuntă nelegiuită? Aş putea să mă bizui în Argos pe credinţa câtorva prieteni? Sau temeiul nostru e deplin ruinat, laolaltă cu soarta noastră? Cu cine să mă sfătuiesc? Pe ce drum s-o apuc împotriva duşmanilor mei?

BĂTRÂNUL.

Copilul meu, Soarta ţi-e potrivnică, prieteni nu mai ai. E rar prilejul de-a găsi pe cineva, care să-mpartă cu noi atât cele bune cât şi cele rele. Iar tu eşti prăbuşit de tot, căzut în ruină pentru prietenii tăi, şi nici măcar speranţa nu le-ai lăsat-o. Ascultă-mă, să ştii, numai în braţul tău şi îrv destinul tău zace prilejul de a-ţi lua înapoi casa părintească şi cetatea.

ORESTE Ce trebuie să făptuim, ca să ajungem la ţintă?

BĂTRÂNUL Omoară-i pe Egist şi pe Clitemnestra!

ORESTE Am venit pentru această cunună; cum s-o dobândesc?

BĂTRÂNUL înăuntrul zidurilor întărite nu vei pătrunde, oricât ai vrea.

ORESTE El este, aşadar, înconjurat de gărzi şi de suliţi.

BĂTRÂNUL întocmai. Se teme de tine, nici nu mai poate să doarmă.

ORESTE Foarte bine. Insă va trebui să-mi dai un sfat, bătrâne.

BĂTRÂNUL.

Ascultă-mă. Mi-a încolţit un gând. ORESTE.

Numai de-ar fi nimerit, să mă pot folosi de el.

BĂTRÂNUL Venind încoace, l-am zărit pe Egist.

ORESTE Mă bucură vorba ta. In ce loc l-ai văzut?

BĂTRÂNUL Acolo, aproape de imaşurile cailor săi.

ORESTE Ce săvârşea? Întrevăd o speranţă de a ieşi din resciiS Lc.

BĂTRÂNUL.

După cum mi s-a părut, el pregătea o sărbătoare în cinstea Nimfelor '.

ORESTE.

Pentru un copil născut sau pentru unul urmând a i se naşte?

Nu ştiu decât un lucru: se pregătea să jertfească un tciur.

ORESTE Câţi oameni avea cu el? Sau era numai cu slugile?

BĂTRÂNUL.

Nu avea cu el nici un argian; doar nişte oameni de casa.

ORESTE.

E vreunul singur printre ei, bătrâne, care ar putea să mă recunoască?

BĂTRÂNUL Sunt numai slugi, care nu te-au văzut niciodată.

N ferninin5 ale naturii au fost obiectul unui rânH (tm) Pf T1„6 răsunet Hterar, dar apropiat oamenilor de ti T^H-t „ C1^lor. Ce-? 1 Petreceau viaţa în afara zidurilor cetăţii Truditorii gliei invocau mai lesne nimfa unui câmp, a unei < r”oL A ^ UnU1 1ZV°r deC, Lt divinităţile îndepărtate, aproape abstracte, de deasupra negurilor Olimpului.

CRESTE Vor trece oare de partea mea, dacă voi învinge?

BĂTRÂNUL Da, ăsta-i obiceiul robilor, spre norocul tău.

ORESTE.

Cum as putea să mă apropiu de stăpânul lor? BĂTRÂNUL.

Mergi până-ntr-un loc din care să te zărească, în timp ce sacrifică taurul.

ORESTE.

După cum înţeleg, câmpurile lui se întind de-a lungul drumului.

BĂTRÂNUL Văzându-te, el te va pofti la ospăţ 1.

ORESTE Voi fi un oaspete amar, dacă se învoieşte Zeul.

BĂTRÂNUL Pe urmă, vezi ce faci, după împrejurări.

ORESTE Frumos ai grăit. Şi mama, unde se află acum?

BĂTRÂNUL în Argos. Dar va fi în curând lângă bărbatul ei la ospăţ.

ORESTE De ce n-a plecat odată cu soţul ei?

1 Poftirea unor nobili călători la praznic era o lege a ospitaj lităţii arhaice.

BĂTRÂNUL.

Se teme să n-o înfiereze poporul şi-a rămas mai în urmă.

ORESTE înţeleg. Ştie că-i rău văzută în cetate.

BĂTRÂNUL întocmai. Femeia nemernică este urâtă de oameni.

ORESTE Cum poate fi ucisă, odată cu el?

ELECTRA Eu voi pregăti omorul mamei noastre.

ORESTE Cât despre celelalte, Soarta le va sfârşi cu bine.

ELECTRA Fie să ne ajute pe amândoi!

ORESTE.

Aşa va fi. Ce cale ai scornit spre uciderea mamei?

ELECTRA.

Du-te, bătrâne, la Clitemnestra şi astfel grăieşte-i… Dă-i de veste că sunt lăuză după naşterea unui băiat.

BĂTRÂNUL De mai multă vreme sau de curând?

ELECTRA Spune-i că am ajuns la ziua când lăuza este curată 1.

1 A zecea zi după naştere mama era purificată cu apă lus-trală, se poftea familia la un sacrificiu, urmat de ospăţ şi se dădea pruncului un nume.

BÂTBINUL Şi cum îţi va sluji la omorul mamei această născocire? _

ELECTRA Ea va veni aici auzind că bolesc după naştere.

BATRlNUL Cum? Crezi că-i pasă de tine, copila mea?

ELECTRA.

Da. Va risipi şi lacrimi pentru starea în care s-a născut vlăstarul meu 1.

BÂTRlNUL Poate. Dar să mă-ntorc la întrebarea mea dintâi.

ELECTRA Dacă vine, nu-ncape îndoialăcă va pieri.

BĂTRÂNUL Fie. Să ne-nchipuim c-o aduc aici, la poarta casei.

ELECTRA E lesne s-o preschimbăm în poarta lui Hades.

BĂTRÂNUL Să pier, doar să apuc odată clipa asta.

ELECTRA înainte de toate, bătrâne, călăuzeşte-l pe fratele meu.

BĂTRÂNUL spre locul unde Egist acum sacrifică zeilor.

ELECTRA.

Pe urmă-ntâmpin-o pe mama şi împărtăşeşte-i dorinţa mea.

BĂTRÂNUL Atât de bine încât va crede că-i vorbeşte gura ta.

ELECTRA La faptă, Oreste! Ţi s-a hărăzit să verşi întâiul sânge.

ORESTE Plec, numai să-mi arate cineva drumul.;

BĂTRÂNUL Eu te voi însoţi şi nu împotriva plăcerii mele.

ORESTE

(gest de invocare a zeilor) O, Zeus părintesc răzbunătorul duşmanilor mei…

ELECTRA (la iei, gest de invocare) fii milostiv cu noi! Suntem vrednici de milă pentru pătimirile noastre!

BĂTRÂNUL Fii milostiv cu vlăstarele sângelui tău.

ORESTE O, Hera, doamna altarelor Mykenei…

ELECTRA… Dă-ne biruinţă, dacă temeiurile noastre sunt drepte!

BĂTRÂNUL.

Îngăduie-le să pedepsească uciderea lui Agamemnon. (Oreste, Electra şi bătrânul se prosternează şi izbesc pământul cu mâinile.)

1 Vezi p. 94, n. 2.

1 Oreste se trăgea din Zeus, prin Tantal. (Vezi arborele genealogic.) î 15

ORESTE: O, tată, locuind în străfunduri, ucis mişeleşte…

ELECTRA Glie stăpână, căreia îţi dăruiesc mâinile mele…

BĂTRÂNUL… Ajută-le, ajută-le acestor copii preaiubiţi!

ORESTE Vino, acum şi trage toţi morţii să lupte alături de noi…

ELECTRA… Cei care te-au ajutat să învingi frigienii cu lancea…

'BĂTRÂNUL… Şi toţi cei care îi urăsc pe mârşavii nemernici.

ORESTE.

Ai auzit, o, tu pe care maică-mea l-a supus la cazne cumplite?

BĂTRÂNUL Da, toate le-aude părintele tău '.

(Se ridică toţi trei de la pământ.) Dar e tocmai vremea să mergem.

ELECTRA.

Şi-acum îţi spun cu glas înalt: să moară Egist! Dar dacă tu, biruit în luptă, vei cădea lovit de moarte şi eu voi pieri; să nu crezi c-am să mai rămân în viaţă, îmi voi înfige în ficat o sabie cu două tăişuri. Voi merge înăuntru, în casă şi am s-o ţin gata pregătită. Dacă voi primi din partea ta o ştire bună, toată casa va chiui de bucurie, iar dacă te vei stinge, dimpotrivă, vor răsuna altfel de ţipete. Asta voiam să-ţi spun.

ORESTE înţeleg preabine totul.

ELECTRA Acum trebuie să te porţi bărbăteşte.

