Hecuba

Euripide

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)

Acţiunea dramei se petrece pe coastele Traciei, în Chersone-sos. Aproape de mare este rânduită tabăra aheilor, în mijloc cortul lui Agamemnon. Mai departe se află ţarcul navelor scoase pe mal. E noapte, spre dimineaţă. Din ceaţa marină se înfiripă umbra lui. Polydoros.

UMBRA LUI POLYDOROS, fiul Hecubei

HECUBA, fosta regină a Troiei

CORUL femeilor troiene captive

POLYXENE, fiica Hecubei

ODISEU

TALTHYBIOS, crainicul aheilor

O SLUJITOARE

AGAMEMNON

POLYMESTOR, rege al tracilor

Captive troiene, oameni din suita lui Odiseu şi Agamemnon, gărzi trace.

UMBRA LUI POLYDOROS

Iată-mă ajuns; am părăsit lăcaşul adânc al morţilor şi porţile beznei, unde locuieşte Hades, deosebit de ceilalţi nemuritori.

Eu sunt Polydoros. Mi-a fost mamă Hecuba, fiica lui Kisseus, iar tată mi-a fost Priam. Acesta, văzând că Troia, cetatea frigienilor 1, este ameninţată să cadă sub lancea helenică, înspăimântat, m-a trimis pe furiş departe de glia troiană, în casa tracului Polymestor, oaspetele lui, cel care seamănă aceste rodnice câmpii din Chersonesos 2 şi care cu suliţa lui porunceşte unui norod iubitor de cai. Pe ascuns, împreună cu mine, tatăl meu a trimis şi aur din belşug, pentru ca, de s-ar fi prăbuşit vreodată zidurile Troiei, copiii rămaşi în viaţă să nu cunoască sărăcia.

Eram cel mai tânăr dintre fiii lui Priam; de aceea pe mine m-a pus în taină la adăpost, eu nefiind în stare să port nici armele, nici scutul greu, în mâinile mele fragede.

Cât timp au stat înălţate meterezele ţării, cât timp au rămas neclintite turnurile Troiei, cât timp norocul a ţinut cu armele lui Hector, fratele meu, am crescut frumos, ca un vlăstar înconjurat cu grijă, în Tracia, la oaspetele tatălui meu. Sărmanul de mine!

Dar în ziua când a fost nimicită Troia, când sufletul lui Hector a pierit, când vatra părintească ni s-a spulberat, când pe altarul ridicat spre slava zeilor s-a prăbuşit chiar tatăl meu, înjunghiat de fiul sângeros al lui Ahile, atun-cea oaspetele nostru m-a ucis, din lăcomie pentru aur de la Eschil (care s-a bizuit din plin pe efectul patetic al „umbrelor” în Orestia şi Perşii) până la Shakespeare. Aici năluca rosteşte prologul, început nemaiîntâlnit în altă tragedie antică.

1 Ţinuturile muntoase ale frigienilor se întindeau în interiorul şi vestul Asiei Mici. O parte din Frigia (Troada, numită mai târziu şi Frigia Mică) ajungea să se scalde în Helespont; pe pă-mântul acesteia se ridica odinioară Ilion, cetatea de scaun a lui Priam. Troienii erau o ramură îmbelşugată a neamului frigienilor, iar în literatura elină cele două denumiri se confundă.

2 Acest cuvânt înse~mnă de fapt peninsulă. Aici trebuie înţeles Chersonesul Traciei, astăzi peninsula Gallipoli în Turcia europeană, în antichitate faimos grânar al Atenei. Regiunea era locuită de o seminţie aspră de războinici traci.

M-a ucis, iar leşul meu cel oropsit l-a aruncat în valuri, ca să pună mâna pe aur şi să-l păstreze în palatul lui.

Trupul meu acum aace pe ţărm sau e târât, când se umflă talazul mării, de mişcarea valurilor multă, legănată; nimeni nu l-a jelit, nimeni nu i-a săpat un mormânt. Iar sufletul mi s-a despărţit de trup şi fâlfâie peste maica mea cea scumpă, Hecuba; de trei dimineţi se zbate în aer, de când nefericita de ea, smulsă din Troia, a pus piciorul în Chersonesos, pământul acesta.

Şi toţi aheii, lăsându-şi ancorate navele, zăbovesc de-a lungul coastelor Traciei, pentru că fiul lui Peleu, Ahile, s-a arătat deasupra mormântului său şi-a oprit pe loc toată oastea helenilor, ce sârguia către casă, cu vâslele înspumate de valuri. El stăruie s-o ceară pe sora mea, Polyxene, drept jertfă dulce şi răsplată la mormântul său; şi-o va dobândi. Nu va rămâne fără să-şi primească de la prieteni partea lui din pradă. 1

Astăzi Moartea, hărăzită de Soartă, îmi va duce sora.

Şi astfel, sub ochii mamei mele se vor afla două cadavre, două cadavre de copii, al meu şi al acestei nefericite fecioare. Deoarece şi eu, sărmanul de mine, pentru a-mi câştiga un loc de îngropăciune, mă voi arăta, împins de valul mării lânced, la picioarele unei sclave.

1 După cuprinderea şi devastarea Troiei, aheii biruitori şi-au împărţit prada de război. Prinsele au fost trase la sorţi. Andro-maca, soţia viteazului Hector, i-a căzut lui Neoptolemos, poreclit şi Roşcatul (Pyrrhos), fiul lui Ahile, vizionara Casandra a încăput în mâinile comandantului suprem, Agamemnon etc. Numai Marele Erou, Ahile, pierind înaintea cuceririi cetăţii, nu a putut să primească drept răsplată o femeie de sânge regal. De aceea, tocmai când flota părăsise ţărmul Troadei, umbra lui mâ' niată s-a năzărit deasupra mormântului, cerândude helenilor să i-o jertfească pe Polyxene, fiica mezină a lui Priam şi a Hecu-bei. În acelaşi timp, vânturile, care suflaseră prielnic spre apus, au aţipit, încât navigatorii, după scurta traversare a Helespon-tului, au fost siliţi să ridice corăbiile pe uscat, în Tracia.

De la puternicii de jos am dobândit îngăduinţa să ajung în mâinile mamei, ca să am parte şi eu de un mor-mânt. Astfel, singura mea năzuinţă se va împliai.

(In pragul cortului central apare, clătinându-se, Hecuba.)

Dar să ies din calea bătrânei Heouba.

Iat-o, din cortul lui Agaimemnon îşi îndreaptă paşii încoace, înspăimântată de chipul meu, iscat în visurile sale. Vai, mamă, aruncată din palatele regeşti, ţi-a fost dat să cunoşti ziua robiei! Cât nenoroc te bântuie şi câtă slavă te-mbrăca odinioară! Un zeu ţi-a pregătit cumplite ispăşiri pentru fericirea ta de altădată 1.

(Umbra lui Polydoros se mistuie, odată cu negurile nopţii. Lumina sporeşte. Hecuba, cu faţa înspăimântată şi straiele largi, răvăşite, înaintează, sprijinită de câteva femei troiene, slujitoarele sale.)

HECUBA

Copilele mele, călăuziţi afară din cort această femeie trecută, călăuziţi-o şi-ndreptaţi-o, troienele mele, pe cea robită cu voi laolaltă, dar până ieri încă regină.

Luaţi-mă, purtaţi-mă, călăuziţi-mă, ridicaţi-mă! Mâinile voastre să-mi apuce braţul zbârcit.

1 Idee scumpă grecilor, care şi-a aflat expresie în Nemesis, zeiţă şi abstracţiune în acelaşi timp, întruchipând răzbunarea divină.' Această zeitate are câteodată menirea, ca şi Eriniile, să dea osândă pentru crimă, dar mai cu seamă să-i pedepsească pe cei ce se fac vinovaţi de hybris, de păcatul depăşirii rosturilor comune la care sunt supuşi muritorii; ea retează orice lipsă de măsură, cum ar fi preaplinul fericirii, belşugul fără margini, trufia neruşinată a maimarilor. După greci, tot ceea ce se ridică, atât în rău cât şi în bine, deasupra condiţiei hărăzite, pune în primejdie cumpăna universului şi merită să fie osândit.

Eu, pipăind pământul cu lemnul cârjei pe care mă sprijin, grăbi-voi mersul greoi al picioarelor mele bătrâne.

O, rază a lui Zeus, o, noapte-ntunecată, de ce îmi răvăşesc odihna aceste spaime şi năluci nocturne?

O, glie sfântă, maica viselor cu negre aripi, departe ducă-se de mine aceste nocturne vedenii: feciorul meu cel izbăvit în Tracia şi Polyxene, draga mea copilă, cu chipuri înfricoşătoare!

O, zei subpământeni, scăpaţi-mi fiul, singurul reazem al neamului meu, aflat în Tracia zăpezilor sub paza unui oaspe părintesc!

Şi ce se va mai întâmpla din nou?

Un cântec jalnic se va-mpreuna cu plângerile noastre?

Nicicând n-a bătut mai fără-ncetare de fior şi cutremur inima mea.

Unde să-l mai aflu pe Helenos cel cu duhul profetic, troienele mele, şi unde pe Casandra, să-mi tălmăcească visele 1?

1 Helenos, fiul lui Priam şi al Hecubei, era fratele geamăn al Casandrei. Amândoi au fost înzestraţi cu darul profeţiei, încă din copilărie, după ce au petrecut o noapte întreagă în' templul lui Apolo din Thymbra, în apropierea Troiei, şi au fost linşi de şerpii zeului. Helenos tălmăcea după semne şi după zborul păsărilor. Asemenea Pythiei, Casandra era o profetesă inspirată, care, luată în stăpânire de divinitate, bolborosea oracolele în timpul delirului sacru.

Văzut-am un lup cu laba mânjită de sânge sflşiind o ciută pestriţă, răpită genunchilor mei fără milă. Şi încă un temei de spaimă: umbra lui Ahile nălucită în vârful înalt al mormântului său cerând prinos de cinste pe una din aceste vlăstare ale Troiei atât de amarnic lovite. Puteri divine, rogu-vă, îndepărtaţi această piază rea de la copilă, de la copila mea J

(Intră prin dreapta Corul, alcătuit din femei şi fete troiene, captivele aheilor.)

CORIFEUL 1

M-arn strecurat în grabă la tine, Hecuba, lăsat-am cortul stăpânului meu, căruia mă deteră sorţii.

Şi-această mulţime de roabe, minate departe de Ilion, patria lor cucerită de-aheii războinici cu ascuţişul lăncilor, nu vine să-ţi aline suferinţele tale, femeie.

Eu îţi aduc povara unei veşti, a unei veşti cumplite, sunt pentru tine crainica durerii.

Se spune că aheii s-au strâns cu toţii-n adunare şi-au hotărât s-o-nchine drept jertfă lui Ahile pe copila ta.

Ştii bine cum a răsărit peste movila-i funerară în armură de aur 1 şi cum a-mpiedicat plutirea cu pânzele desfăşurate-n vânt a navelor mării, tunând aceste cuvinte: „Danailor 2, unde purcedeţi pe ape, lăsându-mi mormântul fără prinos?”

Atunci zăngăni, furtunos, o ceartă aprinsă şi două păreri se-nfruntau în oastea helenilor, cea înţesată de suliţi: unii voiau să aducă o jertfă acestui mormânt iar alţii voiau dimpotrivă.

Străduia pentru binele tău Agamemnon, ocrotind culcuşul bachantei şi prorociţei Casandra 3.

Dar amândoi feciorii lui Tezeu,

1 Tradiţia teatrului vechi cerea ca toate rolurile, chiar şi cele feminine, să fie interpretate de actori bărbaţi; deci conducătorul corului se numea corifeu, chiar în cazul corurilor alcătuite din femei.

1 în Polyxene, tragedie după acelaşi izvod mitic de Sofocle, cunoscută numai din fragmente, Umbra lui Ahile apărea în scenă, rostindu-şi, în cuvinte sonore şi grave, dorinţa.

2 Grecii din epoca eroică, mykeniană, care au plutit cu Agamemnon la Troia, sunt numiţi îndeobşte ahei, în operele poeţilor, dar şi fii ai lui Danaos (regele întemeietor al Argosu-lui), argieni (argei) sau heleni.

3 Deşi aflată sub înrâurirea zeului oracular Apolo, aici Casandra este numită de Euripide bachantă, deoarece delirul ei profetic se asemăna cu extazul pustiitor inspirat de Dionysos slujitoarelor sale.

Vlăstare din trunchiul Atenei1, în două cuvântări deosebite se uneau în aceeaşi părere: să fie-ncununat mormântul lui Ahile cu jertfa unui sânge proaspăt!

Spuneau că niciodată nu vor pune culcuşul Casandrei mai presus de lancea lui Ahile.-

Aceste păreri înălţate cu-atâta putere de-o parte şi alta stăteau în cumpănă până când iscusitul, amăgitorul, dulcele la vorbă, feciorul lui Laerte, cel priceput să linguşească gloata 2, a-nduplecat oştirea: să nu nesocotească voia celui mai vajnic erou al ăheilor, cruţând un sânge de sclavă, să nu îngăduie ca una din umbrele ce stau în preajma Persefonei să poată spune că danaii, când au purces din câmpurile Troiei, au fost nerecunoscători danailor săvârşiţi pentru cauza Heladei3.

1 Acamas şi Demophon, fiii regelui Atenei, mai târziu ei înşişi domnitori în cetatea zeiţei. Fecioare, nu sunt atestaţi în IU ada ca părtaşi la război. Abia legendele ulterioare, voind să le asigure, după cât se pare, şi atenienilor un rol în cucerirea citadelei frigiene, îi implică în bătălia pentru Ilion, amintind, între altele, că amândoi fraţii ar fi făcut parte din faimosul comando helen ascuns în pântecele uriaşului cal de lemn în noaptea „cea mai lungă” a Priamizilor.

2 Multiscusitul Odiseu avea printre cei vechi faima unui primejdios debater şi demagog.

3 După cum se vede aheii ţineau să-şi păstreze neştirbită reputaţia chiar şi dincolo de hotarul mormântului, înaintea judecăţii duhurilor, la tribunalul prezidat de încruntatul Hades şi de regeasca lui soţie, Persefona.

Şi astfel va veni, nu peste multă vreme, Odiseu, să smulgă de la pieptul tău mândra copilă, s-o răpească din mâinile tale uscate.

Aleargă la temple, aleargă la altare, închină-te ca rugătoare genunchilor lui Agamemnon!

Dă-le de veste zeilor -din cer şi celor din pământ!

Şi poate că rugile tale te vor feri să fii lipsită „de sărmana copilă, de nu, îţi va fi hărăzit, din gâtu-mpodobit cu aur al fecioarei căzută pe mormânt, să vezi curgând o purpură de sânge roşu-ntunecat1.

HECUBA

Vai mie, sărmana! Ce să mai spun?

Ce ţipăt să scot, ce plânset înalt?

Nemernică, nemernică bătrâneţe 1

Sclavie de neîndurat, peste puteri de suferit!

Vai, cine să m-ajute?

Copiii? Cetatea? Dar, spuneţi-mi, care?

