NOI, VICTORIENII.

        Probabil că destul de mult timp am fi suportat, poate chiar şi în zilele noastre, un mod de viaţă victorian. Atât de pudica regină ar figura şi acum pe emblema sexualităţii noastre, rezervată, mută, ipocrită.

        Se spune că pe la începutul secolului al XVIII-lea încă se mai bucura de trecere un fel de lipsă de prefăcătorie. Practicile sexuale nu erau deloc ascunse; cuvintele erau spuse fără o pudoare excesivă, iar faptele nu trebuiau să fie mascate; faţă de lucrurile nepermise exista o tolerantă familiaritate. Codurile la care se raportau trivialul, obscenul, indecenţa erau în mod evident tolerante, prin comparaţie cu cele din secolul al XlX-lea. Gesturi directe, vorbe fără înconjur, neruşinări evidente, anatomii nude şi împreunate fără prea multă stânjeneală, copii precoce manifestându-se fără sfială ori teama de a fi certaţi printre hohotele de râs ale adulţilor; trupurile se împăunau precum păunii care îşi înfoaie cozile.

        Se pare că mai apoi ar fi urmat un crepuscul rapid; mai apoi s-a instalatmonotonia nopţilor burgheziei victoriene. Sexualitatea este izolată cu grijă. Sfera ei se deplasează. Sexualitatea în această epocă este confiscată de mariaj. Este încorporată pe de-a întregul în funcţia de reproducere, plasată sub semnul seriozităţii. Se lasă tăcere peste lucrurile legate de sex. Cuplul legitim şi procreator îşi impune propria sa lege. Se erijează în model, determină preţuirea normelor sale; este deţinătorul adevărului; îşi păstrează dreptul de a vorbi, rezervându-şi dreptul la tăinuire; în spaţiul social, ca şi în interiorul fiecărei case, nu mai rămâne decât un colţ rezervat sexualităţii recunoscute – dar este un loc utilitar şi fecund: dormitorul părinţilor, în ceea ce priveşte restul, n-are decât să se retragă în umbră; o atitudine cuviincioasă necesită escamotarea trupului; decenţa cuvintelor face discursurile să fie pure. Iar dacă sterilitatea apare cu prea multă insistenţă, statutul ei va fi acela de anormalitate şi va fi sancţionată ca atare.

        Un lucru care nu este destinat procreării sau nu este transfigurat de procreare este văzut ca lipsit de sens. Şi nu are nici dreptul de a vorbi. Este alungat, negat sau redus la tăcere. Nu numai că nu există, dar nici nu trebuie să existe, şi va fi distrus la cea mai mică manifestare, în faptă ori în cuvânt, în privinţa copiilor, de exemplu, este binecunoscut faptul că sunt asexuaţi; în consecinţă, este un motiv ca sexul să Ic fie interzis, să nu li se permită să vorbească despre sex, să fie obligaţi să închidă ochii şi să-şi astupe urechile atunci când sexul se manifestă în vreun fel; un motiv bun pentru ca adulţii să le impună o tăcere generală în această privinţă. Acest lucru este caracteristic reprimării, şi o diferenţiază de interdicţiile stipulate de simpla lege penală: funcţia represivă apare în egală măsură ca o condamnare la distrugere şi ca un îndemn la tăcere, afirmare a non-existenţei, apoi, ca urmare, constatarea că în această privinţă nu este nimic de spus, nimic de văzut, nimic de ştiut, în acest fel acţionează, după o logică bizară, ipocrizia societăţilor noastre burgheze. Cu toate astea, este obligată să facă unele concesii. Dacă nu se poate altfel decât să se acorde un loc şi manifestărilor nelegitime ale sexualităţii, atunci să fie alungate aiurea, în locuri unde, dacă nu pot fi destinate reproducerii, măcar să producă profituri. Bordelurile şi ospiciile vor fi aceste spaţii de toleranţă; prostituata, clientul acesteia şi peştele, psihiatrul şi femeia isterică – „un alt felde victorieni”, ar zice Stephan Marcus – par să fi deviat pe nesimţite plăcerea din domeniul lucrurilor ce nu se spun în cel a lucrurilor care se socotesc. Cuvintele, gesturile, îngăduite acum în surdină, se schimbă aici contra unui preţ bun. Doar astfel sexul „sălbatic” poate avea dreptul la forme de existenţă reale – însă izolate atent – şi la tipuri de discurs clandestine, circumscrise, codificate; în oricare altă parte puritanismul modern şi-ar fi impus legea sa triplă: interdicţia, non-nexistenţa, tăcerea.