(Oreste şi bătrânul pleacă, urmaţi la un răstimp, de Pylade şi de slujitori.)

Voi, femeilor, daţi-mi semn despre ţipetele luptei. Eu voi sta de veghe cu sabia pregătită; am s-o ţin ridicată.

Iar dacă voi fi învinsă, nu, n-am să le las duşmanilor prilejul răzbunării; ei nu-şi vor bate joc de trupul meu.

(Electra intră în casă.)

CORUL.

Strofa.

Mielul încă sugea de la blinda lui mamă, când, în munţii din Argos,

1 în HoeforeZe lui Eschil recuno3şterea dintre Electra şi Oreste are loc chiar la mormântul lui Agamemnon, iar lunga invocare a umbrei nefericitului rege câştigă prin aceasta un spor de forţă tragică.: ^

1 'Intâmplările cântate de cor reprezintă reducţia lirică a câtor-vă file din cronica sângeroasă a regilor de Argos. Izvorul maledicţiei îl aflăm în fapta lui Pelops, străbunul lui Oreste, care l-a ucis, prăbuşindu-l în mare, pe Myrtilos, fiul lui Hermes. Acesta din urmă i-a cerut lui Pan să-l răzbune, lovindu-i pe urmaşii lui Pelops. Într-adevăr, la un timp după aceea, a fost să se nască în turmele lui Atreu. Un miel de aur, care avea harul să-i asigure proprietarului său domnia peste Mykene. Pan aduce mielul în cetate, stârnind lăcomia lui Thyestes, care, drept urmare, o seduce pe Aerope, nevasta lui Atreu, dobândeşte prin ea mielul, îl înfăţişează norodului şi se proclamă basileu. Atunci Zeus, mâniat pentru fărădelegile lui Thyestes, îl sfătuieşte pe Atreu prin Hermes să-i smulgă fratelui său hain făgăduiaia că-i va înapoia tronul dacă Soarele se va scula vreodată într-o dimineaţă în parodinioară, după cum izvodeşte legenda căruntă, ocrotitorul câmpiilor, Pan, a zvonit o dulce cântare, suflând în cavalul bine lucrat, şi-a minat din urmă mielul frumos cu Una de aur.

De pe trepte de piatră, stând în picioare, crainicul atunci a strigat: „în adunare, în adunare, mykenieni, veniţi să vedeţi arătarea, ce prevesteşte o fericită domnie l”

Alaiuri cântând lăudau sălaşul Atrizilor.

Antistrofa.

Altarele se dezveleau, strălucind de podoabe de aur. Prin toată cetatea Argos focul ardea pe jertfelnice. Din lotos 1, fluierul Muzelor, picurau melodii nespus de frumoase, tea asfinţitului. Thyestes nu credea cu putinţă turburarea rân-duielii cosmice, dar Zeus, pentru a-l pedepsi, schimbă drumul Soarelui, silindu-l să răsară la apus şi să apună la răsărit. Atreu ajunge iarăşi rege, îşi osândeşte la moarte soţia adulteră şi îşi exilează fratele. Pe urmă, nesătul numai de atâta răzbunare, îl recheamă pe Thyestes, amăgindu-l că vrea să se împace. Când acesta se întoarce la Mykene, îi ucide în ascuns copiii, îi hăcuieşte şi fierbându-i îi serveşte la banchetul mincinos al împăcării. Tatăl, fără să bănuiască nimic, înfulecă din carnea fiilor şi abia când e bine ghiftuit, Atreu îi arată capetele victimelor şi îi dezvăluie felul ospăţului. Alungat iarăşi în surghiun, Thyestes, la îndemnul unui oracol, zămisleşte cu propria-i copilă un fecior, pe nume Egist, ucigaşul şi uzurpatorul de mai târziu al lui Aga-memnon, cel pe care acum, la rândul său, se pregăteşte să-l ucidă Oreste. (Vezi arborele genealogic.)

1 Aici fluierul poartă numele lemnului african din care era tăiat.

Şi imnuri suiau până-n slăvi mielul de aur, făcător de minuni… Thyestes, ce ispitise în taină pe nevasta iubită a lui Atreu, a luat minunea-n palatul său, apoi s-a întors şi-a vestit în adunare, că mielul cornut e al lui cu lină. De aur.

Strofa II în vremea aceea, în vremea aceea, Zeus a mutat făgaşul de văpaie al Astrelor şi al încinsului Soare şi-al Aurorei cu faţa ca neaua.

Bolta cerească se-ndreaptă spre asfinţit, cu flacăra ei arzătoare, divină, norii apoşi purced către Ursă, câmpia lui Ammon 1, secată, boleşte uitată de rouă, fără bunele ploi dăruite de Zeus.

Antistrofa II.

Se spune – dar nouă povestea nu prea ne vine s-o credem – că soarele cu fruntea de aur s-a-ntors, că şi-a schimbat aşezarea fierbinte, spre răul tuturor din păcatul unuia singur.

Basmele-acestea de spaimă aici pe pământ

1 Prin câmpiile lui Ammon se înţelegea Libia, tărâm rodnic înainte de întorsul nefiresc al soarelui.

Sunt de folos pentru slujbele zeilor ^ Tu nu ţi-ai adus aminte de ele şi ţi-ai ucis bărbatul, o, Clitemnestra, sora slăviţilor gemeni 2.'

CORIFEUL.

Vai, vai! Aţi auzit un strigăt, prietenele mele? Sau poate m-a smintit o amăgire deşartă? S-ar spune că-i tunetul subpământesc al lui Zeus 3. Ascultaţi! Acum văzduhul poartă zgomote mai puţin amestecate. Stăpână, ieşi din casă, Electra!

(Electra revine în scenă.)

ELECTRA.

Ce s-a întâmplat, dragele mele? Care e soarta luptei?

CORIFEUL Nu ştiu nimic, doar că se-aude strigătul morţii.

ELECTRA Şi eu am auzit, este departe şi totuşi îl aud., /

CORIFEUL.

Aşa e, glasul vine de departe, însă e răspicat.

ELECTRA Geme vreun duşm'an 4 sau unul din cei care mi-s dragi?

CORIFEUL Nu ştiu. Totul e vălmăşag şi cântec de ţipete.

1 Uneori filosoful Euripide retează, spre regretul nostru, aripile largi şi strălucitoare ale poetului omonim.

2 Adică a Dioscurilor. Vezi p. 26, n. 1.

3 Cei vechi socoteau cutremurul drept urmarea unui tunet din arsenalul lui Hades, Zeus cel de sub pământ.

4 Textul contestat de altfel, spune: „Geme vreun argian etc.” Este surprinzătoare folosirea cuvântului argian, în loc de Egist, pentru a-l opune lui Oreste. De fapt neînduplecaţii duşmani erau amândoi din Argos.

ELECTRA.

Trebuie să mă ucid, aşa îmi strigă. De ce să mai întârziem?

(Vrea să se omoare cu spada.)

CORIFEUL Aşteaptă, să cunoşti limpede care ţi-e destinul.

ELECTRA Nu-i chip, am fost învinşi, unde sunt vestitorii?

CORIFEUL.

Vor veni. Nu-i lesne să omori un rege. (Intră, alergând, un crainic.)

CRAINICUL.

Izbândă! O, fecioare din Mykene, a biruit Oreste! Dau de veste tuturor prietenilor săi. Egist, ucigaşul lui Agamemnon, zace la pământ. Să închinăm mulţumire zeilor.

ELECTRA.

Tu cine eşti? De ce ar fi ştirile tale vrednice de crezare?

CRAINICUL Nu ştii că m-ai văzut printre slugile fratelui tău?

ELECTRA.

Prietene, frica mă împiedica să-ţi recunosc chipul. Acum însă mi-l amintesc preabine. Vorbeşte! E mort ucigaşul mârşav al tatălui meu?

CRAINICUL încă odată rostesc cuvântul dorit de tine: e mort.

ELECTRA.

O, zei! Dreptate atotvăzătoare, ai sosit până la urmă. Cum, prin ce uneltire de moarte Oreste l-a ucis pe fiul J; | lui Thyestes? Vreau să ştiu.!:

CRAINICUL.

Când paşii noştri ne-au purtat afară din sălaşul tău, am mers pe drumul carelor, brăzdat de roţi zgomotoase până la locul unde se afla vestitul rege al Mykenei. Plim-bându-se în grădinile lui, stropite din belşug de ape, el tăia ramuri de gingaş mirt, să-şi înfiripe o cunună. Vă-zându-ne, strigă: „Bun venit, străinilor! Cine sunteţi voi? De unde călătoriţi? Care e ţara voastră?”

Oreste grăieşte: „Noi suntem tesalieni şi ne-ndreptăm spre malul râului Alfeu2, să-i aducem jertfă lui Zeus Olimpianul”.