Pierit-a soţul meu bătrân.

Copiii mi-au pierit.

La cine să merg? Ce drum să apuc?

1 Comentatorii zăbovesc aici spre a lăuda forţa plastică a acestor rânduri, reamintind însemnarea lui Suidas, după care autorul Hecubei ar fi fost ispitit în tinereţe să se facă pictor.

Încotro să mă-ndrept?

Cine-mi va da ajutor, ce daimon 1, ce zeu?

Troienelor aducătoare de năpastă, o, voi, aducătoare de neagră năpastă, mă omorâţi, îmi daţi lovitura de moarte l

Lumina, viaţa mea n-au nici un preţ.

O, paşii, paşii mei, călăuziţi-mă, călăuziţi o mamă bătrână spre cortul acesta!

Copila mea, fiica mea, a celei mai nefericite mame, o, vino, vino Ungă mine din sălaşul tău!

Ascultă-mă, copila mea, să afli ce veste, ce veste-am aflat despre ursita vieţii tale.

(Din acelaşi cort apare, speriată, Polyxene.)

POLYXENE Vai mie! Mamă, de ce mă strigi, mamă? Ce nouă urgie-mi vesteşti? De ce m-ai chemat să ies din adăpostul acesta, ca o pasăre strânită de groază?

HECUBA Vai mie, fata mea!

POLYXENE

De ce mă întâmpini gemând? Acest început mă umple de spaimă.

1 Am ales cuvântul în forma lui transliterată, fiindcă acesta avea în vârsta de aur a poeziei eline numai înţelesul de duh tutelar pentru persoane, locuri, sfaturi, intenţii tainice etc. Abia mai târziu filosofii au formulat părerea că în fiecare om sălăşluiesc doi demoni: unul bun şi altul rău.

HECUBA Vai ţie, pentru viaţa ta!

POLYXENE

Grăieşte, nu-mi ascunde adevărul. Eu tremur, tremur de frică, mamă. Pentru ce atâtea suspine?

HECUBA Copilă, copilă din mamă de plâns!

POLYXENE

Ce ştire-mi dai prin aceste cuvinte? HECUBA

Aheii doresc, uniţi într-un gând, să te-nchine jertfă pe mormântul odraslei lui Peleu!

POLYXENE

Vai, mamă, cum de-mi poţi vesti cea mai amarnică nenorocire? Luminează-mă, luminează-mă, mamă!

HECUBA

Ţi-am dat, fiica mea, o veste cruntă.

Aceste femei îmi spun că aheii au hotărât prin vot asupra vieţii tale.

POLYXENE (la început cu accentele deznădejdii, apoi tot mai resemnată)

O, mamă, cumplit încercată şi-atoturgisită, o, mamă cu trai nemilos, ce pacoste nemernică, ce pacoste de nerostit a năpustit un zeu peste zilele tale?

Eu nu mai sunt fiica ta, nici nu voi fi părtaşă tristă robiei tale triste de bătrână. La fel cum e smulsă o juncă din leagănul munţilor unde-a crescut, aşa o vei vedea, sărmano, pe sărmana ta copilă răpită din braţele tale, cu gâtul tăiat, şi trimisă pradă lui Hades în bezna subpăinânteană, să zacă printre umbre, nefericita. ¦ Plâng pentru viaţa ta, nenorocită mamă, cu lacrimi fierbinţi, cu suspine adinei, dar viaţa mea, ruina, ruşinea nu le plâng, căci pentru mine moartea-nseamnă fericire. CORIFEUL

Iată-l pe Odiseu, Hecuba, cum vine cu mersul zorit, să-ţi aducă o ştire nouă.

(In scenă pătrunde Odiseu, înarmat; îl urmează o gardă de războinici.)

ODISEU

Femeie, cred că ai aflat ce-a botărât armata şi ce părere a învins la vot. Eu totuşi îţi voi spune.

Aheii au găsit de cuviinţă s-o jertfească pe fiica ta Polyxene la movila înaltă 1 sub care zace Ahiie şi m-au

1 In vremurile cele mai vechi, la cretanii minoici şi la grecii | mykenieni, morţii se înhumau, celor de neam domnesc înălţân-du-li-se lăcaşuri funerare somptuoase în formă de stup. Poemele homerice cuprind numeroase amănunte asupra acestui obicei. Abia mai târziu a început să se practice incinerarea, în cursul raidurilor militare, când cei căzuţi nu puteau fi aşezaţi în morminte de familie şi mai ales ca urmare a năvălirii dorienilor. Trupul mortului, după ce i se închideau ochii şi gura, purificat prin ritualul spălării, uns cu untdelemn şi îmbrăcat în straie albe, era ars pe rug iar oasele şi cenuşa, strânse cu grijă într-o urnă, erau îngropate. Locul mormântului era însemnat printr-o movilă funebră sau o piatră înaltă.

Ales pe mine să-i fiu însoţitor şi călăuz fecioarei, iar fiul lui Ahile va fi rânduitorul şi preotul acestei jertfe. Cred că ştii ce trebuie să faci. Nu mă sili să ţi-o smulg cu forţa, nu te prinde în luptă cu mine. Cunoaşte-ţi puterile, ia seama la necazurile tale de azi. E semn de înţelepciune, chiar în nenoroc, să te porţi pe măsura întâmp^ărilor.

HECUBA

Vai, vai! Iată, se pare, clipa marei înfruntări, cea plină de suspine şi scăldată de lacrimi. Pentru aceasta n-am murit în ziua când ar fi trebuit să mor şi Zeus nu mi-a luat viaţa, ci mă hrăneşte, spre a vedea, după atâtea rele, alte rele şi mai m^ri, sărmana de mine!

Dar dacă li se dă şi sclavilor îngăduinţa de-a pune oamenilor liberi întrebări ce nu-i mâhnesc în inimă şi nu-i rănesc, ai datoria să-mi răspunzi iar eu să te întreb şi să-ţi ascult răspunsul.

ODISEU

Aivoie să mă-ntrebi. Răgazul acesta ţi-l dăruiesc bucuros.

HECUBA

(insinuantă)

Ţii minte când ai venit ca iscoadă la Ilion, de nerecunoscut în straie zdrenţuite, şi când îţi cădeau din cehi picături de sânge de-a lungul obrajilor 1?

1 „După ce-şi ciopârţi trupul eu răni şi îşi aruncă pe spate nişte zdrenţe de rob, (Odiseu) se furişă în cetatea lui Priam, ca cerşetor, şi nu cum era la corăbii. Aşa veni printre cei de la Troia. Fără să-l bănuiască cineva, dar eu, cu tot, vicleşugul lui, l-am cunoscut şi l-am iscodit: la început se feri cu şiretenie, dar, după ce am poruncit să-l spele, să-l ungă cu ulei şi să-l îmbrace, mă legai prin jurământ să IJU-L dau de gol, până nu se va întoarce la corturi şi corăbii. Numai atunci îşi dădu pe faţă gândul şi, după ce răpuse cu sabia mai mulţi' troieni, se duse înapoi cu ştiri la anei.” (Odiseea, IV, v. 242 şi următoarele, traducere de E. Lovinescu.)

ODISEU (întrerupând-o)

Ţin minte, şi-am fost turburat în adâncul inimii. HECUBA

Helena totuşi te-a recunoscut şi mi-a destăinuit doar mie 1.

ODISEU îmi aduc aminte, străbăteam o mare primejdie.

HECUBA Atunci tu mi-ai cuprins umil genunchii.

ODISEU

Până când mâna mi-a rămas încleştată de veşmintele tale.

HECUBA (tăioasă)

Nu eu t° „~ – ¦”

HECUBA

ODISEU rs” J încurcat)

— TS „^ ~ – ¦ -pa, e moartc.

HECUBA

Nu crezi că te arăţi a fi un ticălos, când iei aceste hotărâri, tu care, după ce m-am purtat cu tine cum mărturiseşti că m-am purtat, departe de-a mă ocroti, mă asupreşti cu tot răul, din toată puterea ta?

Sămânţă afurisită a demagogilor, vânători de onoruri.' De nu v-aş fi cunoscut niciodată.' Pentru voi vătămarea prietenilor nu-nseamnă nimic, doar să puteţi rosti cuvântări pe placul mulţimii.'

Cum de-au fost helenii în stare să creadă că-i o dovadă de subţire iscusinţă să osândească la moarte această copilă? Oare i-a silit nevoia să închine o jertfă omenească la mormântul unde ar fi mai nimerit să jertfească tauri şi juninci? Sau, dacă Ahile vrea să se răzbune cu moarte asupra celor care l-au ucis, are temeiuri drepte s-o hărăzească morţii pe fiica mea? Ea, cel puţin, nu i-a greşit cu nimic.

S-ar fi cuvenit să ceară alt prinos de sânge pentru mormântul său, anume pe Helena, care l-a nimicit, adu-cându-l la Troia. Şi dacă trebuie aleasă dintre femeile prinse o victimă de soi, o victimă fără seamăn de frumoasă, aceasta nu-i niciuna dintre noi, ci este tocmai fata lui Tyndar; ea întrece de departe frumuseţea tuturor şi vina ei nu este cu nimic mai mică decât a noastră T. Pe bună dreptate sprijin această părere.

Iar tu, caută la ceea ce trebuie să-mi înapoiezi; îţi cer să-mi plăteşti datoria.

Recunoşti că m-ai apucat de mână şi că, prăbuşindu-te la genunchii mei, ai atins obrazul acesta veşted?

' Născută din Zeus şi Leda, Helena era după tată de spiţă divină, Tyndar nefiind altceva decât soţul mamei sale. Cât priveşte înfăţişarea, ea a fost într-adevăr cea mai minunată femeie din vremea aceea, de o seamă cu însăşi zeiţa frumuseţii. Din aproape treizeci de peţitori, frumoasa l-a ales pe Atridul Mene-laos, regele Spartei, iar răpirea ei de către Paris a fost pricina imediată a războiului troian.

(Hecuba se prosternă ca rugătoare în faţa lui Udiseu.)

La rândul meu, astăzi eu îţi ating mâna şi obrajii; cerşesc de la tine răsplata pentru ceea ce ţi-ani împlinit atunci. Iată-mă, te rog fierbinte, nu-mi smulge din braţe copila, nu-i ridica viaţa! Destui sunt cei care ne-au murit. Ea este bucuria mea, prin ea îmi uit de suferinţe, doar ea, pentru atâţi care s-au risipit, îmi este alinare, ocrotitoarea bătrâneţelor mele albe, cârja mea şi călăuza mea pe drum.

Puternicii să nu-şi folosească puterea cu nedreptate, biruitorii să nu se creadă veşnic răsfăţaţi de soartă!

Şi eu am fost odinioară fericită, dar astăzi nu mai sunt nimic; toată strălucirea mi s-a destrămat într-o singură zi 1.

O, scump obraz, cinsteşte-mi bătrâneţea, ai milă de mine! Întoarce-te la oastea aheilor, potoleşte-i, spune-le că e strigător la cer să ucideţi femeile pe care nu le-aţi căsăpit la început, smulgându-le de pe altare, ci v-aţi milostivit de ele. La voi, în privinţa vărsării de sânge, aceeaşi lege îi ocroteşte deopotrivă pe stăpâni şi pe sclavi 2. De altfel preţuirea de care te bucuri îi va convinge, chiar dacă ar fi să-i îndemni la rău. Aceeaşi părere nu este la fel de puternică dacă e rostită de un ins oarecare sau de un om strălucit.

CORIFEUL

Nici o fire omenească nu-i atât de împietrită, încât să asculte, fără să verse lacrimi, suspinele şi gemetele tale lungi, tânguitoare.

1 Tragedia greacă ne arată iară şi iară nestatornicia belşugului şi fericirii omeneşti, răsturnate adeseori şi fără cruţare de drămuitoarea Nemesis. Vezi p. 6, n. 1.

2 Euripide aduce un elogiu străveziu legislaţiei ateniene contemporane lui: „Fie că a fost ucis un sclav, fie că un om liber, osânda este la fel de îndreptăţită.'1 (Antiphon, Despre uciderea lui Herodes, citat de H. Weil.) Stăpânul sclavului omorât era îndrituit să-l urmărească pe făptaş la judecată, ca şi cum trebuia să-şi răzbune o rubedenie. Desigur, aceste temeiuri juridice erau nepotrivite pentru vremurile de demult ale aheilor şi troienilor, care s-au bătut fără cruţare, după legea talionului.

ODISEU (pe ton didactic, respingând stăruinţele Hecubei)

Învaţă, Hecuba, să nu-l socoti, în inima ta răvăşită, drept un răuvoitor pe cel care-ţi vorbeşte cuminte. Într-adevăr, sunt gata să te izbăvesc, pe tine, binefăcătoarea mea, acestea nu sunt vorbe-n vânt, dar nu voi tăgădui cuvintele rostite în faţa tuturor.

Suntem stăpânii Troiei şi trebuie s-o dăruim pe fiica ta celui mei dârz erou, care pofteşte o jertfă de sânge. De răul acesta suferă cele mai multe cetăţi: omul însufleţit de însuşiri alese nu dobândeşte cu nimic mai mult decât ticăloşii.

Ahile este vrednic de slava noastră, femeie, bărbatul care s-a prăbuşit nespus de frumos pentru pământul Heladei. Nu-i faptă ruşinoasă oare, să ne folosim de un prieten cât timp vede lumina soarelui, în schimb, după ce şi-a închis pleoapele, să nu mai ţinem seamă de dânsul? Fie! Dar ce se va spune, când va răsări prilejul unei alte strângeri de oşti, al unei alte lupte cu duşmanul? Ne vom încleşta în bătălie sau vom fi ademeniţi de dorul vieţii, ştiind că războinicul mort nu se bucură de cinstire?

În ce mă priveşte, câtă vreme sunt în viaţă, chiar dacă ar fi s-o duc de azi pe mâine, aş fi totuşi mulţumit; în sehimb lăcaşul meu de după moarte aş vrea să se arate privirilor încărcat de cinstiri, deoarece asemenea răsplată nu e trecătoare.

Tu spui că soarta-ţi este vrednică de plâns, ascultă însă şi răspunsul meu: şi noi avem la rându-ne femei bătrâne la fel de amarnic lovite ca tine, avem destui moşnegi şi destule mirese lipsite de mirii lor cei nobili, ale căror trupuri zac învelite de pulbere, sub muntele Ida 1.

1 Munte ilustru din Frigia, cutreierat de izvoare şi purtând numele unei nimfe oreade. Din coastele lui se scurgeau spre câm-pia Troiei apele iuţi ale râurilor Simois, Scamandros, Aisepos şi Granicos.

Îndură şi aceste chinuri, aşadar. Dacă obiceiul nostru de a-i cinsti pe viteji este rău, învinuiască-ne oricine de sminteală. Voi, barbarii n-aveli decât să nu-i socotiţi ¦ prieteni pe prietenii voştri şi să nu vă pese de cei ce ştiu să moară frumos. În felul acesta Helada va înflori iar destinul vostru va fi pe măsura vederilor voastre.

