Alexandru Ipsilanti și Eteria grecească

Revoluțiunea grecilor din Elada și din celelalte provincii ale Imperiului Otoman, privită din adevăratul ei punct de vedere, este plină de severitate și de o lugubră maiestate. Când grecii, bătrâni și tineri, femei și copii, luară armele în mâini, nu o făcură acesta pentru desființarea unei legi apăsătoare oarecum, nici pentru gonirea unui tiran ordinar care întârzie, dar nu distruge cu totul progresul unui popor. Ei se ridicaseră ca să se libereze de sălbaticele orde otomane, ce de mai multe secole le violau consoartele și fecioarele, le pângăreau religiunea și îi omorau după capriciu prin cele mai nesuferite torturi Ca să convingem mai bine pe lectorii noștri despre suferințele acestui popor în adevăr martir, dăm aici un fragment dintr-o baladă grecească, trasă din colecțiunea de cântece populare tipărită în Atena de N. Anghelidi:

Planul acestei revoluțuni era să răscoale toate popoarele din Orient și, la o zi hotărâtă, să se arunce asupra turcilor și să-i zdrobească deodată.

Între comandirii aleși de comitetul revoluționar ca să puie în lucrare această mișcare, de la care atârna liberarea sau desăvârșita pieire a Greciei, era și Alexandru Ipsilante.

Consiliul revoluționar, bazat pe sentimentele patriotice ale acestui june și pe experiența lui în arta rezbelului, îi încredințase una din cele mai grele părți ale întinsului plan de revoltă.

El dar căta să treacă Dunărea prin România, ca să revolteze populațiunile slave din Turcia și, pus în capul lor, să străbată Bulgaria, Tracia și Macedonia spre a se uni cu grecii din Elada, Ipir și Tesalia și a combate împreună și cu succes armatele otomane, puse în confusiune prin această generală insurecțiune.

Planul era bine combinat și poate că ar fi reușit în toată întinderea sa, dacă armata lui Ipsilant ar fi avut disciplina și moralitatea ce s-ar fi pretins de la niște oameni care luaseră armatele în mâini pentru o cauză atât de sacră. Dar aceste virtuți lipseau sau cel puțin erau foarte rare în armata lui Ipsilante ¹²⁵ .

Ca să nu trecem de calomniatori, punem în fața lectorilor noștri proclamația lui Ipsilante, dată de către armata sa, când s-a văzut silit a o părăsi și a trece în Austria. Dintr-acest document necontestabil se poate convinge fiecare că armata lui Ipsilante era în mare parte compusă din tâlhari de drumuri, lași și trădători.

Proclamația Principelui Alexandru Ipsilante dată la fuga sa din România

„Răzbelnici! Nu! nu mai voiesc a profana acest sacru și onest nume chemându-vă pe voi astfel! Turmă fricoasă de oameni! Trădările și actele voastre sedițioase mă silesc a vă părăsi. De aci înainte orice legătură între voi și mine este ruptă. Atât numai că-mi va rămânea în fundul sufletului rușinea că v-am comandat. Voi ați călcat jurămintele și ați vândut pe Dumnezeu și Patria, m-ați vândut și pe mine chiar din momentul în care speram a învinge sau a muri cu voi. Astfel dar vă părăsesc. Adresați-vă turcilor cari singuri sunt demni de ideile și tendințele voastre. Părăsiți pădurile, coborâți-vă din munți, aceste aziluri ale fricii voastre și mergeți la turci să le sărutați mâinile încă fumegânde de sacrul sânge al supremilor preoți, patriarhi, episcopi și o mie de alți frați de ai voștri inocenți, masacrați fără milă. Dar grăbiți-vă și vă cumpărați sclavagiul cu mâna voastră, cu prețul onoarei femeilor și copiilor voștri.

Iar voi, umbre ale adevăraților elini din sacrul atahon care cu trădare ați căzut victima fericirii patriei voastre. Vouă recunoștința compatrioților voștri puțin va trece și se va înălța coloana, ce va face nemuritoare numele voastre.

În litere aprinse sunt însemnate și în fundul inimei mele numele amicilor mei, care mi-au arătat până la sfârșit încrederea și sinceritatea lor. Aducerea lor aminte va răcori întotdeauna sufletul meu.

Dau disprețului general, dreptății legilor și blestemului compatrioților pe călcătorul de jurământ și vânzătorul Caminar Sava, pe șpioni și pe cei dintâi ce înlesniră dezertările, pe Constantin Duca, Vasile Barla, Gheorghe Manu fanariotul, Grigore Suțu fanariotul și depravatul τὸν φαδλογιον Niculae Scufa.

Asemenea ridic și lui Vasile Caravia titlul de camarad de arme, pentru nesupunerea și necuviincoasa lui purtare,

Râmnic, 8 iunie 1821

        Alexandru Ipisilant”

(Vezi Istoria României de Palausoff).

Să mai adăugăm și disprețul ce aveau grecii asupra românilor și slavilor, plus ideile de panelinism ce Ipsilant și căpitanii lui le manifestau cu atâta ușurință în fața acestor popoare pe care trebuiau să-i lingușească și ne vom convinge despre tristul rezultat ce avu mișcarea grecilor în Principate.

La 22 februarie din anul 1821 Ipsilant trecu în Moldova și se declară liberator al națiunii grece, iar după aceea dete mai multe proclamațiuni prin care asigura pe moldoveni că, pe cât timp va sta armata sa acolo, nu vor suferi nici un rău de la dânsa; dar faptele deteră o aspră dezmințire acelor frumoase proclamațiuni, căci pe dată urmă asasinarea neguțătorilor turci din Iași și Galați și jafurile cele nemaivăzute.