Auzind aceste cuvinte, răspunde Egist: „Azi trebuie să vă opriţi la mine, la vatra mea; să ospătaţi împreună cu mine; eu sacrific Nimfelor un taur. Sculându-vă din paturile voastre, mâine în zori tot acolo veţi ajunge, la timp. Haide, intraţi în casă – şi rostind aceste cuvinte, ne ia de mână şi ne duce cu sine – nu se poate să nu primiţi.”

Şi când am intrat la el, grăi: „Aduceţi băi pentru oaspeţi, degrabă, să poată sta înaintea altarului aproape de apa sfinţită”.

Dar Oreste vorbi: „Ne-am purificat, scăldându-ne în apele limpezi ale unui râu. Dar dacă străinii au dreptul să ia parte la sacrificii împreună cu cetăţenii, noi suntem gata, Egist, ne vom pleca voinţei tale, rege.” Pe urmă au contenit să mai vorbească despre asta.

Atunci slujitorii, paza stăpânului, leapădă lăncile şi toţi îşi pun la muncă mâinile. Unii aduc vase, în care să

1 Cuvânt cu cuvânf: „drumul care răsună de două ori” (dik-rotos) de zgomotul celor, două roţi ale carelor.

2 Râu în Elida, curgând prin şesul Olimpiei.

Strângă sângele scurs, alţii poartă coşuri; alţii aprind focul şi rânduiesc în jurul vetrei căldări; tot acoperişul răsună de larmă.

Luând grăunţe de orz, ibovnicul mamei tale le răsfiră peste altar, rostind aceste cuvinte: „O, Nimfe ale stân-cilor, fie-ne dat să vă aducem adeseori jertfe, eu şi soţia mea de acasă, fiica lui Tyndar, să trăim bucuroşi, ca în ziua de azi, iar pe duşmanii noştri să-i bată nenorocul!” Se gândea la Oreste şi la tine. Stăpânul meu îngâna rugăciuni potrivnice, cu glasul scăzut, cerând să dobândească iar palatul părintesc. Egist înşfacă apoi dintr-un coş cuţitul drept şi taie câteva smocuri de păr de pe june, apoi le zvârle cu mâna dreaptă în focul sfânt şi loveşte juncul ridicat pe umeri de slugi.

Atunci îi spune fratelui tău: „Dintre atâtea vrednicii ale tesalienilor, a mers vestea despre cât sunt de pricepuţi în despicarea unui taur şi în strunirea cailor. Străine, ţine fierul acesta şi fă dovada că faima tesalienilor e îndreptăţită.”

Oreste, cu amândouă mâinile, apucă strâns cuţitul dorian, straşnic călit, îşi descopcie frumoasa mantie de călător, şi-o scutură de pe umeri, îi îngăduie doar lui Pylade să-l ajute latreburi şi îndepărtează slugile. El prinde juncul de picior şi cu braţul întins îi dezveleşte cărnurile strălucitoare, îl jupoaie de piele în mai puţină vreme decât îi trebuie alergătorului să străbată cu calul înhămat de patru ori lungimea unui stadiu 1. Pe urmă îi deschide pântecul. Egist ia în mâini părţile sacre şi le cercetează. Un lob al ficatului lipseşte 2; vâna zisă a porţii şi-n preajma ei băşica fierii prevestesc, la cercetare, sorţi nefericite.

1 Lungime de şase plethre, în jur de o sută optzeci de metri, pe care aveau loc alergările. Textul spune'de fapt „de două ori un diaulos”; un diaulos însemna parcurgerea unui stadiu de două ori, în ambele sensuri, după ocolirea bornei finale.

2 Acest teritoriu restrâns al ficatului, în anatomia modernă lobul lui Spiegel, era cunoscut în haruspicina latină, de influenţă etruscă, sub numele de caput jecoris. Dacă mărimea sa era.

Egist se încruntă. Stăpânul meu îl întreabă: „De ce eşti abătut?” – „Străine, mă tem de-o viclenie din afară. Este un om care mă urăşte năpraznic, fiul lui Agamem-non, duşmanul casei noastre.”

Dar Oreste răspunde: „De ce te înspăimântă viclenia unui surghiunit, pe tine, stăpânul cetăţii? Haide, ca să ne ospătăm din măruntaie, aduceţi-mi un satâr de Ftia, în locul tăişului dorian: îi voi sparge coşul pieptului.” Şi apucând începu să taie.

Egist scoate. Vintrele şi le cercetează pe rând. Se apleacă înainte. Iar fratele tău, ridicându-se în vârful picioarelor, îl izbeşte în şira spinării şi-i sfarmă spatele, întregul trup, de sus până jos, i se zvârcoleşte, zvâcnind. El sloboade un ţipăt mare şi se zbuciumă în chinurile morţii.

Văzând nenorocirea, slujitorii dau buzna la lănci, o droaie întreagă, să lupte cu cei doi. Plini de bărbăţie, săl-tând înaintea lor vârfurile armelor, Pylade şi Oreste îi aşteaptă. Şi fratele tău le grăieşte: „Nu am venit aici ca vrăjmaş al cetăţii, nici al oamenilor din casa mea. Eu sunt nefericitul Oreste. L-am pedepsit pe ucigaşul lui Aga-memnon. Nu mă ucideţi, bătrâni servitori ai tatălui meu!”

La auzul acestor cuvinte lăncile se opresc şi pe Oreste îl recunoaşte un bătrân, aflat de multă vreme în slujba palatului. Şi îndată aşază cunună pe capul fratelui tău, strigând de bucurie şi de izbândă. El vine să-ţi arate, nu oapul Gorgonei, ci al omului pe care îl urăşti. Sânge pentru, sânge! Egist i-a plătit astăzi morţii o camătă amară.

CORUL Strofă.

Amestecă-ţi paşii în dans, prietena mea, saltă uşor, ca un pui de ciută spre cer, răspândind bucurie.

Deosebită, aceasta, în tălmăcirea ghicitorilor din măruntaiele jertfelor, însemna fericire, dacă lipsea cu desăvârşire, aceasta reprezenta dimpotrivă o prevestire de moarte.

Fratele tău a învins, a dobândit o cunună mai mândră decât se câştigă pe malul tăiat de râul Alfeu 1. Să răsune cu dansiil nostru-mpreună cântecul tău de izbândă.

ELECTRA.

Văpaie, car strălucitor al soarelui cu patru cai, glie şi noapte, singura pe care te desluşeam înainte! Astăzi ochii mei se lărgesc liberi, astăzi Egist a căzut, ucigaşul tatălui meu. Haide, toate giuvaerele, ce le păstrez în casă. Ferecate spre împodobirea părului meu, le voi scoate, dragele mele. Să încunun creştetul fratelui meu aducător de biruinţă.

CORUL Antistrofă.

Giuvaerele sus, împodobeşte-i capul, în timp ce alaiul nostru, Muzelor drag. Va urma să danseze! Regii noştri iubiţi, cei de pe vremuri, azi vor domni din nou peste ţară. Dreptatea pe cei nedrepţi îi doboară. Hai, bucuriei noastre să-i răspundă cântare de flaut

(Se întorc Oreste şi Pylade, urmaţi de slujitorii care poartă cadavrul lui Egist.)

ELECTRA învingător slăvit, fiu vrednic de tatăl care a dobândit biruinţa în bătălia de la Troia, Oreste, primeşte. Această cunună, încinge-ţi zulufii părului tău! Iată, ai revenit

1 Adică la Jocurile Olimpice. Vezi p. 122, n. 2.

La noi, nu după ce-ai câştigat într-; o cursă de şase plethre – zadarnică trudă – ci după ce ai ucis un duşman, pe Egist, pe ucigaşul tatălui tău şi al meu.

Şi tu, luptător laolaltă, Pylade, copil crescut de omul cel mai cucernic2, primeşte această cunună din mina mea, căci tu ai avut aceeaşi parte ca el în luptă. O, de-aş ' putea să vă ştiu fericiţi de-a pururi!

ORESTE.

Electra, socoteşte-i mai întâi pe zei făuritori ai sorţii noastre bune. Pe mine laudă-mă după aceea; căci n-am fost decât slujitorul zeilor şi al sorţii. Iată, mă întorc, după ce l-am ucis pe Egist, nu-i vorba de cuvinte, ci de fapte, şi pentru ca oricine să se poată încredinţa deplin, ţi-l aduc chiar pe cel mort. Aruncă-l, dacă vrei, să fie hrană fiarelor sălbatice sau -trage-l în ţeapă şi lasă-l păsărilor de pradă, acestor copii ai văzduhului. Acum îţi este sclav, el, cel numit până mai ieri stăpânul tău.

ELECTRA M; ă încearcă ruşinea şi totuşi vreau să-ţi spun.

ORESTE Ce anume? Vorbeşte, să nu te mai temi de nimic.

ELECTRA.

Oare as putea să fiu învinuită pentru jignirea unui cadavru 3?

ORESTE Nimeni nu poate să-ţi facă din asta vreo vină.