CORIFEUL

Vai, cât de-njositoare este de-a pururi sclavia! Cum trebuie să îndure, biruită de forţă, ceea ce nu este de îndurat!

HECUBA (învinsă)

Fiica mea, cuvintele mele s-au risipit în văzduh, zadarnic le-am înălţat ca să te scap de moarte. Dar tu, dacă puterea ta o întrece pe a mamei tale, stăruie, la rândul tău, să nu ţi se scurteze viaţa, şi gura ta, asemenea unei privighetori, să-şi sune glasurile toate. Aruncă-te, îndurerată, la genunchii lui Odiseu, încearcă să-l îndupleci! Ai la-ndemână un temei: şi el are copii, trebuie să se înduioşeze pentru destinul tău.

POLYXENE

Vai, cum îţi ascunzi sub haine mâna dreaptă, Odiseu, şi cum îţi întorci obrazul, de teamă să nu-ţi ating bărbia 2!

1 înţelesul noţiunii barbaros s-a corupt de-a lungul secolelor din pricina xenofobiei. Helenii numeau barbar pe orice ne-grec, fie că aparţinea unor popoare pe care le admirau pentru cultura şi înţelepciunea lor, ca egiptenii sau perşii, fie că era fiul unor neamuri sălbatice. Trăsăturile comune ale barbarului erau: limba „ciripită”, de neînţeles, supunerea oarbă faţă de voinţa sau bunul plac al căpeteniilor, adorarea unor divinităţi stranii sau înfricoşătoare (zoomorfe, de pildă), insensibile faţă de stările omului.

2 Odiseu, prevăzător, nu vrea să fie atins (la genunchi, mâna dreaptă şi bărbie) de eventualele gesturi rituale de suplicantă ale Polyxenei.

Fii liniştit, ai scăpat, nu voi cerşi de la tine în numele lui Zeus al Rugătorilor 1.

Te voi urma, nu numai pentru că sunt silită, ci şi pentru că ţin să mor. Dacă m-aş împotrivi, ar însemna să mă port ca o făptură slabă, prea legată de viaţă.

La ce-aş mai trăi? Tatăl meu a fost maimarele tuturor frigienilor, aşa mi-a fost începutul în lume. Apoi am crescut, în mijlocul oelor mai frumoase nădejdi, pregătită să fiu mireasa vreunui rege şi să stârnesc întreceri aprinse în jurul nunţii mele: care palat, ce vatră urma să mă primească?

Eram, nefericita de mine, stăpâna femeilor şi a fecioarelor din Ida, ţinta tuturor privirilor, deopotrivă cu zeiţele, în afară de aceea că trebuia să ascult de legea morţii.

Iar acum, iată-mă roabă. Mai întâi, singur acest nume, atât de străin pentru mine, face să-mi fie dragă moartea. Pe urmă, cine ştie, poate că aş încăpea în mâinile unui stăpân cu inima crudă, care, dând bani de argint, m-ar cumpăra pe mine, sora lui Hector şi a multor eroi, şi m-ar pune în chip samavolnic să macin grâu în casa lui şi m-ar sili să-i mătur lăcaşul, să ţes la război şi să-mi petrec viaţa în amărăciune. Apoi vreun sclav, cumpărat cine ştie de unde, îmi va pângări culcuşul hărăzit odinioară unor regi. Nu, niciodată!

Vreau să mi se stingă lumina ochilor mei de fiinţă liberă şi să-mi încredinţez lui Hades trupul.

Hai, du-mă, Odiseu, şi pe drum loveşte-mă de moarte! Nu mai întrezăresc, din starea mea, nimic care să-mi dea speranţa sau credinţa că voi fi odată fericită.

Marnă, să nu-mi stai în cale, nici cu vorba nici cu fapta, doreşte, mai degrabă, laolaltă cu mine, să mor înainte de a cunoaşte o soartă ruşinoasă, nevrednică de mine. Cel neobişnuit cu josnicia îndură, poate, jugul, însă cu

1 Zeus Hikesios, ocrotitorul oropsiţilor, se răzbuna asupra omului surd la durerile acestora.

Preţul câtor suferinţe? Moartea i-ar da mai multă fericire decât traiul; căci viaţa fără frumuseţe este o cumplită povară.

CORIFEUL

Obârşia strălucită îşi pune asupra omului puternica-i pecete şi-l deosebeşte de mulţime. Sufletul nobil însă ridică şi mai mult slava naşterii sale.

HECUBA

Ai vorbit frumos, fiica mea, dar câtă durere împovărează această frumuseţe! Dacă totuşi trebuie îndestulat feciorul lui Peleu, dacă trebuie să fiţi la adăpost de orişice mustrare, nu omorâţi, Odiseu, această copilă! Călă-uziţi-mă pe mine la rugul lui Ahile, străpungeţi-mi trupul, nu mă cruţaţi! Eu sunt zămislitoarea lui Paris, ale cărui săgeţi l-au nimicit pe fiul divinei Thetis.

ODISEU

Nu, bătrâno, nu pe tine ci pe ea a cerut-o Ahile să i-o aducă jertfă şi prinos aheii.

HECUBA

Atunci jertfiţi~niă cel puţin şi pe mine, laolaltă cu fata mea, ca o vărsare îndoită de sânge să sature pămân-tul şi cadavrul care pofteşte asemenea cinstire.

„ ODISEU

Ajunge să jertfim fecioara, să nu adăugăm la moartea ei o altă moarte. De n-am fi fost siliţi nici la aceasta!

HECUBA

(disperată)

Trebuie, trebuie să mor împreună cu fiica mea!

ODISEU (ironic)

Cum? Nu ştiam că am aici stăpâni care îmi dau porunci.

HECUBA (cuprinzându-şi fiica)

Mă voi agăţa de trupul său, ca iedera de stejar.

ODISEU

Nu, dacă vei da ascultare celor mai înţelepţi decât tine. HECUBA

Află că n-am să mă despart de bună voie de copila mea.

ODISEU (ameninţător) Nici eu n-am să plec fără ea din locul acesta.

POLYXENE

(din ce în ce mai împăcată)

Mamă, ascultă-mă. Iar tu, fecior al lui Laerte, fii îngăduitor cu sufletul pe drept stârnit al unei mame. Sărmana de tine, nu te-arunca în luptă cu stăpânii zilei. Vrei oare să fii trântită la pământ şi să-ţi răneşti bătrânul trup, îmbrâncită cu putere, trasă fără cuviinţă de un braţ vânjos. Iată ce destin te-iaşteaptă! Să nu aluneci în atâta lipsă de mândrie! Nu, scumpă mamă, dă-mi mâna ta prea-dulce, îngăduie-mi să alipesc obrazul meu de-al tău, deoarece nu-mi voi mai ridica niciodată ochii spre razele şi discul soarelui; acum le privesc pentru cea din urmă oară. Primeşte cuvintele mele de pe urmă. O, marnă, născătoarea mea, eu cobor sub pământ…

HECUBA Fiica mea, şi eu sub cer voi duce o viaţă înrobită.

POLYXENE fără să fi cunoscut logodnă şi nuntă, bucurii de care s-ar fi cuvenit să am parte.

HECUBA

Eşti vrednică de plâns, copila mea, dar şi eu ca mamă sunt greu încercată.

POLYXENE Voi afla odihnă departe de tine, acolo, în Hades.

HECUBA Vai mie, ce să mă fac? Unde să-mi caut moartea?

POLYXENE îmi va fi dat să mor în sclavie, deşi m-am născut din-tr-un părinte liber 1.

HECUBA Şi mie, după ce mi s-au stins toţi copiii 2.

POLYXENE

Ce să le spun din partea ta lui Hector şi soţului tău bătrân 3?

HECUBA

Spune-le că am ajuns cea mai cumplit încercată dintre toate femeile lumii.

POLYXENE

(îmbrăfişindu-şi mama)

O, piept şi sâni ce m-aţi hrănit cu-atâta gingăşie!

1 Intre această replică şi spusele de mai sus ale Polyxenei contradicţia este numai aparentă: într-adevăr, fiica Hecubei a ajuns roabă, dar prin moarte urmează să se mântuie de neajunsurile robiei.

2 Textual: „Şi mie, după ce mi-au murit cei cincizeci de copii.” Afirmaţia Hecubei ar fi greu să fie reţinută într-o versiune modernă! Berguin remarcă, de altfel, că Priam, fiind poligam, ca mulţi orientali, era cu neputinţă să dobândească toate odraslele de la aceeaşi soţie.

3 Reiese limpede şi de aici că, în sumbra împărăţie a lui Hades, duhurile îşi păstrau un abur de individualitate şi că, ne-uitându-şi cu totul deprinderile lumeşti, puteau să comunice între ele. Vezi p. 3, n. 1.

O, fata mea fără noroc! O, moarte timpurie!

POLYXENE (desfădndu-se din îmbrăţişarea istovită a Hecubei)

Rămâi cu bine, mamă, rămâi cu bine, Casandra, fiţi fericite!

HECUBA Nu mama ta, ci alţii se bucură de fericire

POLYXENE

Rămâi cu bine, Pojydoros, fratele meu, care te afli printre călăreţii traci!

HECUBA

Oare să mai trăiască? Nu cred. Prea m-au copleşit nenorocirile de pretutindeni.

POLYXENE

Trăieşte. El îţi va închide pleoapele în ziua de pe urmă.

HECUBA Am murit înainte de moarte, m-au sfârşit suferinţele.

~”POLYXENE

Aşază-mi, Odiseu, în jurul capului un văl şi du-mă.

Simt, înainte de a fi înjunghiată, cum mi' se frânge inima de bocetele mamei, cum ea, la rândul ei, se prăpădeşte de gemetele mele.

(Însoţitorii lui Odiseu îi acoperă capul cu un văl).

O, lumină, încă pot să rostesc numele tău, dar nu să mă bucur de tine, decât în răstimpul câtorva clipe, când mă voi afla între sabie şi rugul lui Ahile. (Polyxene pleacă spre i locul jertfei, condusă de Odiseu şi păzită de hopliţi.)

HECUBA (prăbuşindu-se)

Vai, simt că mă pierd, genunchii mi se-nmoaie. Fiica mea, cuprinde-ţi mama, întinde mina ta spre mine, dă-mi-o, nu mă lăsa fără copii! Prietenelor, mi-a sunat sfârşitul. Ah, de-aş mai apuca s-o întâlnesc odată pe Helena Laconiei, pe sora Dioscurilor 1! Din pricina ochilor ei frumoşi s-a spulberat, cu atâta ruşine, soarta cea bună a Troiei.

(Hecuba îşi acoperă faţa cu veşmântul şi rămâne în pulbere, întinsă pe pământ.)

CORUL Strofa I ~

Vintule, vânt al mării, tu, care porţi peste vârfuri de valuri luntrile iuţi plutitoare, unde vei duce nenorocul nostru?

În casele cui vom ajunge, cumpărate ca sclave?

Într-un port al pământului doric sau al celui din Ftia, cu largi ogoare-ngrăşate de apele cele strălimpezi, născutele lui Apidanos 2?

\par        muisLruj.il j.

1 Din îmbrăţişarea, în aceeaşi noapte, cu Zeus, care a pogorât la Sparta ca lebădoi înaripat, şi cu soţul său Tyndar, Leda, ba-silisa Laconiei, a născut patru gemeni, o pereche divină, Helena şi Polydeukes (Polux) şi una umană, Clitemnestra şi Castor. Cei doi băieţi, Dioscurii, (în tălmăcire: feciorii lui Zeus) crescând împreună în casa tatălui lor pământesc, au ajuns celebrii eroi, strălucitori şi năstruşnici. Cele două fete, despre care se vor spune multe în această carte, la împlinirea vremii s-au măritat cu Me-nelau şi Agamemnon, fiii lui Atreu. Aşa, spre slava şi nenoro-

¦ cirea lor comună, fraţii au devenit totodată cumnaţi, iar, surorile cumnate.

2 Unul din numeroasele râuri ale Tesaliei, ce spală Ftiotida, leagănul lui Ahile.

Sau duse vom fi pe-un ostrov, în nave ce spintecă marea, sărmane de noi, să ne trecem vieţile triste-n robie?

Sa fie ostrovul în care palmierul dinţii şi dafinul dinţii şi-au întins pentru Leto crengile sfinte, scump monument al divinelor faceri 1?

Cu fetele din Delos vom merge să slăvim cununa de aur şi arcul zeiţei Artemis?

Strofa II

Afla-vom cumva sălaş în cetatea fecioarei Pallas Atena, zeiţa rnândrului car de război, unde vom prinde în hamuri mânjii pe-un văl ca şofranul, îmbinând felurite culori în urzeala cu fire de aur a pânzei brodate 2?

1 Aluzia corului nu este fără legătură cu imnul homeric Către Apolo Delianul, care cântă peripeţiile titanidei Leto (Latona), când a fost-să-i nască pe Apolo şi Artemis, „gemenii lui Zeus”. Urgisită de gelozia Herei, oare dăduse poruncă întregului pământ să n-o primească la ceasul facerii, în cele din urmă, purtătoarea rodului divin a fost îngăduită de insula Delos, unde, după multe chinuri, izbuteşte să nască într-un cadru miraculos.

2 Altă incursiune lirică, de data aceasta în gesturile prilejuite de sărbătoarea Marilor Panatenee, care avea loc „din patru în patru ani şi când cel mai de seamă fapt ritual era să i se închine zeiţei Pallas, la sfârşitul faimoasei procesiuni ce urca pe Acropole, un peplos ţesut timp de nouă luni de femeile nobile

Sau poate vom ţese povestea Titanilor, cărora Zeus, feciorul lui Cronos, mistuindu-i cu fulger de foc, le dete somnul veciei?

Antistrofa II

Vai vouă, copiilor noştri, vai vouă, străbunilor noştri, vai ţie, pământ pârjolit, ajuns ruini fumegânde, cuprins de lănci argiene! Iată-ne roabe, acesta-i numele nostru în ţară străină. Smulse din Asia, vom fi strămutate-n Europa de azi înainte, Europa, iatacul lui Hades 1.' (Vine Talthybios, crainicul ăheilor.)

TALTHYBIOS din cetate. Acest văl, cu felurite broderii înfăţişând fie lupta dintre zei şi titani, fie zdrobirea lui Enkelados de către Atena, era depus pe umerii statuii de lemn a zeiţei, dar nu în Parthenon, ci în vechiul templu al Atenei Polias.

1 Opoziţia dintre Europa şi Asia, învolburată adeseori de farmecul unei insinuante atracţii, este aproape un loc comun în literatura elină. Pentru grecii contemporani cu imperiul persan, Asia se suprapunea cu moşia Marelui Rege (Anatolia, Siria, Persia şi Mesopotamia), dar mai înainte această noţiune geografică era limitată doar la Frigia, Lidia, Misia, Licia, regate în atingere cu Marea Egee. Cuvântul e foarte vechi şi socotit a fi de origine hitită. Într-adevăr, încă pe la jumătatea mileniului al doilea, hitiţii vestici „au venit în contact cu locuitorii Ahhi-jawei, aheeni şi cretani. Imperiul vecin sau o parte a imperiului, Assuwa, este acela care a dat mai târziu denumirea întregului continent uriaş. Assuwa este Asia. Această ţară însă, desigur nu prea întinsă, coincide într-un anumit, fel cu Troia. Dacă nu Priam şi Paris, cel puţin majoritatea soldaţilor din trupele troiene auxiliare erau hitiţi.” (M. Riemischneider, Lumea hitiţilor, p. 26.)