În fine, armata Eteriei, mărită prin corpul lui Vasile Caravia și Iordache Olimpie, intră în Țara Românească; iar la 25 mai ajunse la satul Colintina și formă acolo cuartirul ei general ¹²⁶ .

Ipsilant primi închinăciunile boierilor, ale clerului și pe ale tuturor tagmelor ostășești și neguțătorești. Lingușirile însă ce i se făceau în toate zilele de către fanarioți și câțiva români corupți, ce voiau să exploateze Eteria în interesul lor, amețise foarte mult capul acestui căpitan; dar tocmai când bietul om se obișnuise cu viața și pompa domnească, la care începuse să aspire, primi trista știre că turcii au intrat în țară prin mai multe părți și că ei se îndreaptă asupră-i cu forțe considerabile, ca să-l zdrobească deodată.

Aceste știri nefavorabile îndemnară pe Ipsilant să-și ridice lagărul de la Colintina și să-l așeze la Târgoviște, loc foarte priincios pentru apărare și mânuirea intrigilor sale în contra lui Tudor Vladimirescu.

După ce el își așeză oștirea în lagăr fortificat cu șanțuri și trimise despărțiri mici de arnăuți ca să cuprindă strâmtorile munților, spre a se putea refugia la caz când oștirile turcești ar fi învins pe ale sale, se dete apoi cu totul la realizarea planurilor sale celor ambițioase.

Într-o zi el se afla singur în camera sa, absorbit în meditațiuni; dar când se deșteptă din acea momentanee uimire, văzu pe Păturică stând cu mâinile la piept și smerit ca un călugăr.

Fanariotul îl fixă puțin, apoi îi zise fără preambule:

— Ia spune-mi, arhon stolnice, cum merg treburile noastre?

— Foarte bine, măria ta!

— Tălmăcește-mi ce înțelegi dumneata prin acest foarte bine.

— Hârtiile acestea te vor pliroforisi mai bine decât mine, măria ta, răspunse ciocoiul, cu aer triumfător și prezentând lui Ipsilant cu mândrie înscrisurile căpitanilor.

Fanariotul le citi cu multă nerăbdare, apoi, după ce privi pe Păturică cu un fel de admirare amestecată cu dispreț, zise:

— Încep a crede, arhon stolnice, că elciul care te-a sistisit la mine n-a cunoscut darurile ce ai; dumneata ești un om mare, întreci în istețime chiar pe Nesselrode al Rusiei; dar ești cam... adaose fanariotul cu aer batjocoritor.

Ciocoiul suferi această umilire cu sânge rece prefăcut, ba încă făcu și câteva complimente, ca să ascundă și mai bine tulburarea sa.

— Dar dacă omorurile vor înceta? adaose Ipsilant, atunci aceste înscrisuri vor rămâne hârtie albă; ai, ce zici?

— Zic, măria ta, că omorurile s-au săvârșit: doi arnăuți de ai lui Prodan s-au spânzurat la puțul de piatră după Podul Calicilor, doi în Dealul Spirii și unul dinaintea lagărului de la Cotroceni.

— Dar căpitanii cu înscrisurile, ce zic ei despre aceasta? Nimic pe față, dar într-ascuns au și ales de căpetenii ale lor pe Macedonski și Prodan și acum nu așteaptă decât vreme cu prilej ca să omoare pe Tudor.

— Foarte bine, dar ei pot să-și schimbe gândul. Nu, măria ta; sunt atât de bine încredințat despre aceasta, încât aș putea chezășui cu capul meu că de astă dată ei se vor ține de cuvânt.

— Astea sunt vorbe, arhon stolnice; eu cunosc foarte bine pe români. Ei îți făgăduiesc astăzi totul și mâine nu-ți dau nimic.

— Ai dreptate, măria ta, să te îndoiești, fiindcă nu cunoști întâmplările din urmă.

— Care întâmplări? Vorbește!

— Omorurile din urmă.

— Altele proaspete?... Spune-mi degrab!

— De la ridicarea lagărului din Cotroceni și până la Golești a spânzurat peste treizeci de panduri, tot băieți tineri, unul și unul.

— Ce spui, arhon stolnice?... S-au întâmplat toate acestea?

— Ai răbdare, măria ta, că n-am sfârșit! exclamă ciocoiul mândru de triumful său.

— Vorbește, căci mor de nerăbdare!

— După ce ajunse Tudor la Golești, află prin iscoadele (spionii) sale, că patru din cei mai voinici căpitani ¹²⁷ nu voiesc să dea înscrisurile cerute și numaidecât spânzură pe doi dintre dânșii în niște sălcii; în sfârșit, dacă măria ta voiești să te încredințezi și mai bine că m-am ținut de cuvânt, dă-mi pe căpitan Iordache cu două sute de arnăuți și îți jur că-ți voi aduce pe Tudor legat cot la cot.

— Bravo, arhon stolnice! acum te înțeleg. Și, deschizând ușa, chemă pe grămăticul său și îi zise: Spune lui Iordache să ia două ortale de arnăuți aleși și să se ducă la Golești cu dumnealui, și să împlinească cu strășnicie orice-i va porunci.

Grămăticul plecă capul până în pământ și ieși împreună cu Păturică.