ELECTRA Cetatea e răuvoitoare şi gata să clevetească.

1 Un plethron măsura o sută de picioare, aproximativ treizeci de metri. Vezi p. 123, n. 1.

2 De către tatăl său Stroghios, cumnat, gazdă şi prieten credincios lui Agamemnon. Ve2i p. „76, n. 4.

3 Cinstirea cadavrului, chiar şi al unui duşman, era lege la greci, încă din vremurile <Jespre care spun poemele homerice.

ORESTE.

Spune tot ce doreşti, sora mea. Ura dintre noi şi omul acesta e legiuită şi neîmpăcată.

ELECTRA.

Ei bine, fie. Dar ce fel de ocări să-ţi spun la început? Ce fel de încheiere 1, Ce să aşez în miezul cuvântării mele 1? Şi totuşi, în fiecare dimineaţă, nu uitam să murmur cuvintele ce-aş fi vrut să ţi le strig în faţă, de-aş fi fost liberă de spaimele dinainte. Dar acuma sunt. Vreau să-mi plătesc datoria către tine, rostind ocările pe care aş fi vrut să ţi le spun când 'erai viu.

Tu m-ai pierdut, tu ne-ai lăsat orfani de dragul nostru tată, pe mine şi pe el, deşi nu îţi greşisem cu nimic. Ca să-te-nsori cu mama – câtă neruşinare!

— I-ai omorât bărbatul, maimarele armatelor helenilor, tu, care nici n-ai pus piciorul în Frigia.

Cât ai fost de nebun, când ai sperat să afli în mama o nevastă fără prihană, după ce-ai pângărit aşternutul părintelui meu! Omul care a ispitit soţia altuia, pentru a-se-mpreuna cu ea în ascuns, şi a fost mai târziu silit s-o ia de nevastă, să afle că-i vrednic de plâns, dacă-şi închipuie că aceasta va păzi la el cuviinţa ce nu a păzit-o în altă parte! Trăiai jalnic, în palat, fără să-ţi cunoşti răul. Ştiai preabine că ai nuntit nelegiuită nuntă, iar maică-mea ştia că dobândise în tine un soţ păcătos. Dar fiind nemernici amândoi, vă amăgeaţi şi unul şi altul despre starea voastră, ea despre tine, tu despre ticăloşia ei2.

1 Discursul analitic al eroinei dovedeşte măiestria lui Euri-pide în arta retoricii.

2 Aceste versuri destul de turburi, Parmentier încearcă să le clarifice în lumina învăţăturii socratice aşa cum este înfăţişată în dialogul Gorgias de Platon: „Cei doi soţi ştiau fiecare în parte că aveau un consort nemernic şi criminal, dar nu aveau ştiinţă că nemernicia sau crima sunt în realitate adevăratul şi singurul rău”.

Pe toţi argienii îi auzeai vorbind: „Iată soţul acestei muieri” şi nu „Iată soţia acestui bărbat”. Totuşi, ce lucru neruşinat ca femeia să poruncească în casă şi nu bărbatul! Mi-s tare urâţi copiii numiţi de popor, nu cu numele bărbătesc al tatălui, ci cu numele mamei. Cmd leagă strălucită căsnicie şi peste rangul său, bărbatul este un nimeni, nu se vorbeşte decât despre femeie.

Unde te-ai înşelat mai ales, datorită prostiei tale, este într-aceea că te măguleai a fi cineva, mulţumită puterii întemeiate pe bogăţii. Dar acestea nu-s nimic, nu ne însoţesc decât puţină vreme. Caracterul, iată ce este trainic, nu bogăţiile! Caracterul stăruie de-a pururi şi învinge asupra nenorocirilor. Bogăţia însă, dacă e nedreaptă şi la cheremul ticăloşilor, zboară din case; ea înfloreşte numai câteva clipe.

Cât priveşte purtarea ta cu femeile, voi tăcea, nestân-du-i bine unei fecioare să vorbească despre asta; mă voi face totuşi înţeleasă grăind pe ocolite. Erai un neobrăzat, având în stăpânire casa regească şi fiind prea sigur de frumuseţea ta. Fie-mi hărăzit un soţ înzestrat cu caracter bărbătesc, nu cu o faţă de fecioară! Copiii unui asemenea tată sunt legaţi de Ares, în schimb frumosul e podoabă în alaiurile de dans şi nimic mai mult.

Fii blestemat! A ieşit la iveală neghiobia ta şi ţi-ai primit pedeapsa. Tot astfel un răufăcător, când a străbătut jumătate din cursă cu bine, să nu-şi închipuie c-a învins Dreptatea, înainte de-a se fi întors la linia de plecare, înainte de-a fi trecut de cea din urmă cotitură a vieţii1.

CORIFEUL.

El a făptuit cumplite crime. Cumplită e şi plata ce v-o întoarce şi ţie şi lui. E mare puterea Dreptăţii!

1 Iată la un autor cu faima de dispreţuitor al sporturilor antice în spaţiul numai a câtorva pagini, cea de a treia metaforă din tărâmul întrecerilor atletice!

ORESTE.

Hai, servitorilor, duceţi-i trupul în casă şi ascundeţi-l la umbră! Nu vreau, când va sosi mama să vadă mortul, înainte de a fi lovită.

(Slujitorii ridică leşul lui Egist şi îl duc în casă. Pe drumul dinspre Argos, departe, se vede carul Clitemnestrei.)

ELECTRA Destul! Acum vorbim despre altceva.

ORESTE Ce văd? Soseşte vreun ajutor din Mykene?

ELECTRA Nu! Este fiinţa care m-a zămislit şi m~a născut.

ORESTE Câtă strălucire în carul său şi în veşmintele sale!

ELECTRA Cât de frumos soseşte să se-arunce în năvodul nostru!

ORESTE Ce-i de făcut? E mama noastră. S-o-njunghiem?

ELECTRA Te-a cuprins oare mila, văzând făptura mamei tale?

ORESTE.

Vai, cum s-o ucid pe-aceea care m-a hrănit şi m-a adus pe lume?

ELECTRA La fel cum ea l-a făcut să piară pe tatăl nostru.

ORESTE O, Phoibois, cât de nesăbuită ţi-^a fost. Prorocirea… 1

1 Apolo îi poruncise prin oracol să răzbune cu moarte moartea lui Agamemnon.

ELECTRA Dacă A polo e smintit, cine-i înţelept?

ORESTE… Când mi-ai poruncit neîngăduitul omor al mamei!

ELECTRA Cu ce vei fi păgubit, dacă-l răzbuni pe părintele tău?

ORESTE.

Mă vor învinui de ucidere de mamă, pe mine cel înainte fără prihană.

ELECTRA Nu-l răzbuna pe tata şi vei fi socotit necredincios!

ORESTE.

Va trebui să ispăşesc pentru sângele vărsat al mamei.

ELECTRA Cine te va pedepsi dacă tata nu va fi răzbunat?

ORESTE.

Oare nu mi-a dat porunci vreun duh rău, care a luat înfăţişarea zeului 1?

„ ELECTRA.

Aşezat pe sfântul scaun cu trei picioare 2? Nu-mi vine să cred.

ORESTE.

Niciodată n-aş putea să cred că oracolul acesta e drept.

1 Gândul că duhurile rele pot lua felurite chipuri, chiar şi divine, pentru a-i ispiti pe oameni este aşadar anterior creştinismului şi demonologiei neoplatonice.

2 E vorba de trepiedul Pythiei, preoteasa templului oracular de la Delfi.

ELECTRA.

Ia seama, nu slăbi şi nu aluneca spre nebărbăţie. Mergi şi întinde-i aceeaşi capcană pe care a-ntins-o şi ea bărbatului său, când l-a făcut să piară prin mâna lui Egist.

ORESTE.

Intru în casă. Încep o săvârşire cumplită şi mi-e cumplit s-o duc până la capăt. Dar dacă asta e voinţa zeilor, aşa să fie – Cât de amară, cât de nedulce e pentru mine încercarea aceasta!

(Oreste intra grabnic în casă. Pylade îl urmează. Într-un car bogat, soseşte Clitemnestra, în straie şi cu podoabe strălucitoare.

E însoţită de câteva femei de neam, luate sclave de la Troia.)

CORUL.

Io, regina pământului argian, fiica lui Tyndar, sora celor doi tineri viteji, copiii lui Zeus, ce locuiesc în eterul înflăcărat laolaltă cu stelele, având menirea să mântuie oamenii din valurile mării, bun venit1/

Te preţuim de-o seamă cu zeii, preafericiţii, pentru averile tale şi pentru marea ta mulţumire.

E vremea să fii cu băgare de seamă faţă de Soartă.

Regină, bun venit.

CLITEMNESTRA.