Fiice ale Troiei, unde aş putea s-o întâlnesc regina de odinioară a cetăţii Ilion?

Pe Hecuba, CORIFEUL lat-o în preajma ta, Talthybios; zace cu sna+ mânt, înfăşurată în straiele sale. TeIe pe pa~

TALTHYBIOS

O, Zeus, ce trebuie să spun? Oare pronia asupra oamenilor sau poate la mijloc nu e dinţa deşartă1 şi toate sorţile omeneşti} e sghe o crenumai Întâmplarea? Aceasta să fie regina fri. Rm^uieşt (: bogaţi în aur? Aceasta-i soţia lui Priam cel m ^f ° f ^ cit? Astăzi întreaga cetate s-a prăbuşit surf F? ^ Sn~ stă întinsă iat-o, sclavă, bătrână, mamă fără copii, cum capul tău pe pământ şi cum îşi murdăreşte capul nenoro^ bere. Vai, sunt un om bătrân. De mi-ar fi hărâCl-f înainte de a cădea pradă unei sorţi îngrozitoare Z1 Sa P16r năpăstuito, îndreaptă-ţi trunchiul, înalţă atotcărunt.

HECUBA (fără să-X privească)

Tu cine eşti, tu, care nu-mi laşi trupul sa? –? N. cine ai fi, de ce mă turburi din durerea mea? 'aCa ' n~

TALTHYBIOS

Eu sunt Talthybios, slujitorul helenilor şi,. Femeie, trimis de Agamemnon. ' în e'

1 Aici, urmând sugestia îndreptăţită şi autorizată înlăturat un vers interpolat:„Derât o credinţă da alt°ra, am menilor, care cred că există zei.” Talthybios nu tăgârfrt^ a oa~ tenta divinităţii, de vreme ce îl invocă pe Zeus Quie? Te exis” providenţei divine. ' ci numai a

HECUBA (ridicându-se brusc)

O, scumpul meu, li s-a părut aheilor de cuviinţă să mă jertfească şi pe mine la mormânt? Ai venit după mine? Ce veste dragă mi-ai adus! Să ne grăbim, să nu pierdem timpul, călăuzeşte-mă, bătrâne!

TALTHYBIOS

Copila ta e moartă, femeie. Am venit să te caut pentru înmormântare, trimis de cei doi Atrizi şi de tot norodul înarmat al aheilor.

HECUBA

Vai mie, ce vrei să-mi spui? Deci n-ai venit să cauţi altă jertfă, ci ca să-mi vesteşti nenorocirea. Copila mea, te-ai prăpădit, retezată de lângă mama ta! Nu mai am odraslă, nici tu nu mai trăieşti. Sărmana de mine! _ Şi cum s~a petrecut omorul? V-a fost milă de ea, sau, dimpotrivă, bătrâne, în clipa din urmă v-aţi dat pe faţă duşmănia, sfârtecând-o? Vorbeşte, oricât ar fi de amarnică rostirea ta.

TALTHYBIOS

(cu voce 'amplă şi gesticulaţie bogată)

Hecuba, vrei să-mi risipesc a doua oară plânsul, de mila fetei tale? Iată că şi acum, istorisindu-ţi nenorocul ei, ochii mi se înmoaie de lacrimi, la fel ca în preajma mormântului, când a fost omorâtă.

Într-adevăr, la sacrificiul acestei fecioare, se adunase înaintea movilei funerare toată mulţimea oştirii aheilor. Apucând-o de mână pe Polyxene, fiul lui Ahile a ridicat-o în vârful movilei. Eu mă aflam aproape. In urma ei stăteau de strajă tineri ahei, aleşi dintre războinicii de frunte, gata să ţină jertfa şi, cu puterea braţelor, să-i potolească zbuciumul.

R iui iui Arvune, îuma în muni o cupa cu totul de aur, umplută, ridică prinosul băuturii în amintirea tatălui său cel petrecut şi îmi făcu semn să poruncesc tăcere tuturor războinicilor ahei.

Atunci, înaintând în mijlocul lor, eu am rostit: „Tăceţi, aheilor! Să păstreze tăcere toată armata! Păstraţi tăcere! Linişte!” La glasul meu se potoli mulţimea. Iar el grăi: „O, tată, fiu al lui Peleu, primeşte din parte-mi aceste libaţii, sub vraja cărora se redeşteaptă umbrele! Vino să bei sângele negru şi neprihănit al acestei fecioare, pe care ţi-1 dăruim, eu şi armata! Fii binevoitor faţă de noi, slobozeşte corăbiile noastre, îngăduie-ne să le dezlegăm odgoanele şi mijloceşte pentru toţi întoarcere prielnică de la Ilion în patriile noastre 1!”

Astfel grăi şi toată oştirea înălţă după el rugăciunea. Pe urmă apucând minerul ferecat cu aur, îşi trase sabia din teacă şi porunci, printr-un semn, tinerilor aleşi din oastea helenilor să înhaţe fecioara. Dar ea, înţelegând pe loc, rosti cuvintele acestea: „O, argieni, voi care mi-aţi zdrobit cetatea, de bună voie îmi dau viaţa! Nimeni să nu-mi atingă trupul, îmi voi întinde gâtul fără frică. In numele zeilor, pentru ca să mor liberă, lăsaţi-mi libertatea până în clipa din urmă! Sunt fiică de rege şi printre morţi mi-ar fi ruşine să fiu numită sclavă.”

Un murmur de încuviinţare străbătu mulţimea şi regele Agamemnon porunci tinerilor să lase slobodă fe-

1 Din ruga lui Neoptolemos se vede că aheii urmăreau să îndestuleze cu sânge omenesc lăcomia umbrei lui Ahile şi, poto-lindu-i iritarea, să câştige de la el ajutor pentru o prielnică întoarcere. Tot aşa în Odiseea, fiul lui Laerte s-a dus în ţara Ci-merienilor, la hotarul tărâmului morţilor, cel veşnic înnegurat. Acolo, desluşind un anume loc, pe care i-l spusese Circe, a săpat o groapă de un cot, a revărsat libaţii şi a turnat înăuntru sângele unei oi negre. Şi iată că nălucile debile şi hămesite ale morţilor au venit degrabă să se întremeze lingând sângele proaspăt al victimei.

Cioara. De îndată ce îşi isprăvi porunca, tinerii îi deteră drumul, căci el era maimarele tuturor căpeteniilor.

Când Polyxene auzi hotărârea stăpânului îşi apucă veşmântul de la vârful umărului şi-l rupse până la brâu, în preajma buricului, lăsând să i se vadă sânii şi pieptul nespus de frumos, de statuie. Apoi, coborând un genunchi pe pământ, grăi aceste cuvinte, cele mai neînfricate din toate: „Sunt pregătită, iată pieptul meu, loveşte-l tinere războinic, dacă socoti să loveşti aici sau, dacă vrei la rădăcina gâtului, iată-mi grumazul, ţi se îmbie”.

Fiul lui Ahile, hotărât dar şi nehotărât, cuprins de milă pentru fată, îi reteză cu fierul gâtlejul şi sângele ţâşni în valuri. Ea, chiar şi-n clipa morţii a căzut cuviincios, cu multă grijă, ascunzând de ochii bărbaţilor ceea ce nu trebuia să fie văzut.

Iar după ce îşi dete sufletul, sub lovitura ucigaşă, toţi aheii porniră să împlinească munci deosebite: unii, cu mâini evlavioase, aruncau frunze peste trupul moiantei, alţii îi ridicau un rug, îngrămădind ramuri groase de pin, iar cel care nu aducea nimic era mustrat de ceilalţi, de purtătorii prinoaselor: „De ce stai, netrebnicule, în preajma fetei, fără să porţi în mâini veşminte sau podoabe? Nu ai de gând să-i dăruieşti nimic acestei fecioare desăvârşite prin curajul ei, acestui suflet ales?” Astfel de vorbe se înălţau despre copila ta fără viaţă iar eu, uitându-mă] n tine, înţeleg că eşti femeia cea mai binecuvântată pentru j copiii tăi şi cea mai năpăstuită 1.

1 Relatarea jertfirii Polyxenei, voalată de fiorul sacru al atâtor îndurerate şi tragice amănunte, aşa cum ni se desfăşoară I în povestirea lui Talthybios, are turburătoare asemănări cu aceea a săvârşirii Ifigeniei, fiica lui Agamemnon, la Aulis, destinele] paralele ale celor două fecioare martire, una la începutul şi altaj la sfârşitul războiului troian, întregindu-se într-o simetrie gravă | şi simbolică.

Apropierea mitică dintre Polyxene şi Ahile s-a realizat după] alcătuirea poemelor homerice, fiica jertfită a Hecubei nefiind'

CORIFEUL

Azi, hotărârea zeilor nestrămutată a revărsat o pacoste cumplită peste neamul lui Priam şi peste cetatea mea.

HECUBA

Fiica mea, sunt copleşită de nenorociri, nu ştiu la care să-mi opresc întâi privirea: de mă întorc spre una mă prinde-n laţul ei şi de aici se iscă un lanţ de suferinţe, urmându-se într-una tot rele după rele. Acum, de asemeni, cum să-mi şterg oare din inimă jertfa ta, cum să nu mai suspin? Diar am simţit că se alină preaplinul deznădejdii mele, când mi s-a dat de veste cit ai fost de neînfricată.

Nu e ciudat? O ţarină stearpă, dacă e dăruită de zei cu vreme prielnică aduce belşug de spice, în schimb un pământ bun, lipsit de ceea ce i se cuvine, dă rod sărac. La oameni, dimpotrivă, întotdeauna cel rău nu este nimic altceva decât un ticălos, iar cel bun mărinimos; firea lui nu decade sub loviturile sorţii, virtutea lui se păstrează de-a pururi. Oare deosebirea ţine de părinţi sau de buna creştere? Desigur, înseamnă ceva să primeşti nobila hrană nici măcar numită în Iliada. Abia Cânturile Cipriene menţionează că Polyxene a murit rănită de Qdiseu şi Diomede în timpul asaltului Troiei. Mai târziu s-au înjghebat felurite legende despre dragostea romantică dintre eroină şi Ahile. Într-una din versiuni Polyxene este înfăţişată la fântână împreună'cu fratele său Troi-lus, ieşit din cetate să-şi adape calul. Iată că soseşte pe neaşteptate Ahile, care îl urmăreşte pe Troilus, şi-l ucide, fecioara izbutind să scape, nu fără a fi stârnit dragostea pătimaşă a ilustrului vrăjmaş. În altă legendă, din veac helenistic, Polyxene ar fi pătruns în cortul lui Ahile, laolaltă cu Priam şi Andromaca, pentru a cerşi cadavrul lui Hector. Eroul, împietrit la rugăminţile tatălui şi ale văduvei, s-a înduplecat îndată ce Polyxene s-a oferit să rămână în imediata lui vecinătate ca sclavă. Varianta se leagă de povestea „trădării” lui Ahile; acesta, pentru a do-bândi mâna Polyxenei, i^a făgăduit lui Priam să nu mai lupte pentru ahei, ba chiar să-i trădeze, intrând în rândurile troienilor. Târgul tocmai se punea la cale în templul lui Apolo din Thymbra; când Paris, pitit după statuia zeului, i-a trimis domnului myrmi-donilor săgeata de moarte.

A deprinderii virtuţii. Dacă cineva s-a pătruns de poveţele binelui ştie în chip firesc ce este răul, căci a învăţat să-l cunoască din însăşi noima frumuseţii. Dar mintea mea săgetează în gol aceste gânduri 1.

Du-te, Talthybios şi vorbeşte-le răspicat argienilor: să nu atingă nimeni trupul copilei mele, mulţimea să se dea la o parte. Într-o tabără cu atâta îmbulzeală soldăţi-mea este neînfrânată iar neastâmpărul obraznic al oamenilor mării e mai aprins ca focul, încât cel care nu săvâr-şeşte răul e socotit netrebnic.

(Adresându-se unei însoţitoare.)

Iar tu, bătrână slujnică, ia un ulcior şi mergi de-l cufundă în unda mării sărată, şi adu-l aici, să torn peste copilă apa spălatului din urmă, mireasa nemireasă, fecioara nefecioară, şi să-i aştern cu grijă trupul, nu după cum e vrednică – ar mai fi cu putinţă oare?

— Ci numai după puterile mele – ce să mă fac?

— Împrumutând podoabe de la femeile prinse, care împart cu mine adăpostul acestor corturi. Poate că vreunele din ele, în pofida noilor stăpâni, au izbutit să-şi mai păstreze câte un giuvaer, scos într-ascuns din case 2.

(Slujitoarea, care între timp a luat un ulcior din cort, se îndreaptă spre malul mării.)

O, străluciri de palate, lăcaşuri fericite de odinioară, o, Priam, tată dăruit din belşug cu odrasle3, copleşit de

1 Hecuba se dezice de retorica propriilor sale gânduri, mai nimerite într-o dizertaţie de sofist decât în plângerea unei manie lancinate. La întrebarea dacă tăria morală a omului năucit de loviturile sorţii este urmarea zestrei ereditare sau a educaţiei, Euripide, într-un spirit aproape socratic, pare să răspundă în favoarea celei de a doua.

2 Trupul mortului spălat, tuns, înveşmântat şi împodobit de femeile rude apropiate, era expus în casă timp de o zi încheiată, în dimineaţa zilei a treia după moarte, leşul era scos afară, împreună cu patul pe care zăcuse, şi dus într-un cortegiu solemn la rug şi groapă. Vezi şi p. 14, n. 1.

3 Iată casele regelui Troiei, albe, somptuoase şi mirific orientale: „Hector ajunse pe urmă la mândrul Palat al lui Priam.

Cele mai frumoase comori şi eu, mama copiilor bătrână, cum ne-am ales cu nimicul, despuiaţi de mândria noastră de odinioară! Şi după cele petrecute, să se mai umfle oamenii de semeţie, unii dintre noi pentru bogăţiile din case, alţii pentru cinstea pe care le-o închină cetăţenii! Toate acestea, sunt nimic. Hotărârile noastre şi vorbele mari, zăngănitoare, sunt deşertăciune. Acela este cu adevărat fericit căruia zi de zi nu i se întâmplă nici un necaz.

(Hecuba reintră în cortul din mijlocul scenei.)

CORUL Strofă

Ne-a fost hărăzit nenorocul, ne-a fost hărăzită ruina din ziua dinţii, când brazii căzură pe muntele Tda tăiaţi de securea lui Paris; el sârguia să pornească pe undele mării-nfoiate spre culcuşul Helenei, cea mai frumoasă femeie, din câte-s muiate de Soare în raze de aur.

Antistrofă

În cerc nesfârşit se urmează tot cazne şi cazne, mereu mai crunte, mai neocolite.

I Casa ce-avea netezite pridvoare cu stâlpi şi năuntru/înşiruite cincizeci de dalbe iatacuri zidite/Toate din piatră cioplită, şi-n care pe paturi strujite/Fiii lui Priam dormeau cu nevestele lor împreună. /Altele-n dreptul ace§tora-n fund, în aceeaşi ogradă/Douăsprezece iatacuri zidite din netedă piatră/Stau înşirate la fel, şi-n ele dormeau a lui Priam/Gineri alături de-a' lor închinate cinstite neveste.” (Iliada, VI, 243-250, în româneşte de G. Mumu.)

Spre pierderea noastră obştească, sminteala unuia singur, stârnindu-i pe alţii la luptă, prăbuşi peste glia lui Simois un chin, o năpastă de moarte. Iar sfada celor trei preafericite zeiţe, judecate de bouarul de pe muntele Ida, ne-aduse

Epodă războiul, măcelul şi destrămarea palatelor noastre.

Tot astfel, pe Ungă Eurotas, râul cu ape curate, se tânguie fetele Spartei şi plâng cu suspine prin case, iar mamele lipsite de feciori îşi bat cu pumnii creştetele 2lbe, şi-şi rup fâşii din obraji, cu unghii roşite de sânge 1.

(Slujitoarea, trimisă de Hecuba după apă lustrală pentru spălatul moartei, se întoarce târând un leş omenesc, învelit în linţoliu.)

1 Corul troienelor se tânguie despre cauzele îndepărtate ale războiului, izvorul atâtor nenorociri pentru amândouă părţile încleştate în luptă. In lumina de aur a mitului, unul dintre fiii lui' Priam, pe nume Alexandros, poreclit şi Paris, a fost hărăzit să devie pierzătorul neamului şi al cetăţii sale. Într-adevăr, odinioară, pe când păştea cirezile de boi ale tatălui său în muntele Ida, a trebuit să arbitreze între cele mai slăvite frumuseţi olimpiene, Hera, Atena şi Afrodita, pentru că Eris (Zavistia) – surghiunită din soborul zeilor – aruncase în urmă-i faimosul măr, ajuns cu vremea metaforă, ţipând: „Celei mai frumoase!” Ca să-l câştige, fiecare zeiţă i-a făgăduit boarului judecător un dar pe măsura puterii sale: Hera, regina, să-l facă un mare basileu, Atena, raţiunea războinică, să-l preschimbe într-un neistovit luptător, iar Afrodita, dispensatoarea iubirii, să-i aducă în braţe cea mai frumoasă femeie din lume, pe dumnezeiasca HeSLUJITOAREA (tânguindu-se)

Toienelor, unde-i Hecuba, cea de tot nefericită, biruitoarea întru nenoroc a tuturor bărbaţilor şi-al întregului neam al femeilor? Nimeni nu va încerca să-i smulgă această cunună.

CORIFEUL

Sărmano, ce înseamnă strigătele tale cobitoare? De ce nu aţipesc odată veştile tale mâhnite?

SLUJITOAREA (arătând spre cadavru)

Eu îi aduc Hecubei un nou prilej de durere. Nu-i lesne pentru muritori, din adâncul mâhnirii, să dea glas unor spuse prevestitoare de bine. (Atrasă de vocea tânguitoare a sclavei, Hecuba se iveşte din cort.)

CORIFEUL

Iată că tocmai iese din cort; ea vine la timp să-ţi audă rostirea.

SLUJITOAREA

Stăpâna mea nespus de încercată, mult mai năpăstuită decât pot să spun, tu eşti pierdută, nu mai eşti nimic, deşi încă priveşti lumina, fără copii, fără bărbat, fără cetate, tu cea căzută în ruină!

Lena. Şi iată-l pe Alexandros în pădure, după ce s-a lăsat ispitit să ţină partea Afroditei, stârnind mânia celorlalte două – ni-l arată corul – tăind brazi pentru alcătuirea corăbiei, pe care a plutit apoi peste mare, spre valea râului Eurotas, leagănul Spartei, în care porunceau regii Menelaos şi Helena. Urmările întâmplării sunt bine cunoscute: dragostea nesăbuită, spargerea tezaurului domnesc, fuga, ambasada, refuzul, ridicarea întregii Hela-de, flota de-o mie de nave, Aulis, jertfirea Fecioarei, plecarea şi cei zece ani de război

N-ai spus o noutate. Îmi ştiu nenorocirea, nu mă umili. Ce te-a găsit să-mi vii târând aici trupul fără viaţă al Polyxenei? Am fost încunoştinţată că toţi aheii, lu-crând de zor, îi pregătesc înmormântarea.

SLUJITOAREA

Ea nu ştie nimic. Jeleşte pentru Polyxene, dar nici prin gând nu-i trece o altă năpastă.

HECUBA (tresărind)

O, sărmana de mine, nu îmi aduci cumva capul Ca-sandrei, bachanta străbătută de duhul profeţiei?

SLUJITOAREA

Aceea pe care a-i numit-o este vie. De ce nu suspini în schimb pentru mortul acesta?

(Desface linţoliul.)

Priveşte trupul despuiat al acestui cadavru. Nu te cuprinde oare spaima şi uimirea?

HECUBA (cu, glas izbucnit şi sfâşieri de bocet)

Vai, ce mi-e dat să văd? Copilul meu, trupul fără viaţă al lui Polydoros, pe care mi-l păzea bărbatul trac în casa lui. Sunt moartă şi eu, sărmana de mine, sunt nimicită.

(Se apleacă asupra cadavrului.) Copilul meu, copilul meu! Vai râie, purced să înalţ un cânt de nebunie! Vai, duh al răzbunării, care m-ai pedepsit cu-această nouă lovitură!

Oare-nţeiegi acum, neierieito, amarnicul uesun ai fiului tău?

HECUBA

De necrezut, de necrezut! Cumplită, cumplită privelişte!

Tot rele după rele urmează de-a pururi

Nicicând o singură zi nu se stinae fără suspine, iară lacrimi.

CORIFEUL Cumplite suferinţe. Îndurăm, cumplite, sărmano!

HECUBA

Copilul meu, copil născut din mamă urgisită, ce soartă-ţi aduse pieirea? Ce pacoste ţi-a aşternut de moarte? Prin mâinile cui ţi-a căzut lovitura?

SLUJITOAREA Eu nu ştiu, l-am aflat pe mal, lângă talazuri

HECUBA

Purtat de valuri şau zăcând pe ţărmul întins, jertfa unei suliţi ucigaşe?

SLUJITOAREA Un talaz rostogolit din larg l-a scos pe ţărm

HECUBA

Vai, vai, am înţeles vedenia rătăcită prin somnul ochilor mei, * Nu s-a desprins încă de mine, In care te-am recunoscui, copilul meu, ce nu mai vezi lumina divină a zilei!

CORIFEUL

Cine l-a omorât? Poate ştii să ne spui, luminată de visul tău.

HECUBA

Oaspetele nostru, oaspetele nostru, călăreţul trac la care-l cuibărise tatăl său bătrân, ca să-l ascundă!

CORIFEUL

Ce vrei să zici, oare l-a omorât ca să pună mâna pe aur?

HECUBA

Crimă de nepovestit, de nenumit, uimire!

Dincolo de orice

Nelegiuită crimă, ticăloasă!

Unde sunt drepturile ospeţiei sfinte?

O, cel mai mişel dintre oameni, cum de-ai sfârtecat din blânda-i carne, rum de-ai tăiat nemilostiv cu fierul săbiei aceste mădulare de copil 1?

1 Asemenea bocitoarelor noastre, Hecuba jeleşte când în vorbe rostite, când în cuvinte cântate; alunecarea tânguitoare de la un fel de expresie la altul a fost redată în tălmăcirea de faţă prin alternarea versului cu proza. In vechime, mai ales în ţăriie răsăritului, bocetul era întărit de gesturi violente: toţi însoţitorii unui cadavru de spiţă regală îşi brăzdau obrajii cu unghiile până la sânge şi îşi loveau creştetul şi pieptul cu pumnii. La greci, Solon din Atena a îngrădit aceste rituri zgomotoase, în-găduindu-le doar femeilor din casa mortului.

CORIFEUL

Sărmano, zeul care te-asupreşte greu, a făcut să ajungi femeia cea mai oropsită. Dar îl zăresc venind pe Aga-memnon, pe stăpânul nostru. Să păstrăm tăcere, dragele mele!

(Cu mers regal înaintează Agamemnon.)

AGAMEMNON

De ce nu te grăbeşti să vii, Hecuba, s-o cobori în mor-mânt pe fiica ta, după ce mi-ai cerut prin Talthybios ca nici un argian să nu se atingă de fecioară? Noi am lăsat-o într-adevăr şi ne-am ferit s-o atingem, dar întârzierea ta începe să ne mire. Am venit să te zoresc să mergi. Acolo totul este pregătit, totul este bine rânduit, dacă se poate folosi cuvântul „bine” în asemenea mâhnite mtâmplări. O, cine este omul ăsta, pe care-l văd în pragul cortului tău? Cine-i troianul ăsta fără viaţă? Că nu-i aheu se cunoaşte după veşmintele largi, care-i acoperă trupul.

HECUBA (aparte, continuând să rămână aplecată asupra cadavrului)

Ce trebuie să faci, nefericită, nefericită Hecuba? Când spun „să faci” vorbesc cu mine însămi. Să-mi plec genunchiul înaintea acestui Agamemnon ori să-mi îndur năpastele tăcând?

AGAMEMNON

De ce boceşti, întorcându-ţi spre mine spatele tău încovoiat, şi nu-mi spui ce s-a petrecut? Cine-i omul acesta?

HECUBA (aparte)

Dar dacă mă va depărta de la genunchii lui, ca pe o roabă, ca pe-o vrăjmaşă, n-aş izbuti decât să-mi adaug o altă durere.

AGAMEMNON

AGAMEMNON

Nu sunt un ghicitor, să-ţi pot pătrunde gândurile, fără să te-aud.

HECUBA (aparte)

Poate că mi-l închipui mai duşmănos decât este, poate că nu-i răuvoitor faţă de mine.

AGAMEMNON (pierzându-şi răbdarea)

Dacă vrei să nu cunosc nimic din toate acestea, ei bine, suntem la un gând, deoarece dinspre partea mea nu stărui să aflu.

HECUBA (aparte)

N-aş fi în stare să-mi răzbun copiii fără el. De ce mai stau în cumpănă? Trebuie să îndrăznesc, fie că voi izbuti, fie că nu.

(Se aruncă la picioarele lui Agamemnon, în atitudine de suplicantă.)

Agamemnon, iată-mă rugătoare la genunchii tăi, îţi ating bărbia şi dreapta ta biruitoare!

AGAMEMNON

Care îţi este dorinţa? Vrei traiul tău să-ţi fie din nou liber? Aceasta nu e greu, într-adevăr\par        HECUBA

Nu asta, ci să mă răzbun asupra unor ticăloşi. Primesc să rămân sclavă câte zile mai am de trăit.

HECUBA Nimic din ceea ce-ţi închipui, stăpâne.

AGAMEMNON Ge fel de ajutor aştepţi din partea mea?

HECUBA Iată leşul acesta, peste care se deşartă plânsul meu.

AGAMEMNON li văd, dar tot nu înţeleg unde vrei să ajungi.

HECUBA

Odinioară l-am purtat sub cingătoarea mea şi l-am adus pe lume.

AGAMEMNON Să fie unul dintre fiii tăi, nefericite?

HECUBA

El nu e totuşi unul dintre acei Priamizi care s-au prăbuşit sub turnurile Troiei.

AGAMEMNON Deci ai născut şi altul, afară de aceia, femeie?

HECUBA

Da, spre nenorocul meu, fără îndoială; pe acesta l-am născut, pe care-l vezi.

AGAMEMNON Şi unde se afla, când a căzut cetatea?

1 Berguin crede gă descopere în locul acesta nuanţa prudentă a unui subînţeles după gustul grecesc: „Ace'sta nu e greu, într-adevăr, să ţi-o doreşti.”

1 Lipseşte din manuscrise răspunsul Atridului care ar putea să fie împlinit, urmând linia unei note a lui H. Weil, în felul următor: „Ce s-a întâmplat? Nu cumva te-a jignit vreun aheu?”

HECUBA

Tatăl său, fiindu-i teamă să nu-şi piardă viaţa, îl trimisese departe.

AGAMEMNON

Unde-l trimisese numai pe el, despărţindu-l de copiii săi de atunci?

HECUBA Chiar în această ţară, în care i s-a găsit cadavrul.

AGAMEMNON

La Polymestor, omul ce domneşte peste pământul acesta?

HECUBA

La el fusese trimis, să fie paznicul celei mai amarnice comori de aur.

AGAMEMNON Prin cine a murit, prin ce lovitură a sorţii?

HECUBA Prin cine altul? Tracul, gazda lui, l-a sfârteaat.

AGAMEMNON

Sărmano! Nu cumva el a poftit să pună mâna pe aurul comorii?

HECUBA întocmai, de îndată ce i s-a vestit ruina frigienilor.

AGAMEMNON Unde l-ai găsit sau cine ţi-a adus cadavrul lui?

HECUBA (întinzând mâna spre slujitoare)

Aceasta! Ea l-a descoperit pe ţărmul mării.

AGAMEMNON Căutându-l anume sau împlinind vreo altă muncă?

HECUBA

Coborâse la mare să scoată apă pentru spălatul din urmă al Polyxsnei

AGAMEMNON

E limpede că gazda lui, după ce l-a ucis, l-a zvârlit în valuri.

HECUBA în voia valurilor mării, aşa cum îl vezi. Cu trupul sfârtecat.

AGAMEMNON Sărmana de tine, nemăsurate sunt încercările tale!

HECUBA

M-am sfârşit, Agamemnon, nu-mi mai rămme de cunoscut nici o durere.

AGAMEMNON Vai, vai, a mai trăit o altă femeie atât de nefericită?

HECUBA

N-a mai trăit, doar dacă nu oumva ţii să vorbeşti despre însăşi Nefericirea.

— Ascultă-mi ruga, pentru care îmi aplec genunchii îna-I intea ta. Dacă ţi se pare că durerea mea nu e strigătoare la cerj fii sigur că mă voi potoli, dar dacă socoteşti dimpotrivă, atunci te rog să fii chiar tu răzbunătorul meu., Pedepseşte-l pe bărbatul acesta, pe cel mai nelegiuit dintre oaspeţi, care, fără să se teamă, nici de puterile de subpământ nici de puterile din cer, a săvârşit cel mai nelegiuit omor. [El a stat adeseori la masa noastră; nici um prieten nu ni s-a-nfruptat mai mult din ospeţie. Îndestulat de toate câte i se cuveneau,: după ce şi-a luat asupra lui grija de a veghea peste feciorul nostru, l-a omorât. Şi cel puţin, dacă s-a hotărât să-l omoare, i-a dat cumva prin gând că-i vrednic şi de un mormânt? Nu, ci l-a lepădat în valuri.]