Troienelor, coborâţi din car, luaţi-mă de mână şi aju-taţi-mă să pun piciorul pe pământ! Lăcaşurile zeilor suni

1 Dioscurii erau veneraţi ca sprijinitori şi patroni ai navigatorilor. Vezi p. 26, n. 1.

Împodobite cu prăzile din Frigia. Eu mi-am ales aceste femei aduse din pământul Troiei, în locul fetei mele 1, pe care am pierdut-o, plată pentru mine măruntă, dar câştis frumos pentru casă, ELECTRA.

Lasă-mă să-ţi ating mâna fericită, mamă, eu roaba alungată din casa părintească şi mutată în această colibă jalnică.

CLITEMNESTRA Roabele sunt aici, nu te căzni pentru mine.

ELECTRA.

De ce nu? Şi eu sunt o prinsă, pe care tu ai gonit-o din casă. In palatul meu cucerit, arn fost prinsă şi eu. Rămânând, ca şi aceste femei, orfană de tată.

CLITEMNESTRA.

Şi totuşi rosturile acestea chiar tatăl tău le-a rostuit împotriva celor pe care ar fi trebuit să-i iubească. Nu vreau să tac. Când o femeie are faimă rea, lumea crede că vorbeşte cu un soi de amărăciune. In ceea ce mă priveşte, nu-i adevărat. Să vedem mai întâi faptele: dacă sunt vrednice să stârnească ura, atunci simţământul este îndreptăţit, dacă nu, la ce bună ura?

Tyndar, când m-a dat părintelui tău, n-a avut în gând să. Mă omoare, nici pe mine, nici pe copiii mei. Dar Aga-memnon mi-a amăgit copila, făgăduindu-i că o va mărita cu Ahile, şi a dus-o, departe de casă, la Aulis, în preajma navelor împiedicate. Acolo a întins-o pe altar şi i-a secerat Ifigeniei mele obrazul alb. Dacă ar fi făcut-o, cumva, spre a feri ţara de ruină sau în sprijinul vetrei sale sau păcarea

1 Ifigenia, jertfită fecioară de Agamemnon la Aulis, spre îmi irea Artemidei şi plutirea cu vânturi prielnice la Troia.

Pentru mântuirea celorlalţi copii, dacă ar fi jertfit o singură fiinţă în locul mai multora, l-aş fi iertat 1.

Dar nu, la mijloc a fost o desfrânată ca Helena şi un soţ ca al ei, nepriceput să-i pedepsească necredinţa. Iată pentru cine mi-a jertfit copila. Totuşi, cu toate că am fost rănită, nu m-aş fi sălbăticit şi nu mi-aş fi ucis bărbatul. Insă el s-a întors aducând o fată bântuită, o menadă, şi i-a făcut loc în aşternutul său2, încât eram două soţii silite să trăim sub acelaşi acoperiş.

Femeia, trebuie să recunosc, ascultă nebuneşte de simţuri. Dar, având în ea această slăbiciune, când soţul face greşeala de a nu-i lua în seamă aşternutul, nevasta ţine să se poarte la fel ca bărbatul şi îşi câştigă un iubit în altă parte. Şi atunci, învinuirile de ce cad numai asupra noastră iar despre cei ce poartă vina într-adevăr, despre bărbaţi, nu se şopteşte nimic de rău? Oare dacă Menelaos ar fi fost răpit pe ascuns din palatul lui, eu ar fi trebuit să-l omor pe Oreste, ca să fie salvat acest Menelaos, bărbatul surorii mele3? In asemenea împrejurare cum s-ar fi purtat oare tatăl tău?

— Aşadar el avea dreptul, fără a da socoteală cu viaţa lui, să-mi piardă copiii şi pe mine tot el să mă pedepsească. Eu însă l-am răpus, am apucat-o pe singura cale ce-mi rămânea deschisă, întorcându-mă spre duşmanii lui. Care dintre prietenii lui Agamemnon s-ar fi întovărăşit cu mine să-l ucidem? Vorbeşte, dacă ai chef, şi dovedeşte, la rândul tău, în deplină libertate. Că tatăl tău a fost omorât împotriva dreptăţii.

1 Parmentier desprinde analogia acestei situaţii posibile cu aceea din tragedia Erechteu, tot a ultimului mare tragic, în care Praxithea, regina Atenei, consimte să i se jertfească fiica pentru mântuirea cetăţii, care se afla în plin război.

2 Casandra, fiica Hecubei. Vezi p. 5, n. l, p. 7, n. l şi p. 9, n. 3.

3 Argument abil şi artificios; răsturnarea simetrică şi retorică a situaţiilor este cu putinţă numai pe temeiul dubâei rubedenii dintre Tyndaricle (Clitemnestra şi Helena) şi Atrizi (Agamemnon şi Menelaos). Vezi p. 26, n. 1.

CORIFEUL.

Ai pomenit Dreptatea, însă dreptatea ta e o ruşine. Se cuvine ca femeia să-şi urmeze în toate bărbatul, dacă este cu minte. Aceea care gândeşte altfel nu intră cu nici un preţ în judecăţile mele.

ELECTRA.

Adu-ţi aminte, mamă, de cuvintele tale din urmă: mi-ai dat voie să vorbesc în deplină libertate.

CLITEMNESTRA îţi dau voie încă odată: nu mă lepăd de spusele mele, fiica mea.

ELECTRA.

Să nu te răzbuni pe mine, mamă, după ce mă vei asculta!

CLITEMNESTRA Nu, voi întâmDina cu blândeţe pornirile tale.

ELECTRA.

Aşadar voi vorbi. Pornirile, spuneai. Din cuvântul acesta voi face început cuvântării mele. De ce nu ai tu porniri mai bune, mamă? Pe bună dreptate sunt slăvite frumuseţea ta şi a Helenei, voi sunteţi într-adevăr două surori, amândouă uşuratice şi nevrednice de Castor! Helena, consimţind să fie răpită, de bună voie s-a pierdut pe sine; iar tu, tu l-ai nimicit pe cel mai nobil erou al Heladei.

Zici că aveai un temei, că omorând bărbatul, îţi răzbunai copila. Nu-i adevărat. Ceilalţi nu te cunosc atât de bine ca mine. Încă dinainte să fi fost hotărâtă moartea Ifigeniei, când soţul tău abia ieşise din palat, îţi petreceai toată vremea în faţa oglinzii, potrivindu-ţi şuviţele galbene ale părului. Trebuie ştearsă din rândul celor cinstite femeia care, în lipsa bărbatului, migăleşte să fie frumoasă în afara casei. Ea n-ar avea nevoie să-şi poarte farmecele chipului său pe stradă, de n-ar fi înclinată spre rele. Pe urmă, eu sunt singura femeie din Helada care ştiu că te umpleai de bucurie la fiecare izbândă a troienilor. In schimb, când sufereau înfrângeri, ochii tăi se-ntunecau, atât de puţin tânjeai să se întoarcă Agamemnon de la Troia.

Şi totuşi aveai temeiuri minunate să rămâi virtuoasă. Soţul tău nu era un ticălos ca Egist, ci bărbatul pe care helenii l-au ales în fruntea oştirii. Relele purtări ale surorii tale Helena îţi îngăduiau să câştigi o mare faimă, căci păcatul face să fie pilduitoare virtutea şi mută privirile asupra ei.

Dar dacă, după cum susţii, Agamemnon ţi-a omorât copila, cu ce ţi-am greşit eu şi fratele meu? După uciderea tatălui nostru, de ce nu ne-ai trecut nouă casa părintească? De ce i-ai dat ibovnicului tău bunurile altuia şi-ai cumpărat de la el, cu asemenea preţ, căsătoria? Soţul tău de azi nu rătăceşte în exil pentru a ispăşi exilul fiului tău şi nu e mort pentru a ispăşi nimicirea mea, care este de două ori mai grea decât a Ifigeniei, căci eu am rămas în viaţă.

Dacă trebuie săvârşit omor pentru omor, în numele dreptăţii s-ar cuveni să te ucid, eu împreună cu fiul tău Oreste, pentru a-l răzbuna pe tata. Căci dacă dreaptă a fost crima dinţii, atunci şi-a noastră e îndreptăţită. Nebun este acela care, luând seama doar la bogăţie şi la naştere aleasă se însoară cu o femeie nemernică! Soţia umilă dar credincioasă preţuieşte mai mult pentru casă decât toate măririle.

CORIFEUL.

Femeia nunţii o alege întâmplarea. Eu văd că pentru oameni sorţii cad uneori cu noroc, alteori cu nenoroc.

CLITEMNESTRA.

Din totdeauna tatăl tău ţi-a fost mai drag, Electra. Aşa e firea: unii copii stau de partea bărbatului, alţii, dimpotrivă, îşi iubesc mai mult mama decât tatăl.

Vreau să te iert, mei eu nu sunt chiar atât de bucuroasă de cele întâmplate, fata mea. Iar tu stai aşa, neîmbăiată, în straie ponosite, când abia te-ai ridicat din patul lăuziei. Sărmana de mine! Ce mi-a fost dat să împlinesc! Cât de departe m-a împins mânia împotriva soţului, dincolo de margini1!