Eu fără îndoială sunt o sclavă şi-o bicisnică,; dar zeii sunt puternici] la fel şi Legea ce domneşte peste ei, care ne face să credem în zei şi să ne ducem traiul, punând hotar între nedrept şi drept | dacă va fi strivită în picioare această Lege, acum încredinţată ţie, dacă nu îşi vor primi pedeapsa omorâtorii de oaspeţi sau jefuitorii neobrăzaţi ai visteriilor sfinte, nu va mai domni în lume nici o cumpănă 1. Rânduieşte deci asemenea fapte printre cele neruşinate, preţuieşte-mi durerea, fie-ţi milă de mine şi stând, ca un pictor, ceva mai departe, priveşte-mă şi cuprinde cu văzul tău toate nenorocirile care mă copleşesc. Odinioară am fost regină j iată, acum sunt sclava ta. Odinioară aveam copii frumoşi j acum sunt o bătrână lipsită de copii, fără patrie şi singură, cea mai năpăstuită dintre femei.

(Agamemnon încearcă să plece.)

Vai mie, sărmana, încotro se îndreaptă paşii tăi? Pare-mi-se că nu voi dobândi nimic, nefericita de mine.

De ce oare noi muritorii ne dăm atâta osteneală şi căutăm să ne însuşim temeinic toate celelalte ştiinţe, dar nu silim mai mult, plătind cu aur, 1 să pătrundem până la capăt în arta convingerii, singura stăpână atotputernică

1 Ideea că domeniul legii morale se întinde până la zei aparţine atenianului luminat, deprins cu filosofii veacului al cincilea, a cărui minte se îndoieşte de fiinţarea unei dumnezeiri samavolnice, în acelaşi veac Pindar proclama: „Legea este regina muritorilor şi nemuritorilor.” Pe pământ Legea, cu majusculă, este încredinţată căpeteniei, deci basileul are datoria s-o păzească şi s-o întruchipeze. Altminteri echilibrul întregii lumi se strică.

A oamenilor? Astfel, am fi în stare, după dorinţa noastră, să convingem şi în acelaşi timp să câştigăm 1, în ce speranţă de fericire să ne mai încredem? Azi nu mai am copiii ce-i aveam odinioară f eu însămi, captivă şi menită înjosirii, iau drumul exilului, privind cum i urcă fumul în văzduh din ruinele cetăţii mele. -

Poate că e zadarnic s-o amestecăm pe Kypris 2 într-o asemenea cuvântare şi totuşi voi vorbi în numele ei. Lipită de coastele tale, se culcă fiica mea şi prorocită lui Phoibos 3, cea pe care frigienii o numesc Casandra 4. Cum oare vei face dovada, stăpâne, că nopţile petrecute cu ea îţi sunt dragi? Pentru îmbrăţişările din pat, nespus de scumpe inimii tale, cu ce-mi vei răsplăti copila? Iar eu, eu ce voi dobândi? Din întunerec şi din farmecul de noapte al iubirii, asupra muritorilor se revarsă cea mai deplină desfătare. Şi-acum ascultă-mă! Vezi leşul acesta.

1 Unii filologi au fost ispitiţi să recunoască sici intenţia lui Euripide de a „face reclamă” noilor dascăli itineranţi de înţelepciune şi elocinţă, unui Antiphon sau Gorgias de pildă, ajunşi celebri în Atena, la care tinerii alergau să înveţe pe bani arta persuasiunii. Dacă un poet comic de dimensiunile şi cu umoarea lui Aristofan era poate îndreptăţit să-l judece pe Euripide după spusele personajelor din teatrul său – şi chiar această laudă a persuasiunii îşi află imaginea deformată în Norii – o critică modernă nu trebuie să implice axioma că autorul este prezent necontenit în spatele tuturor măştilor care bântuie prin tragediile sale.

2 Alt nume al Afroditei, împrumutat de la insula Cipru (Kypros), în preajma căreia, spune legenda, zeiţa dragostei şi a frumuseţii s-a înfiripat din spuma mării şi unde a făcut întâiul popas, după miraculoasa-i naştere. În insulă, aceasta a devenit cu vremea obiectul unui cult fierbinte, de influenţă orientală, mai cu seamă în templul de la Paphos. Numele Kypris este folosit pretutindeni în tragedia greacă, dobândind înţelesuri deosebite, şi un parfum de noţiune abstractă, prin care se desemnează dragostea fizică, senzuală.

3 Alt nume al lui Apolo, întâlnit cu precădere în poezia epică şi lirică, însemnând strălucitorul, luminosul.

4 Vezi p. 5, n. 1.

Purtându-te bine cu el, înseamnă că te porţi bine cu o rubedenie.

Nu mai am să adaug deeât o singură vorbă. O, de s-ar putea, prin meşteşugul lui Dedal sau al vreunui zeu, să capete glas braţele mele, mâinile mele, creştetul meu şi tălpile, pe care mă sprijin, ca să-ţi cuprindă toate în acelaşi timp genunchii, plângând şi făcându-te să asculţi urcuşul rugăciunii mele! 1 O, stăpâne, lumina fără seamăn a Heladei, ascultă-mi ruga, întinde mina ta răzbunătoare unei femei bătrâne, chiar dacă ea nu mai preţuieşte nimic, întinde-i-o totuşi! Bărbatul cu suflet nobil se cuvine să fie slujitorul dreptăţii şi să-i pună la cazne pe ticăloşi pretutindeni, fără încetare.

CORIFEUL

Ciudată este viaţa omenească, în care toate căile se împletesc, în care legile sorţii hotărăsc adevăratele apropieri, unindu-i în prietenie pe duşmanii cei mai îndârjiţi şi presehimbându-i în vrăjmaşi pe binevoitorii de altădată.

AGAMEMNON (făcând semn slujitoarei să <acopere cadavrul)

Mi-e milă, Hecuba, de tine, de fiul tău, de nenorocirile tale, de mâna ta care mă roagă, şi vreau, pentru a fi pe placul zeilor şi al dreptăţii, ca oaspetele mârşav să primească osânda cerută de tine, dacă se află un mijloc care să te mulţumească iar eu să nu apar în ochii armatei că, de dragul Casandrei, am hotărât uciderea căpeteniei tracilor. Într-adevăr, iată o pricină care-mi turbură inima.

1 Faimosul arhitect mitic din Creta minoică, autorul Labirintului, trecea drept întemeietorul unei şcoli de sculptură înnoitoare: el ar fi deschis lumina ochilor în chipurile de lemn, ar fi degajat mâinile şi picioarele, până atunci lipite de trupul-co-lumnă şi, mai ales, ar fi scornit uimitoare statui în stare să vadă şi să umble. Carteziană unde n-ar fi de cuviinţă, critica franceză a înfierat emfaza şi chiar „prostul gust” al acestor rânduri, surdă la sunetul lor violent, shakespearian.

Armata îl socoteşte pe acel bărbat prieten al nostru, iară pe mort îl ţine de duşman, şi dacă eu am gânduri bune faţă de fiul tău, aceasta mă priveşte; oastea nu vrea să ştie de ele. Gândeşte-te, în această lumină, că eu unul sunt gata să iau partea grijilor tale şi să alerg în ajutorul tău, dar că voi fi cu mult mai leneş, dacă va trebui să mă cert cu aheii.

HECUBA

Vai, nici un muritor nu este liber! Unul e sclavul bogăţiilor, altul e la cheremul întâmplării, iar pe celălalt, fie gloata cetăţii, fie scrisa legilor îl împiedică să făptu-iască pe măsura gândurilor sale. Dar pentru că ţi-e teamă de mulţime şi-i îngăduieşti mai mult decât i se cuvine, am să te scap de frică. Astfel, dacă eu voi pune. la cale să mă răzbun împotriva insului care mi-a omorât copilul, tu ţine-mi partea cu gândul, nu cu fapta, iar dacă izbucneşte răzmeriţă între ahei sau vrun imbold să-i sară tracului în ajutor, când va pătimi Ceea ce va fi să pătimească, tu să-i opreşti, fără să încapă nici o bănuială că o faci pentru mine. Cât despre celelalte, să nu-ţi faci nici o grijă, voi pregăti cum se cuvine totul.

AGAMEMNON *7

În ce fel? Cum vei făptui? Vei apuca o sabie cu mâna ta bătrână şi-1 vei ucide pe barbar? Te bizui pe otravă sau pe vrun ajutor? Ce braţ va fi de partea ta? De unde să-ţi câştigi prieteni?

HECUBA

(arătând spre corturile prinselor) Aceste adăposturi ascund un popor întreg de troiene.

AGAMEMNON Cine? Prinsele, prada de război a helenilor?

HECUBA Cu ele împreună îl voi pedepsi pe ucigaşul meu.

Cum vor izbuti femeile să fie mai tari decât bărbaţii?

HECUBA

Cumplită e mulţimea şi de neînvins când o ajută viclenia.

AGAMEMNON

Desigur, e cumplită, şi parcă totuşi n-am încredere în neamul femeiesc.

HECUBA

De ce? N-au nimicit femeile pe fiii lui Aigyptos şi n-au stârpit ostrovul Lemnos de bărbaţi1?

Dar fie! Lasă vorbele deoparte şi fă ca femeia aceasta

(arătând-o pe sclava care a găsit cadavrul lui Polydoros) să treacă nevătămată prin mijlocul taberei.

(Adresându-se sclavei)

Tu du-te, află-l pe străinul trac şi spune-i: „Hecuba, fosta regină a Troiei, te cheamă spre câştigul tău şi nu mai puţin al ei. Adu-ţi cu tine copiii, deoarece trebuie şi ei să cunoască spusele sale.” în privinţa Polyxenei, cea de curând ucisă, amână-i îngroparea, Aganiemnon, ca să-i putem aşterne laolaltă sub pământ, mistuiţi de o singură flacără, pe frate şi pe soră, prilej îndoit de grijă pioasă pentru maima lor.

1 Aigyptos, regele eponim al Egiptului, avea cincizeci de fii,. Iar fratele său Danaos tot atâtea fiice. Fraţii certându-se, Danaos şi copilele sale au aflat sălaş în Argolida, unde fiii lui Aigyptos le-au urmărit şi le^au cerut de neveste. Tatăl a simulat că se învoieşte, dar le-a poruncit fetelor să-şi ucidă mirii în noaptea nunţii. Mai târziu, pentru nesăbuitul omor, Danaidele au fost condamnate în Infern să umple fără istov un butoi ciuruit.

Lemriienele, lipsind s-o cinstească pe Afrodita, au fost pedepsite de zeiţă să împrăştie o duhoare cumplită, pentru care bărbaţii nu s-au mai apropiat de ele, lipindu-se de captive şi de străine. Drept răzbunare femeile insulei i-au masacrat până la unul, crimă numită de atunci, ', lemniană”.

Aşa va fi. Într-adevăr, de-ar fi avut oştirea parte de plutire slobodă spre ţară nu mi-ar mai fi stat la îndemmă să-ţi împlinesc dorinţa, dar, pentru că zeul nu ne trimite vânturi prielnice, suntem siliţi să rămânem aici şi să pân-dim clipa unei navigări liniştite.

De-ar fi numai să izbuteşti! Să-şi îndure ticăloşii cazna, iar cei buni să fie fericiţi. Aceasta este spre folosul tuturor, atât al fiecărui ins cât şi al cetăţii! (Agamemnon se întoarce în tabără, urmat de slujitoarea Hecubei.)

CORUL Strofa I

Ilion, patria noastră, azi nu ţi se mai spune cetatea de necucerit!

Ce nor, ce vârtej te ascunde, zdrobită sub lance, zdrobită sub lancea helenică?

S-a prăbuşit coroana ta de turnuri, neagra cenuşă mânjeşte meterezele tale mâhnite.

Vai, am plecat de la tine pentru vecie, sărmana!

Antistrofa I

Moartea la noi s-a ivit în mijlocul nopţii, după stingerea cinei când somnul cel dulce umpluse pleoapele noastre, când aţipiseră cântul şi jertfele vesele; bărbaţii zăceau în iatace, şi lăncile lor atârnau pe pereţi, căci nu desluşeau mulţimea de oameni ai mării ce năpădise pământul Troadei.

Strofa II

Iar noi, înălţânău-ne părul şi potrivindu-l în panglici, priveam în luminile-aăânci şi nesfârşite ale oglinzilor de aur, gătite să intrăm în aşternuturi.

Atunci un vuiet străbătu cetatea şi-n Ilion sunară chemările luptei: „O, fii ai helenilor, când, oare când, răsturnând meterezele Troiei, vă veţi întoarce la casele voastre?”

Antistrofa II

Din scumpele paturi ieşind, învelite abia cu vrun peplos, asemenea fetelor Spartei\par        am alergat, sărmanele de noi, s-o rugăm pe slăvită Artemis.

Dar, vai, nimic n-am dobândit.

Şi-acum, după ce ne-a fost dat să privim sfârşitul bărbaţilor noştri, suntem duse pe apele mării sărate.

1 Veşmânt după moda dorienilor, care se purta de-a dreptul pe piele şi a cărui parte superioară trecea oblic peste piept, fiind prins în paftale. Corul troienelor aminteşte în treacăt (şi cu maliţie?) de îmbrăcămintea „mini” a fetelor din Sparta, din care pricină acestea erau numite phainomerides, adică „cele ce-şi arată coapsele”.

Doar ochii ne-au rămas aţintiţi spre cetate, departe. Corăbiile s-au urnit pe drumurile-ntoarcerii, smulgându-ne din glia Troiei. Nefericitele de noi, pierim de amarul durerii!

Epodă

Lovească-i mânia divină pe sora Dioscurilor, Helena, şi pe bouarul idei, Paris blestematul! Din ţara şi Vatra părinţilor noştri soţia lui ne-a rupt ca să ne piardă. De ce spunem soţie? Ba duh al fărdelegii şi-al ruinei! De n-ar mai îndura-o valurile mării! De n-ar mai ajunge nicicând în lăcaşul străbunilor săi!

(Intră Polymestor, cu pompa barbară, înarmat cu lănci. Este urmat de cei doi Hi ai săi şi de soldaţi traci.)

POLYMESTOR

O, Priam, omul cel mai drag, o, dragă Hecuba, mă năpădeşte plâmsul, văzându-te pe tine, oraşul tău şi pe odrasla ta cea răposată de curând. Nimic nu e statornic, nici faima, nici credinţa că omul îndestulat de fericire va scăpa vreodată de nefericire. Zeii pe toate le amestecă, răvăşindu-le în toate părţile, şi le păstrează veşnic în ne-orânduială, ca să ne facă evlavioşi din neştiinţă. La ce sunt însă bune bocetele noastre? Tot nu putem ajunge la capătul răului. Tu poate eşti nemulţumită că n-am venit să te văd. Încetează să mai fii. Când ai tras aici, mă aflam departe, în inima Traciei. Abia mă întorsesem, tocmai puneam piciorul afară djn casă când, iată că am întâlnit-o pe roaba trimisă de tine, care mi-a vestit poruncile tale; îndată ce le-am auzit am alergat încoace.