ELECTRA.

E prea târziu ca să mai gemi, răul e fără leac. Tata e ' mort, însă de ce nu-l chemi înapoi pe cel care rătăceşte departe de pământul ţării, pe fiul tău?

CLITEMNESTRA.

De teamă: privesc la folosul meu, nu la al lui. Se spune că moartea părintelui său i-a stârnit mânia.

ELECTRA Dar soţul tău de ce se poartă cu noi atât de sălbatic?

CLITEMNESTRA Aşa e felul lui; şi tu eşti nestăpânită din fire.

ELECTRA De multa suferinţă, însă mânia mea va conteni.

CLITEMNESTRA Pe viitor nici el nu va mai fi atât de aspru cu tine.

1 Reiese încă o dată intenţia poetului tragic de a umaniza caracterul reginei, atât de neînduplecată, de înstrăinată la Sofo-cle, şi de a-i păstra câteva linii din conturul tandru al unei mame. |

ELECTRA (ironică)

Câtă mărinimie! Asta pentru că locuieşte în casa mea 1.

CLITEMNESTRA Vezi, şi acuma certurile noastre tu le-aprinzi din nou.

ELECTRA.

Păstrez tăcere. Mă tem de el atât cât se cuvine să mă tem.

CLITEMNESTRA.

Să înceteze vorbele acestea! Fiica mea, de ce m-iai chemat?

ELECTRA.

Ai auzit, îmi închipui, că am născut, închină cu acest prilej o jertfă în numele meu, căci eu nu cunosc rându-ielile, pentru a zecea lună a pruncului2, după datină. Nu sunt obişnuită, nu am avut până acum copii.

CLITEMNESTRA Aceasta-i datoria alteia, a femeii care te-a moşit.

ELECTRA M-am moşit eu însămi, am născut singură pruncul.

CLITEMNESTRA Oare casa ta nu are prieteni prin apropiere?

ELECTRA Nu vrea nimeni să lege prietenie cu nişte calici.

1 Ultimele rânduri comunică două nespus de potrivnice înţelesuri: Clitemnestra se gândeşte la împăcare, Electra la moartea lui Egist; pentru cea dintâi „casa mea” este palatul Atrizilor, pentru ultima cocioaba ce ascunde cadavrul uzurpatorului.

2 Poetul spune „a zecea lună” în loc de a zecea zi (al zecelea răsărit de lună) de la naştere, despre ale cărei rituri de purificare se poate citi la p. 113, n. 1.

CLITEMNESTRA Fie, voi intra, şi fiindcă fiul tău a împlinit numărul de zile după rânduială, voi închina jertfă zeilor. Apoi, după săvârşirea acestei slujbe de dragul tău, mă voi duce la câmp, unde soţul meu sacrifică în cinstea Nimfelor.

Haideţi, slujitorilor, minaţi caii în graja, în faţa ieslelor! Şi când veţi socoti că am încheiat jertfa către zei, întoar-ceţi-vă aici. Se cuvine, totodată, să-i fiu pe plac şi soţului meu.

F

(Slujitorii îndepărtează caii şi carul.).

ELECTRA.

Intră în casa mea săracă. Bagă de seamă, să nu-ţi înnegreşti rochia de pereţii plini de funingine. Vei închina divinităţilor 1 jertfa ce le-o datorezi.

(Clitemenestra intră în casă.)

Coşul e gata2, e ascuţit tăişul care a junghiat taurul3, în preajma căruia te vei prăbuşi, lovită. Vei face nuntă până în casele lui Hades cu soţul pe care l-ai urmat în aşternut sub soare, în felul acesta îţi voi aduce eu mulţumită şi tu îmi vei plăti pentru sfârşitul părintelui meu (Electra, la rândul său, intră în casă.) CORUL Strofă.

O, rele răsturnate! Se întorc vânturile ce suflau peste casă, Odinioară, izbit, s-a prăbuşit în baie regele, regele nostru.

Au tremurat de urlete bolţile şi crestele casei de piatră: „Vai mie, durere, striga.

1 Aluzie neagră la divinităţile infernale.

2 Moment ritual de început al jertfei: „Străfulgera din teacă ghicitorul Calhas un jungher tăios, îl puse într-un coş de aur, plin cu boabe pentru jertfă…” (Ifigenia la Aulis).

3 Metaforă sumbră pentru Egist.

Femeie, mă vei ucide chiar la ajunsul meu, după zece recolte, în patria-mi dragă?”

Antistrofă.

Dreptatea răbufneşte, aducând sub privirile noastre nevasta haină.

Vai, după ani şi an> bărbatul venea în palat, între zidiri înălţate până la cer de Ciclopi.

Cu ascuţişul armei tăioase l-a omorât, cu mâinile ei, a ţinut securea în mâinile ei, ticăloasa!

El era soţul său, oricât ar fi năpăstuit-o pe vremuri, nefericita.

Epodă.

Ca o leoaică de munte, ce bântuie-n codrii vecini cu ogoarele, a săvârşit această nelegiuire.

CLITEMNESTRA

(dinăuntru) Copiii mei, în numele zeilor, nu vă ucideţi mama!

CORIFEUL Aţi auzit, se strigă din casă?

CLITEMNESTRA Vai mie, vai mie!

CORIFEUL Şi eu mă tângui. O-nşfacă mâinile copiilor.

CORUL.

Dumnezeu împarte dreptatea la sorocul Destinului 1

Soarta ţi-e jalnică, însă şi tu ţi-ai ucis mişeleşte bărbatul, sărmana '.

(Oreste, Electra şi Pylade ies din casă. Prin uşa lăsată deschisă se văd cadavrele însângerate al lui Egist şi al Cliternenestrei2.)

CORIFEUL.

Iată-i. Mânjiţi de sângele încă fierbinte al mamei lor ies afară din casă. Ei poartă, ca pe nişte trofee, aceste pete, prin care vor dobândi mâhnite porecle3. Nu, niciodată vreo casă n-a fost mai năpăstuită decât a lui Tantal şi-a urmaşilor săi.

ORESTE Strofa.

O, Glie şi Zeus atotvăzător peste oameni, priviţi

1 Divinitatea la elini nu este atotputernică, ci supusă întâm-pinărilor şi contingenţelor nedovedite, care toate laolaltă constituie pentru noi Întâmplarea (Tyche).

2 In teatrul antic leşurile celor doi erau aduse înaintea publicului prin mijlocirea mecanismului denumit ekkyklema. Iată cum îl descrie H. Weil, după Aristofan din Bizanţ: Ekkyklema era un aparat de lemn, înzestrat cu roţi, care desigur că a suferit modificări pe măsură ce maşinăria s-a perfecţionat, dar al cărui scop a rămas acelaşi: de a i se înfăţişa spectatorului, fără schimbare de decor, ceea ce era îngăduit să se petreacă numai înăuntrul palatului şi nu în faţa lumii sau personagii care ies din palat, dar trebuie să rămână întinse pe un pat greu de urnit din loc. Era, aşadar, un soi de scenă mobilă, care putea să se aşeze, în clipa voită, fie în orchestra, fie pfe estrada unde jucau actorii, dacă admitem că jucau pe o estradă ridicată. Toate aceste date privind organizarea materială a spectacolului sunt însă departe de a fi pe deplin lămurite.”

3 Se pare că este vorba de epitete cumplite ca, spre pildă, ucigaşul de mamă (meteroktonos, meterophontes), care în tragediile lui Euripide rămân lipite de numele lui Oreste.

HO aceste năpraznice jertfe de sânge, aceste două trupuri zăcând la pământ, lovite de braţul meu drept ispăşire a caznelor noastre… (lacună)…

ELECTRA.

Frate, prea multe lacrimi, şi toate din pricina mea.

Mă mistuiam, sărmana de mine, de flacăra urii faţă de mama, care mi-a dat viaţă 1/

CORUL.

Ce soartă ţi-a fost hărăzită, ce soartă, o, mamă născătoare. (lacună).,. Cruzimea purtării lor păcătoase… Ai pătimit dinspre partea copiilor tăi cumplite, amarnice chinuri, plătind după noima dreptăţii pentru omorul părintelui lor.

ORESTE.

Antistrofa.

O, Phoibos, oracolul tău ne-a cântat o dreptate neînţeleasă, în schimb e vădită urgia sub care ne copleşeşti, iar plata care o-nchini mohorâtului Hades

1 In inima până acum atât de îndârjită a Electrei mijeşte lumina căinţei. Această mişcare este firească unui suflet chinuit de o prea îndelungă şi întinsă încordare.

E sângeroasă 1.

În care cetate să merg?

Găsi-voi o gazdă, un suflet cucernic să-şi aplece privirea spre creştetul meu?

Eu am ucis-o pe mama.

ELECTRA.