HECUBA (fără să-şi înalţe ochii, stăpânindu-se)

Mă ruşinez să ridic privirea către tine, Polymestor, din adâncul unei nenorociri atât de aprige. Într-adevăr, fiind căzută în această grea-ncercare, în care mă zbat acum, mă umplu de sfială înaintea celor ce m-au cunoscut pe deplin fericită şi n-aş putea să-mi urc privirea drept în ochii lor. Să nu socoti însă că faptul acesta e semn de rea-voinţă faţă de tine, Polymestor. Apoi mai este şi o altă pricină: obiceiul care le opreşte pe femei să caute la obrazul bărbaţilor.

POLYMESTOR

Nu-i câtuşi de puţin un lucru de mirare. Dar spune-mi, ce nevoie ai de mine? De ce ai trimis să mă aduci de-acasă?

HECUBA

Vreau să-ţi încredinţez o taină, ţie şi copiilor tăi, dar, te rog, porunceşte-le străjilor să se dea la o parte de lingă corturi.

POLYMESTOR (porunceşte gărzilor)

Plecaţi, pot să rămân şi singur, nu-i nici o primejdie. Tu eşti prietena noastră iar aici, în tabăra aheilor, am numai binevoitori.

(Războinicii traci se retrag.)

Arată-mi deci, cum ar putea un om căruia toate-i merg din plin să vină în ajutorul prietenilor săi nefericiţi; cit despre mine sunt gata s-o fac.

HECUBA (insinuantă)

Spune-mi întâi: Polydoros e viu, copilul acela pe care l-ai primit în casa ta din mâinile mele şi ale tatălui său? Pe urmă îţi voi pune a doua întrebare.

POLYMESTOR

Desigur că e viu. Dinspre partea lui ai fost blagoslovită de soartă.

HECUBA

Dragul meu prieten, ce minunat răspuns, ce vrednic de tine!

POLYMESTOR Ce ştire mai vrei să-ţi dau pe urmă?

HECUBA Îşi mai aminteşte cumva de mine, de maică-sa? /

POLYMESTOR El chiar a încercat să vină pe furiş la tine.

HECUBA Dar aurul e neatins, tezaurul adus de la Troia?

POLYMESTOR E neatins, păstrat sub pază, în palatul meu.

HECUBA Păzeşte-l bine şi nu pofti la bunul aproapelui tău.

POLYMESTOR

Eu? Niciodată! Nu îmi doresc, femeie, decât să mă bucur de ceea ce mi s-a hărăzit.

HECUBA

Tu nici nu ştii ce vreau să vă încredinţez, copiilor tăi şi ţie

POLYMESTOR Nu ştiu, dar îmi vei arăta prin cuvintele tale.

HECUBA (ironică)

O, tu, faţă de care sunt cuprinsă de-o neasemuită prietenie, undeva se găseşte

POLYMESTOR Ce anume? Ce trebuie să aflăm, eu şi copiii mei?

HECUBA (cu glas de taină)

Aurul Priamizilor, în vechile ascunzători de sub pământ.

POLYMESTOR Aceasta-i ştirea ce voiai să i-o trimiţi feciorului tău?

HECUBA

Aceasta şi numai prin tine, deoarece tu eşti om cu evlavie.

POLYMESTOR (neîncrezător)

Atunci de ce mai este nevoie să fie de faţă şi copiii? HECUBA

E mai bine să afle şi ei. Gândeşte-te, dacă ai muri? 1

POLYMESTOR Ai dreptate, aşa e mai cuminte.

HECUBA

Ştii unde se ridica la Ilion templul Atenei1?

FULYMESTOR

Acolo este aurul? Care-i semnul ascunzătorii?

HECUBA O piatră neagră iscată deasupra pământului.

POLYMESTOR

Mai ţii să-mi spui ceva în privinţa celor părăsite acolo?

HECUBA

Vreau să-mi faci scăpate unele lucruri de preţ pe care le-am adus.

V POLYMESTOR

Unde sunt? Le ai cumva la tine, pitite sub veşmântul tău?

HECUBA

Acolo, adăpostite în corturi, printre rămăşiţele bunurilor noastre.

POLYMESTOR

Unde? Aici e tabăra aheilor şi-ngrăditura ridicată pentru nave!

HECUBA Vorbeam de alte corturi, cele sortite numai prinselor.

POLYMESTOR

Sunt fără primejdii pe dinăuntru? Nu ascund cumva bărbaţi? '

1 In Iliada lui Homer, aheii şi troienii – deşi inamici – se închină aceloraşi zei. Poate că de fapt divinităţi înrudite de o parte şi de alta a Mării Egee au fost numite de poet cu nume greceşti. Astfel zeiţa fecioară avea în citadela Troiei un templu cu statuie. Mai târziu, după veacuri de elenizare, această Athena Ilias a fost invocată cu precădere ca luptătoare şi copleşită cu daruri scumpe de Xerxes, Alexandru cel Mare, generali şi împăraţi romani.

HECUBA (ambiguă şi sumbră)

Nici măcar un aheu, nu suntem decât singure noi. Intră, helenii ard de nerăbdare să dezlege mersul navelor şi, pornind spre patrie, să părăsească Troia! Strecoară-te în cort şi, după ce vei împlini cele ce trebuie să le-mpli-neşti, întoarce-te din nou cu fiii tăi acolo unde şi-a găsit lăcaş feciorul meu 1.

(Polymestor şi fiii lui sunt conduşi de Hecuba în cort.)

CORIFEUL

N-ai îndurat încă pedeapsa, dar este sigur că ai s-o înduri.

CORUL

Precum cineva, departe de port, lunecând pe o rină, se-afunăă, în talazul rotit al mării, aşa vei cădea şi tu din înaltul închipuirilor tale şi vei fi stins de pe lume. Când se-mplinesc laolaltă soroacele zeilor şi-ale Dreptăţii, de moarte, de moarte-i năpasta. Sărmane, la capăt de drum vei afla năluca speranţei ce te-a stârnit spre jertfa lui Hades. Şi-o mână firavă, neîncercată-n război te va lipsi de viaţă.

POLYMESTOR (scoţând un strigăt înfiorător dinăuntrul cortului)

Aah, m-au orbit, mi-au nimicit lumina ochilor, sărmanul de mine!

1 Regele trac e singurul căruia îi scapă înţelesul funest al cuvintelor Hecubei.

CORIFEUL Aţi auzit, prietenele mele, urletul bărbatului trac?

POLYMESTOR (alt strigăt, dinăuntru)

Aah, altă lovitură, nefericiţii mei copii, suntem măcelăriţi!

CORIFEUL

Prietenele mele, în cort s-au petrecut nenorociri nebănuite.

POLYMESTOR

Puteţi să tot fugiţi, n-o să-mi scăpaţi. Zvârlind cu pietre voi nărui îndată cortul ăsta, până-n temelii.

(O piatră aruncată din cort cade între femeile Corului.)

CORIFEUL

Feriţi-vă de piatra zvârlită din mâna lui vânjoasă! Nu vreţi să năvălim asupra lui? Ne porunceşte clipa să luptăm împreună cu Hecuba şi cu troienele.

HECUBA

(strecurându-se 'afară)

Izbeşte, nu ierta nimic, zdrobeşte porţile! Niciodată nu va mai trece lumina prin pupilele ochilor tăi! Niciodată n-o să-ţi mai vezi trăind copiii, pe care i-am ucis cu mâinile mele.

CORIFEUL

L-ai dovedit cu-adevărat pe trac, stăpâna mea? L-ai biruit pe străin? Ai săvârşit întocmai ceea ce ne-ai spus?

HECUBA li vei privi îndată, cum iese orb din cort, mergând cu paşi năuci, şovăitori. Vei mai vedea şi trupurile celor doi copii, pe care eu i-am sfârtecat, împreună cu vitezele mele troiene. Ah, şi-a primit osânda! Iată, apare, vine din cort. Sa ne ierim am caiea lui, sâ-i tăcem ioc tracului întărâtat de-o sălbatică mânie.

(Cortul se deschide larg, lăsând să se vadă înăuntru cadavrele mutilate ale celor doi copii şi regele trac, orbecăind după troienele ucigaşe.)

POLYMESTOR

(şovăind, cu faţa însângerată)

Vai mie, unde să mă duc?

Unde să stau?

Încotro să mă-ndrept?

Să merg, adulmecând în patru labe, ca o fiară din munţi, să caut urmele lor cu palmele mele, cu tălpile mele?

Pe unde? Pe-aici! Pe acolo?

Ce cale să apuc?

Ah, ard să vă-nşfac, ucigaşe de oameni, troienelor ce m-aţi zdrobit!

Nemernice fete, nemernice fete din Frigia, ah, blestematelor!

Unde-aţi fugit, în ce unghere v-aţi ascuns?

O, Helios, tămăduieşte-mi pleoapele pline de sânge, tămăduieşte-mi ochii orbi, întoarce-le iarăşi lumina!

Ah, nici un foşnet.

Aud aici un mers furiş, un mers de femei.

Încotro să ţâşnesc, să mă satur cu carnea şi oasele lor, să-mi gătesc un ospăţ sălbatic de fiară, să le dau răsplata din urmă la tot ce m-au făcut să-ndur 1/

Sărman de mine, unde mă duc?

Să-mi las copiii părăsiţi, să-i sfâşie aceste menade scăpate din Hades iar trupurile lor, făcute bucăţi, zvârlite prin munţi, fără milă, să fie ospăţ sângeros pentru câini?

Unde să merg? Unde să stau?

Unde să-mi aflupopas, ca o corabie care-şi coboară pe frânghii pânzele de in, şi să stau la priveghi lingă patul de moarte al fiilor mei.

CORIFEUL

Nemernice, vai ţie, ce suferinţe nemiloase te încearcă! Primit-ai răsplata cumplită pentru ruşinea faptelor tale [din partea zeului care te apasă.]

POLYMESTOE

Săriţi, copii ai Traciei, războinici, purtători de lănci şi călăreţi pătrunşi de duhul lui Ares 2!

Săriţi ahei, săriţi Atrizi!

Cu strigăte de luptă, vă chem cu strigăte de luptă.

Veniţi, alergaţi, în numele celor de sus î

1 Furia lui Polymestor e clocotitoare, primitivă, pe măsura căpeteniei unui neam de călăreţi sălbatici, dar nici purtarea reginei nu apare mai puţin elementară. Este ca şi cum poetul tragic şi-ar fi dezlegat personajele – doi barbari – să-şi încheie prin violenţă, sânge şi urlet, teribila lor răfuială.

2 Ares, zeul „de aramă”, lacom de vieţi omeneşti, orb la mânie şi neînduplecat prin cuvinte, era ocrotitorul războinicilor traci.

Ivi-Liu-Ltt: tutei/u.' iv tt nou UJULU

De ce întârziaţi?

Femeile m-au sfârtecat, femeile, prinsele voastre.

Groaznice, groaznice chinuri!

O, caznă cumplită!

Unde să mă-ntorc? Unde s-o apuc?

Să zbor în cerescul palat de văzduh, de unde Orion 1 şi Sirius 2 împrăştie raze în flăcări din ochii lor de joc, ori să mă prăbuşesc, oropsitul de mine, în strâmtoarea cea neagră din Hades?

CORIFEUL

Omului copleşit de suferinţe mai mari deeât poate să-ndure i se îngăduie să-şi pună capăt nemernicei sale vieţi

(Intră în mare grabă Agamemnon, însoţit de câţiva slujitori.)

AGAMEMNON

Am auzit aceste urlete şi am venit, deoarece dezlănţuita Echo 3, fiica stâncii de munte, geme prin toată oşti-

1 Vânător uriaş şi mândru, de care, ne spune Odiseea, s-a îndrăgostit Eos, zeiţa zorilor de ziuă. Mergând împreună în insula Delos, amantul vinovat de hybris a fost ucis de săgeţile Arte-midei, care l-a preschimbat în astru şi l-a rânduit în preajma Pleiadelor. În cataloagele Astronomiei, Orion este una din cele mai frumoase constelaţii din nopţile de iarnă.

2 Câine credincios al lui Orion, mutat şi el în ceruri, pe urmele stăpânului. Cei vechi socoteau răsăritul lui Sirius aducător de secetă. Steaua Câinelui este cea mai strălucitoare a bolţii cereşti.

3 Nimfă a pădurilor şi izvoarelor, veşnic îndrăgostită, odrasla Gliei, în jurul căreia au înflorit numeroase legende încercând să desluşească obârşia ecoului. Toate acestea se încheie cu sfâr-şitul năpraznic şi dezintegrarea fizică a nefericitei, care devine în stare doar să îngâne sunete, să repete ultimele silabe ale cuvintelor rostite de alţii.

Rea şi stârneşte vuiet. Dacă n-am li ştiut câ turnurile frigienilor s-au năruit sub lancea helenică, zgomotul acesta ne-ar fi umplut de-o mare spaimă.

POLYMESTOR

O, preaiubite Agamemnon, doar auzindu-ţi glasul te-am recunoscut. Priveşte cât sufăr!

AGAMEMNON

Vai, Polymestor, nefericitul de tine, cine te-a pierdut? Cine te-a orbit şi ţi-a însângerat luminile ochilor? Cine ţi-a omorât copiii? Orişicine-ar fi, a fost mânat de o năpraznică ură împotriva ta şi a fiilor tăi.

POLYMESTOR

M-a omorât Hecuba, împreună cu femeile prinse. Nu, nu m-a omorât! Mai mult decât atât!

AGAMEMNON

Ce vorbeşti? Tu eşti făptaşa, după cum spune el? Tu ai avut, Hecuba, acest curaj de neînchipuit?

POLYMESTOR

Ah, ce-ai grăit? Deci ea se află undeva pe aproape. Dă-mi semne, spune-mi unde este? Vreau s-o înşfac, să-i sfârtec trupul cu mâinile mele şi s-o golesc de sânge. (Se repede în gol după Hecuba.)

AGAMEMNON (oprindu-l cu greutate) Stai, ce te-apucă?

POLYMESTOR

Cerşesc de la tine, te rog în numele zeilor, lasă-mă să cobor asupra ei mâna mea turbată.

C3

Stăpâneşte-te, alungă-ţi din inimă aceste porniri barbare. Vorbeşte, şi tu şi ea, să vă ascult pe rând şi să judec cu dreptate faptele în schimbul cărora ţi-e dat să pătimeşti 1.

POLYMESTOR

Fie, am să vorbesc. A fost un Priamid şi-anume cel mai tânăr, Polydoros, copilul Hecubei, pe care tatăl său mi l-a trimis din Ilion, să-l cresc în casele mele, deoarece presimţise căderea Troiei. Eu pe feciorul ăsta l-am ucis. Dar de ce l-am ucis? Ascultă şi te vei încredinţa că am fost înţelept şi prevăzător. Îmi era teamă ca' nu cumva în copil să vieţuiască un duşman al tău, care să strângă rămăşiţele Troiei şi să înalţe iarăşi cetatea; ca nu cumva aheii, aflând că fiul lui Priam trăieşte, să-şi pornească flota din nou împotriva pământurilor frigiene, iar apoi să calce şi să jefuiască şesurile Traciei; şi astfel, fiind vecini troienilor, o, rege, să îndurăm iar vremuri grele, ca acum. Hecuba, aflând destinul de moarte al fiului său, mă amăgeşte să vin, sub cuvânt că-mi va dezvălui ascunză-torile unde ar fi îngrămădit la Ilion aurul Priamizilor, şi pentru ca nimeni altul să nu cunoască taina aceasta, mă face să intru în cort singur, numai cu odraslele mele.