Vai, unde să mă-nfâţişez, în care alai de dansuri, la care praznic de nuntă? Ce mire mă va primi în culcuşul său nupţial?

CORUL.

Gândurile tale se mută iară şi iară, după suflările vântului.

Acum gândeşte-te cu evlavie, nu cu păcat, precum înainte.

Prietenă dragă, tu l-ai împins pe Oreste peste voinţa lui la o crimă cumplită.

ORESTE Strofa II.

Ai văzut-o preabine cum, lepădându-şi vălul, şi-a dezvelit sărmana un sin, în clipele morţii2.

1 Rânduri corupte. Am tradus urmărind înţelesul conjectural înfiripat de Parmentier după îngrijită lectură a Fenicienelor, unde poetul vorbeşte despre libaţia de sânge închinată de Ares, duhul războiului, şi primită de Hades.

2 Gest obişnuit al mamei suplicante.

Vai, se târa pe pământ făptura celei ce-rni dete viaţă. Şi eu, de pletele sale… 1

CORUL.

Limpede ştim prin ce suferinţe-ai trecut, auzind-o cum strigă şi plânge maică-ta, ce te-a născut.

ORESTE Antistrofa II.

Un ţipăt a slobozit, atingându-mi bărbia cu mâna: „Copilul meu, te rog din suflet '.”

Şi s-a lipit de-obrajii mei, atârnată, aproape să-mi cadă spada din mâini.

CORUL.

Sărmana de ea! Câtă-ndrăzneală să priveşti cum gâlgâie sângele mamei tale care-şi dădea suflarea!

ORESTE Strofa III.

Mi-am acoperit cu mantia ochii şi-apoi am jertfit-o, înfigându-i vârjul spadei în gât.

ELECTRA.

Şi eu te-am îmbărbătat şi-am pus mâna pe spadă, cu tine.

1 Glasul lui Oreste se îneacă; nu mai apucă să rostească „am prins-o”.

CORUL Ai săvârşit păcatul cel mai cumplit.

ORESTE (Electrei, întinzându-i un giulgiu)

Antistrofa III.

Ia giulgiul acesta şi-nvăluie trupul mamei, acoperă-i rănile.

(Clitemnestrei.) O, ţi-ai purtat ucigaşii în pântec!

ELECTRA.

Pe mama, pe care-am iubit-o şi-apoi am urât-o, acum o-nvelim în linţoliu.

CORUL.

Cel mai crud nenoroc al acestei case

(Pe acoperişul casei ori sus în văzduh, deasupra scenei, apar.

Dioscurii.

CORIFEUL.

Dar iată, ce năluci plutesc pe-acoperişul palatului? Să fie oare daimoni

1 La greci, aparatul numit rnechane, (inventat, se pare, de însuşi Euripide) îngăduia să fie aduse în scenă prin văzduh anumite personaje, fie divinităţi, fie mai rar oameni. (In Norii lui Aristofan, de pildă, Socrate apare atârnat într-un coş). Cum adeseori zeii descindeau în felul acesta, mai ales în tragediile lui Euripide, expresia deus ex machina a rămas să caracterizeze o mască neaşteptată, adusă mei mult prin meşteşug decât prin logica lăuntrică a dramei, spre a tăia inextricabilele noduri ale acţiunii.

Sau zei uranieni 1? Aceea nu-i cărare omenească. Şi pentru ce se-nfăţişează vederii unor muritori?

DIOSCURII.

Ascultă, Oreste, fiul lui Agamemnon, te cheamă gemenii, fraţii mamei tale, Dioscurii, eu, Castor2 şi fratele meu, Polydeukes. Noi tocmai potolisem o cumplită furtună, dezlănţuită asupra unei corăbii3, când am şi sosit în Argos, căci am văzut omorul surorii noastre, Clitem-nestra.

Dreaptă e pedeapsa ei, dar nu şi făptuirea ta. Phoibos, într-adevăr Phoibos – el este domnul meu şi-ar trebui să tac – deşi înţelept, nu ţi-a făcut o prorocire înţeleaptă. Totuşi se cuvine să-l încuviinţăm, dar de azi înainte vei îndeplini ceea ce Moira4 şi Zeus au hatărât în legătură cu tine.

1 Biescurii sunt genii bune în slujba zeilor cereşti. Deosebirea între daimoni şi zei este făcută elegant de Platon, Banchetul, 202, 2…: „. Tot ce este daimonic este mijlocitor între zeu şi muritor… Rolul lui este să transmită zeilor ceea ce vine de ia oameni şi oamenilor ceea ce vine de la zei: rugăciunile şi jertfele de la aceia, poruncile şi răsplata pentru sacrificii de la aceştia; iar pe de altă parte, întrucât se află la mijloc între unii şi alţii, să umple golul; să fie legătura ce uneşte Totul cu el însuşi…”

2 Castor vorbeşte şi în numele lui Polydeukes (Polux). Amân-doi gemenii alcătuiesc aici un singur personaj.

3 Comentatorii consideră că este vorba de o anumită furtună, descrisă în Odiseea, şi de vasul care tocmai îl adusese pe Mene-laos la Nauplia, în portul patriei, la sfârşitul întâmplărilor ce constiutie urzeala dramei Helena de Euripide.

4 Cuvântul moira înseamnă parte, adică partea îngăduită fiecărei vieţi, răgazul repartizat vieţii (Moira biotoio, Homer, Iliada, IV, 170). Această noţiune, la început fără chip, se preschimbă ulterior, ajungând să„ fie înţeleasă ca o divinitate care personifica soarta omului. De la Hesiod, Moirele sunt înfăţişate de obicei ca o treime: Clotho, Lachesis şi Atropos. Ele „aduc muritorilor binele şi răul” şi sunt asemănătoare cu Parcele romane, cu Nomele scandinave şi cu Ursitoarele din basmele româneşti.

Pe Electra dă-o de soţie Iui Pyla3e, s-o ducă în casa lui.

Tu pleacă din Argos, căci nu ţi se mai îngăduie să umbli prin cetate, după ce ţi-ai ucis mama. Cumplitele Kere 2, zeiţele cu chipuri de căţele, vor slobozi carul lor pe urma ta şi tu vei rătăci, ieşit din minţi.

Când vei ajunge la Atena, îmbrăţişează statuia sfântă a zeiţei Pallas. Ea le va îndepărta de tine, umplându-le de spaimă, şi va împiedica şerpii lor cumpliţi să te atingă, întinzând asupra creştetului tău scutul ei rotund cu cap de gorgonă.

Acolo se află un deal, ce poiartă numele lui Ares3, unde zeii s-au adunat pentru întâia dată să judece o vărsare de sânge, când Ares, necruţătorul, asmuţit de mânie pentru nunta nelegiuită a fiicei sale, l-a omorât pe Halir-rhothios, fiul stăpânului mării 4. Acolo fiinţează un fel de a se vota, deosebit de sfânt şi de sigur, rânduit de un zeu: şi acel tribunal te va judeca şi pe tine pentru omor. Dar împărţirea voturilor în două te va scăpa de la pedeapsa cu moartea. Loxias va lua învinuirea asupra lui, deoarece el ţi-a poruncit, prin oracol, să-ţi ucizi mama.

1 Rostuirea neaşteptată, aproape burgheză a Electrei, este reluată de autor în deznodământul dramei Oreste. Profeţiile şi poruncile următoare ale Dioscurilor nu fac decât să rezume peripeţiile ucigaşului de mamă dezvoltate de Eschil în Eumenidele.

2 In Iliada respingătoarele Kere întruchipează forţele destinului, care pe câmpul de luptă iau în stăpânire eroii în clipa morţii, sfâşiindu-le carnea şi bându-le sângele. Ulterior, în perioada clasică ele se confundă cu Eriniile, divinităţile străvechi ale răzbunării, născute din sângele lui Uranos după Hesiod, fiice ale Nopţii după Eschil, hărăzite să-i tortureze pe paricizi, urmărindu-i fără odihnă atât în viaţă cât şi după moarte în Infern, adevăratele simboluri ale justiţiei arhaice, necruţătoare.

3 Areopagul, în tălmăcire „colina lui Ares”.

4 Halirrhothios, fiul lui Poseidon, siluind-o pe Alkippe, a fost omort de Ares, tatăl copilei. Maimarele tuturor apelor a chemat ucigaşul la judecată înaintea tribunalului zeilor întrunit pe colina ce urma să poarte de atunci înainte numele lui Ares.

Iar în viitor se va întemeia o lege, anume că la voturi egale, învinuitul va fi iertat întotdeauna1. Cumplitele zeiţe, izbite dureros de această hotărâre, se vor face nevăzute, chiar aproape de deal, într-o despicătură a pămân-tului, şi-acolo se va statornici un sfânt oracol, cinstit cu evlavie de muritori. Pe urmă îţi va fi dat să locuieşti o cetate din Arcadia, pe malurile râului Alfeu, în apropiere de sanctuarul numit Lykaion; cetatea va purta numele tău 2. Aceaista e soarta ce ţi-o vestesc.

Cetăţenii din Argos vor aşeza cadavrul lui Egist în mormânt. Iar Menelaos, care tocmai a sosit la Nauplia3, deşi Troia a fost de multă vreme cucerită, o va îngropa pe Clitemnestra, cu ajutorul Helenei… Ea s-a întors din palatul lui Proteus, din Egipt; nici măcar nu a pus piciorul în Frigia. Zeus, pentru a stârni cearta şi măcelul printre oameni, a trimis la Ilion o nălucă a Helenei 4.

Deci Pylade, împreună cu fecioara totodată nevastă, să plece din ţara aheeană la vatra lui, şi să ia cu el în pământul Fokidei, pe aşa-zisul cumnat al tău, dăruindu-i îmbelşugată avere.

1 Acest fel de judecată, sacru la cei vechi, era denumit de romani, în amintirea celor depănate aici, suffragium Minervae.

2 Oresteion, aşezare din preajma muntelui Lykaion, unde Zeus avea un templu.

3 Vezi p. 145, n. 3.

4 Euripide schiţează motivul în jurul căruia a construit drama Helena. In aceasta, poetul îşi imaginează că frumoasa Tyn-daridă a rămas vreme de, zece ani, împreună cu tezaurul Atri-zilor, prizoniera lui Proteu, regele Egiptului, pe când Paris îmbrăţişa la Troia o nălucă aidoma Helenei; aşadar numai din pricina unei fantasme aheii şi troienii s-au măcelărit fără cruţare. Ideea că Zeus a urmărit, prin războiul troian, să micşoreze numărul muritorilor se întâlneşte prima dată în Cânturile cipriene. Dar dincolo de turburătoarele sale simboluri, Helena lui Euripide conţine poate reminiscenţele unor foarte vechi relaţii în mileniul al doilea dintre lumea Mării Egee şi ţara Egiptului.

Tu îndreaptă-ţi mersul spre strâmtoarea ţării Istmului 1, du-te în' sălaşul binecuvântat al Kekropiei2. Şi când îţi vei fi istovit pedepsele date de soartă pentru păcatul tău, vei putea trăi fericit şi dezlegat de chinurile tale.

CORIFEUL Vlăstare din Zeus, cuvine-se oare să vă grăim în cuvinte?

DIOSCURII Vi se cuvine, voi nu v-aţi mânjit cu această crimă.

ORESTE Dar eu, Tyndarizilor, pot să vorbesc?

DIOSCURII.

Vorbeşte, căci Phoibos e vinovat de-omorul acesta jilav de sânge 3.

CORIFEUL.

De ce, voi doi fiind zei şi fraţi după mamă cu moarta, nu le-aţi gonit pe Kere din aşezările lor?

DIOSCURII.

Trebuia să fie-mplinită hotărârea ursitei, la fel şi porunca neînţeleaptă rostită de limba lui Phoibos.

1 Istmul corintic, pe atunci netăiat de canal, care leagă Atica de Pelopones.

2 Nume mitic şi poetic, al Aticei, de la Kekrops, fiul Gliei, primul rege jumătate om – jumătate şarpe în cetatea Atenei.

3 Ca şi Eschil în Orestia, Euripide recunoaşte împletirea unor rosturi divine în cele întâmplate, câtă vreme în Electra lui So-focle aproape toată răspunderea gândului şi săvârşirii crimei şi-o asumă personajul uman, fiul lui Agamemnon.

ELECTRA Care Apolo, ce profeţii m-au silit să ajung ucigaşă de mamă?

OIOSCURJI.

Aţi făptuit împreună, deci sorţile vi se vor toarce-mpreună. Un singur blestem v-a zdrobit laolaltă, acelaşi ce i-a pierdut pe părinţii voştri1.

ORESTE.

O, surioară, atât de târziu am apucat să te văd, şi trebuie să mă desprind de mângâierile tale, să ne pierdem unul de altul.

DIOSCURII.

Electra are un soţ şi o vatră, ea nu e de plâns, doar, poate, pentru că pleacă din Argos.

ELECTRA.

Nimic nu-i mai vrednic de lacrimi decât să laşi în urmă hotarul patriei tale 2.

1 Maledicţia ereditară a Pelopizilor, despre ale cărei obârşii a fost vorba la p. 117, n. 1.

2 Grecii socoteau exilul drept o cumplită osândă, pentru că surghiunitul, retezat din pământul patriei şi lipsit de cultul zeilor cetăţii, scos în afara legilor politice şi religioase, era privit ca un cadavru viu. Nici un concetăţean nu avea voie:„…Să-l primească pe acest om, oricine ar fi el, să-i vorbească, să-l facă părtaşul rugăciunilor, jertfelor închinate zeilor, vărsărilor de apă lustrală, ci dimpotrivă (trebuia) să-l gonească din casă…” (Oedip rege, 235 şi următoarele.)

CRESTE.

Iată, voi părăsi palatul tatălui meu iar pentru uciderea mamei mă voi pleca judecăţii unor străini.

Moscului lncrede-te, căci vei merge în oraşul cucernic al Pallas Atenei.

Te du împăcat!

ELECTRA.

Strânge-mă, dragul meu frate, piept lângă piept.

Vom trăi despărţiţi, departe de-acoperişul părinţilor noştri, goniţi de blestemele mamei însângerate.

ORESTE.

Prinde-mă, cuprinde-mi trupul. Precum unui mort la morimânt coboară-mi un cântec de jale.

DIOSCURII.

Vai, vai, asemenea plângere este cumplit s-o asculte chiar nişte nemuritori.

Şi noi şi ceilalţi ce locuim în Uranos ne umplem de milă pentru omul copleşit de nevoi1.

ORESTE.

Eu n-am să te mai văd.

1 Depărtarea prea mare dintre pământ şi zeii cereşti îi face pe aceştia din urmă insensibili la suferinţele muritorilor. Această părere este aproape un loc comun al literaturii eline. Iată însă că aici zeii uranieni ni se înfăţişează milostivi, aproape, umanizaţi.

ELECTRA Nici eu n-am să mai stau în preajma ochilor tăi.

ORESTE Acestea-s cuvintele tale din urmă.

ELECTRA.

Bun rămas, cetatea mea! Bun rămas şi iară bun rămas, dragii mei argieni!

ORESTB Ai şi pornit, nespus de credincioasa mea?

ELECTRA Purced şi ochii mi-s umezi de-nduioşare.

ORESTE.

Cu bine, Pylade, mergi bucuros, Electra să-ţi fie mireasă.

(Electra şi Pylade pleacă.)

DIOSCURII.

Doar ei împlini-vor această nuntă. Iată căţelele! Pleacă, fugi spre Atena! Cu paşi de spaimă ele ţâşnesc pe urmele tale; în loc, de braţe au şerpi şi pielea lor este neagră; hrana lor e făcută din groaznice chinuri 1. (Oreste fuge, îngrozit.)

1 Dacă pe scena antică Eriniile apăreau aievea sau erau văzute de actori şi spectatori numai cu ochii înspăimântaţi ai închipuirii nu vom afla probabil niciodată. Deci toată libertatea regizorilor moderni! Totuşi înclin să cred că, dat fiind caracterul la obârşie simbolic al dramei atice, realizatorii spectacolului tragic nu erau adepţii unei mise en scene naturaliste.

Acum să pornim degrabă şi noi în marea Siciliei, spre mântuirea unor corăbii cu prora lovită de valuri1.

Străbătând câmpia Eterului, noi nu le întindem celor nelegiuiţi ajutorul, dar pe cei ce iubesc în viaţă dreptatea, cucernicia, îi dezlegăm de grele primejdii şi le-aducem scăpare.

Astfel nimeni să nu se-nvoiască a făptui nedreptatea, nici să plutească pe mări laolaltă cu cei ce-şi frâng jurământul.

Aceasta e spusa noastră, a unor zei către oameni.

(Dioscurii se mistuie în văzduh.)

CORIFEUL (în timp ce corul părăseşte, încet scena)

Plecaţi bucuroşi.

Doar omul în stare să-şi depene traiul în bucurie şi nefulgerat de Soartă cu vreo năpastă se-nfruptă din fericire.

IFIGENIA ÎN TAURIDA

1 Urmând pilda lui H. Weil, scrutătorii textului euripideic înţeleg a citi aici o aluzie contemporană. Ar fi vorba de flota de salvare trimisă de stat în primăvara anului 413 generalului atenian Nikias, aflat în dificultate în Sicilia. Din păcate ajutorul Dioscurilor nu a mântuit ostile expediţionare reunite de la nefericitul dezastru, care a cumpănit atât de greu în soarta războiului peloponesiac. Din apropierea faptului literar de cel istoric se poate lesne deduce şi data probabilă a reprezentării Electrei: Marile Dionisii ale aceluiaşi an.

SFÂRŞIT