Acolo, îndoindu-mi genunchii, mă aşez în mijlocul patului, şi un cârd de troiene, aducând scaune, unele la stânga mea, altele la dreapta, ca împrejurul unei fiinţe dragi, încep să laude suveica mâinilor edoniene 2 şi să-mi privească ţesătura straielor la lumină, pe când altele, pre-făcându-se că cercetează suliţele tracilor, mă despoaie de

1 Adeseori tragediile atice se încheie cu o scenă de tribunal, ca şi aceasta în care regele, învestit cu puterea judecătorească supremă, trebuie să facă dreptate. Numai că aici, după atâta oroare şi dezlănţuire de patimi, elocinţa încercată a părţilor nu izbuteşte să risipească aburii cenuşii care învăluie statornic şi fără deosebire toate personajele dramei.

2 Edonii erau un popor din vechea Tracie.

Amândouă armele ce le purtam. Şi toate câte erau mame, părând uluite de frumuseţea copiilor mei, îi leagănă pe braţe, iar pentru a-i îndepărta de tatăl lor, şi-i trec de la una la alta.

Deodată, după răsfăţul acestei primiri – poţi să mă crezi – pun mâna pe cuţite, nu ştiu de unde, poate de sub veşmintele lor, şi îmi străpung copiii, în timp ce altele, ca pe un câmp de bătaie, se agaţă de braţele şi de picioarele mele şi le ţin încleştate. Eu m-am zbătut să alerg în ajutorul copiilor, însă de câte ori ţâşneam cu capul, se atârnau de părul meu, şi de câte ori încercam să-mi mişc braţele mulţimea femeilor nu mă lăsa să fac nimic, sărmanul de mine.

În cele din urmă, cazna tuturor caznelor mele, iată ce faptă-ngrozitoare săvârşesc: ele îşi scot agrafele şi le înfig în ochii mei, îmi străpung şi-mi umplu de sânge bietele mele pleoape. Apoi, fugind, se risipesc prin cort. Eu sar ca o fiară, gonesc după căţelele pătate de sânge, scormonesc în toate colţurile, ca un vânător, zvârlind cu pietre, năruind cu pumnii1.

Iată, Agamemnon, cum a fost plătită străduinţa mea de a te sluji, omorându-ţi vrăjmaşul. Să nu întind însă cuvintele prea mult. Dar, dacă în trecut s-a vorbit de rău despre femei, dacă astăzi lumea le blestemă şi dacă mâine le va blestema, apoi toate acestea eu le voi strânge îm-

1 Asemenea vendette sângerpase şi înfiorătoare nu erau neobişnuite, nici mult mai târziu, în vremea războaielor medice, la populaţiile ce hălăduiau de o parte şi alta a Helespontului. Iată o mostră din Istoriile lui Herodot, cartea a opta: „în acelaşi meleag regele trac ce domnea peste bisalţi şi peste Crestona împlini o faptă nespus de crudă. Înştiinţându-l pe Xerxes că nu vrea să-i fie rob, rătăci prin Munţii Rhodope şi totodată porunci fiilor lui să nu purceadă cu război împotriva Heladei. Aceştia însă, fie din încăpăţânare, fie din pofta cunoaşterii războiului, i-au urmat pe perşi. Când s-au întors acasă, celor care scăpaseră cu viaţa şi nevătămaţi, în număr de şase, părintele lor pentru greşala săvârşită le scoase ochii.” preună, zicând: nici marea, nici pământul nu hrănesc un neam atât de netrebnic, iar omul ce-şi face de lucru cu ele cunoaşte prea bine adevărul spusei mele.

CORIFEUL

Nu cu atâta îndrăzneală! Nu învinui tot neamul femeiesc, fără deosebire, din pricina nenorocirilor tale. Din toată mulţimea noastră, unele sunt îngrozitoare, în schimb altele sunt menite să ţină în cumpănă numărul celor rele l

HECUBA

Limba oamenilor, Agamemnon, n-ar trebui să fie niciodată mai puternică decât faptele. S-ar cuveni ca din faptele noastre bune să crească şi cuvintele bune şi, dimpotrivă, din cele rele să se molipsească şi cuvântările, astfel încât nedreptatea să nu-şi poată însuşi niciodată taina vorbirii frumoase 2. Într-adevăr sunt meşteri cei care au

1 Intervenţia corifeului vine să risipească umbrele unei vechi şi mereu înnoite controverse în legătură cu Euripide şi părerile lui despre femeie. Poetul tragic a fost învinuit adeseori de misoginie, pe temeiul mărturiilor autorilor comici, mai ales ale lui Aristofan (în Sărbătorile Demetrei, de pildă) şi pe temeiul adunării nediferenţiate a unor citate în care jigneşte femeile. Dar Euripide, mai mult ca oricare dintre antici, a încercat să exploreze sufletul întreg sau frustrat până la smintire al femeii. El a deschis un tărâm nou şi vast, aproape necunoscut înainte, şi a plăsmuit, asemenea lui Balzac, o galerie de eroine, cu trăsături – dacă n-ar fi decât în dramele din acest volum – mult mai puternice şi mai izbutite decât ale eroilor săi. Nu putea fi misogin poetul care a încercat să restaureze în Helena onoarea femeii omonime, compromisă de legendă şi acesta nu a fost un simplu exerciţiu pe o temă sofistică! Judecata corifeului întăreşte părerea lui Gilbert Murray, anume că „Euripide preţuia şi studia femeile pe care socraticii le ignorau şi Pericle le sfătuia să rămână în gineceu”.

2 Exordiul Hecubei deschide o vedere asupra persuasiunii, deosebită de spusele anterioare ale aceluiaşi personaj. Faţă de podoabele discursului, de data aceasta eroina pare să prefere ceea ce filosofii se străduiau a defini că este adevărul faptelor.

Adâncit această artă, dar nu pot să rămână meşteri până la capăt. Moartea lor este nemernică, nimeni încă n-a izbutit să scape. Iată cuvântul meu de început, în ceea ce te priveşte.

Acum să mă întorc la Polymestor şi să-i răspund vorbăriei sale. Deci, după spusa ta, mi-ai omorât copilul pentru a-i scuti pe ahei de un al doilea război la Troia şi ca să-i faci un bine lui Agamemnon. Mişelule! In primul rând că niciodată aheii n-ar lega prietenie cu vreun neam barbar; aceasta e cu neputinţă. Aşadar, ce anume te îndemna să fii atât de zelos? Dorinţa unei alianţe sau a unei încuscriri sau ce altă pricină? Ţi-era teamă că la o nouă trecere de oşti peste mare, ţi se vor împrăştia roadele pământului tău? Pe cine îţi închipui că-l vei face să te creadă? Nu! Dacă vrei să rosteşti adevărul, aurul şi ¦ lăcomia ta mi-au omorât copilul!

Haide, lămureşte-mă un lucru: de ce, când Troia se bucura de fericire, când cetatea era încă împrejmuită de turnuri, când Priam trăia, când lancea lui Hectar străfulgera, de ce, dacă ţineai să fii pe placul acestui bărbat, n-ai omorât atunci copilul pe care îl păstrai şi îl creşteai în casele tale, sau de ce oare n-ai venit să-i aduci argie-nilor viu?

Dar nu, abia când noi nu mai eram nimic sub soare, când fumul meterezelor vestea biruinţa duşmanilor noştri, l-ai sfârtecat pe oaspetele încredinţat vetrei tale.

Şi mai ascultă încă, să-ţi dau în vileag ticăloşia! Ar fi trebuit, încalţe, dacă erai prietenul aheilor, să iei aurul – adică bunul lui Polydoros, nu al tău, asta recunoşti – şi să-l dăruieşti acestor bieţi războinici, care de atâta vreme trăiesc înstrăinaţi de glia părintească. Ba chiar acum, tu nu te îndupleci să-l slăbeşti din mâini, ci te înverşunezi să-l ţii în casa ta. Şi totuşi ce slăvită faimă ai fi dobândit, dacă mi-ai fi purtat copilului de grijă şi l-ai fi salvat, după cum erai dator. La nenorocire se cunosc adevăraţii prieteni, în zilele bune prietenii curg de la sine. Dacă te-ai fi aflat în lipsă de bani vreodată, iar fiul meu în belşug, acest copil ar fi cântărit pentru tine cât cea mai scumpă comoară. Acum prietenia lui pentru tine s-a risipit, folosul aurului ţi -a scăpat, copiii ţi-s morţi şi tu însuţi, iată unde ai ajuns!

Iar ţie Agamemnon, îţi pun în vedere: dacă-l vei sprijini vei trece drept un ticălos, vei fi binefăcătorul unui oaspete hain, nelegiuit, fără evlavie şi nepăzitor al îndatoririlor sale. Despre tine am spune atunci că-ţi plac nemernicii, deoarece le semeni. Departe însă de mine gândul de a-mi jigni stăpânii!

CORIFEUL

O, faptele bune deşteaptă necontenit în oameni rostiri însufleţite de virtute!

AGAMEMNON

Cât este de greu să judeci năpastele celorlalţi! Şi totuşi trebuie s-o fac; ar fi ruşinos, după ce-am luat această pricină în mâini, să mă lepăd de ea. (Lui Polymestor.)

Dar dacă vrei să ştii, mie nu mi se pare că i-ai sfârşit zilele oaspetelui tău din grijă faţă de mine sau faţă de ahei, ci numai pentru a-ţi însuşi comorile sale. Acum însă, aflându-te la strâmtoare, întorci cuvintele spre folosul tău. Poate la voi a-ţi ucide oaspeţii este un fleac, dar pentru noi, helenii, aceasta-i mârşăvie. Dacă din judecata mea te-aş scoate nevinovat, cum crezi că aş putea să scap de mustrări? Nu, n-aş putea. Şi astfel, deoarece ai cutezat să ucizi, cutează să înduri şi osânda.

POLYMESTOR

Vai, pare-mi-se că învins de o femeie, de o sclavă, voi | îndura să li se dea dreptate unor netrebnice.

HECUBA Nu-i oare drept, de vreme ce ai săvârşit o crimă?

POLYMESTOR Vai, fiii mei, vai, ochii mei, sărmanul de mine!

HECUBA

Te doare? Dar pe mine? Nu crezi că sunt şi eu îndurerată pentru copilul meu?

POLYMESTOR (cu obidă)

Te umflă bucuria când mă jigneşti, nemernico!

HECUBA Cum? Să nu tresalt de bucurie că m-am răzbunat?

POLYMESTOR Vei înceta în curând, când apele mării

HECUBA _ (batjocoritoare)

De ce? Nu mă vor ajuta să plutesc până la hotarele pământului helenilor?

POLYMESTOR (cu glas violent, profetic)

Nu, apele mării te vor înghiţi când vei cădea din înălţimea catargului.

HECUBA Şi ce fel de putere va pricinui căderea mea?

POLYMESTOR Tu însăţi, care te vei căţăra pe catargul corăbiei.

HECUBA (din ce în ce mai ironică) îmi vor creşte pe spate aripi sau cum voi face?

POLYMESTOR Te vei preface într-o căţea cu priviri de foc.

Cine ţi-a suflat despre această preschimbare a chipului meu?

POLYMESTOR

Mî-a dezvăluit-o Dionysos, zeul care le prezice tracilor viitorul1.

HECUBA

Dar ţie nu ţi-a prorocit nimic despre nenorocirile care te zbuciumă acum?

POLYMESTOR

Nimic, desigur, altfel nu irrai fi prins în capcana ta vicleană., HECUBA îmi voi sfârşi viaţa murind îndată sau îmi va fi dat să mai trăiesc 2?

POLYMESTOR Vei muri, şi numele gropii tale va fi

HECUBA

Un nume după-nfăţişarea mea sau cum? Ce-mi vei spune?

POLYMESTOR

Mormântul nemernicei căţele, un semn pentru coră-bieri 3.

1 Fiul lui Zeus şi al muritoarei Seinele, duhul sfânt al viţei de vie şi al întregii vieţi vegetale.

2 Hecuba înţelege să spună: „După metamorfoză, îmi voi sfârşi etc.?”

3 Monumentul Căţelei, despre care se credea că ascunde rămăşiţele Hecubei, se ridica, după Strabon, pe coasta europeană a Helespontului.

HECUBA

Nu-mi pasă de nimic, m-am răzbunat pe tine.

POLYMESTOR Destinul vrea să moară şi fiica ta, Casandra.

HECUBA

(scuipă)

Am scuipat! Întoarcă-se prevestirea ta peste tine 1!

POLYMESTOR (arătând către Agamemnon)

Va fi ucisă de nevasta lui, straja cumplită a vetrei sale.

AGAMEMNON (surprins şi înspăimântat)

De n-ar ajunge niciodată Clitemnestra să fie cuprinsă de gândul acesta nebun!

POLYMESTOR

Te va ucide şi pe tine, Agamemnon, cu securea înălţată.

AGAMEMNON (clocotind de mânie)

Smintitule, eşti nebun sau vrei să ţi se mai întâmple o nenorocire?

POLYMESTOR Omoară-mă: în Argos te aşteaptă o baie de sânge.

AGAMEMNON (poruncind slujitorilor)

Scoateţi-l afară, sclavilor, îndepărtaţi-l cu sila!

1 Gest şi formulă de înălturare a unei pângăriri, de exorcizare a semnului rău.

POLYMESTOR (în timp ce este imobilizat)

Ah, vorbele mele te dor!

AGAMEMNON închideţi-i gura!

POLYMESTOR -(din mâinile paznicilor)

Puteţi să-mi puneţi botniţă. Am zis!

(Polymestor este evacuat cu forţa.)

AGAMEMNON

Aruncaţi-l cit mai grabnic undeva într-un ostrov pustiu! Neruşinarea limbii lui e fără margini.

Sărmană Hecuba, du-te de-ţi îngroapă cele două leşuri, iar voi troienelor, vă este dat să mergeţi în corturile stă-pânilor voştri. Iată, aceste vânturi călăuzitoare adie spre casă. O, de-am pluti prielnic spre ţărmul strămoşesc şi, dezlegaţi de-atât amar de trudă, de-am afla în bună rân-duială totul la vetrele noastre!

(Agamemnon se îndreaptă spre tabără.)

CORUL

Purcedeţi spre şirul de vase, dragele noastre, purcedeţi în corturi, să ne supunem la chinul robiei!

Aceasta-i porunca neiertătoarei Anarike 1.

SFÂRŞIT

1 Ananke, întruchiparea necesităţii fizice şi morale, a constrân-! Gerii exterioare şi interioare.

Share on Twitter Share on Facebook