        Oare ne-am eliberat pe de-a-ntregul de aceste două lungi secole în care istoria sexualităţii ar trebui descifrată în primul rând ca o cronică a reprimării din ce în ce mai pronunţate? Nu foarte mult, se parc. Datorită lui Freud, poate. Dar cu câtă circumspecţie, cu câtă prudenţă medicală, cu câtă garantare ştiinţifică a caracterului de inocuitatc, şi câte precauţii luate spre a îngrădi totul, fără nici un risc de a deborda, în acel spaţiu, cel mai sigur şi cel maidiscret dintre toate – între divan şi discurs: încă un şir de şoapte într-un pat, o sursă de profit. Şi cum s-ar putea altfel? Explicaţia oferită este aceea că, dacă reprimarea a fost, încă din perioada clasică, modalitatea esenţială de legătură dintre putere, cunoaştere şi sexualitate, nu ne putem elibera de această dependenţă decât cu un preţ considerabil: ar fi nevoie chiar de încălcarea legilor, de abolirea interdicţiilor, de o erupţie a cuvântului, o reaşezare a plăcerii în real, precum şi de un sistem absolut nou al mecanismelor puterii; deoarece chiar şi cea mai mică scânteie de adevăr este condiţionată din punct de vedere politic. Asemenea efecte nu pot fi aşteptate nici de la simpla practică medicală, nici de la un discurs teoretic, fie el şi un discurs foarte riguros. Astfel au fost denunţate conformismul lui Freud, funcţiile de normalizare ale psihanalizei, şi timiditatea sub pornirile furioase ale lui Reich, denunţându-se totodată şi ansamblul efectelor de integrare asigurate de „ştiinţa” sexului ori de practicile întrucâtva suspecte ale sexologie!

        Acest discurs asupra reprimării moderne a sexului este încă foarte solid, îl apără o serioasă garanţie de ordin istoric şi politic: stabilind începutul erei represiunii în secolul al XVII-lea după sute de ani de libertate şi de exprimare neîngrădită, putem face să coincidă apariţia reprimării cu dezvoltarea capitalismului; reprimarea sexului şi orânduirea burgheză ar fi, în consecinţă, mână în mână.

        Snoavelor despre sex şi festele care i-au fost jucate le ia locul istoria reverenţioasă a modurilor de producţie. Caracterul ei frivol dispare. Un principiu explicativ se desprinde din chiar acest fapt: dacă sexul este reprimat cu atâta străşnicie, aceasta se întâmplă deoarece nu este compatibil cu o angajare generalizată şi intensivă; într-o epocă în care forţa de muncă este sistematic exploatată, ar putea fi oare tolerat să se risipească în plăceri, cu excepţia celor care-i îngăduie să se reproducă, şi acestea reduse la strictul necesar? Poate că sexul şi efectele sale nu sunt uşor de înţeles; în schimb, repoziţionată astfel, reprimarea sexului poate fi mai uşor analizată. Iar cauza sexului, a libertăţii sale, dar şi a dreptului de a fi cunoscut şi de a se vorbidespre el, este în mod legitim legată de onoarea unei cauze politice: sexul se circumscrie şi el în sfera viitorului. Un spirit susceptibil s-ar putea întreba dacă nu cumva aceste precauţii, menite să-i ofere sexului o atât de considerabilă garanţie, nu sunt încă înrâurite de vechea pudoare: ca şi cum n-ar fi necesare doar aceste corelaţii ce îi conferă valoare sexului pentru ca discursul să poată fi emis ori recepţionat.

        Dar poate că mai există o raţiune care face avantajos discursul în termeni de reprimare privitor la relaţiile dintre sex şi putere: este ceea ce s-ar putea numi „avantajul locutorului”. Dacă sexul este reprimat, adică destinat interdicţiei, non-nexistenţei şi tăcerii, fie şi numai faptul de a vorbi despre el, sau faptul de a vorbi despre reprimarea lui seamănă întrucâtva oarecum cu o încălcare deliberată a unei legi. Cel care emite acest discurs se situează, fie şi numai într-o mică măsură, în afara puterii; el nu ţine seama de lege, anticipează chiar, într-un fel, o libertate viitoare. De aici vine solemnitatea cu care se vorbeşte despre sex în zilele noastre. Primii demografi şi psihiatri dinsecolul al XlX-lea, când trebuiau să vorbească despre sex, considerau că c nevoie să le ceară cititorilor iertare fiindcă le reţineau atenţia cu subiecte atât de josnice şi de frivole.

        Cât despre noi, de câteva decenii nu tratăm un asemenea subiect decât cu o anume doză de afectare: având conştiinţa că sfidăm ordinea stabilită, având un ton al vocii declarat subversiv, cu o pasiune de a conjura prezentul şi de a invoca un viitor pe care credem că 1-am putea face să vină mai repede. Ceva din revolta, din libertatea promisă, dintr-un timp viitor în care va funcţiona o altă lege se strecoară în acest discurs despre reprimarea sexului. Sunt în aceste împrejurări reactivate unele dintre funcţiile tradiţionale ale profeţiei. Sexul cel bun este cel al zilei de mâine! Prin faptul că această reprimare este afirmată, putem aşeza laolaltă, cu discreţie, lucruri pe care teama de ridicol ori vicisitudinile istoriei ne împiedică pe majoritatea dintre noi să le apropiem: revoluţia şi fericirea, sau revoluţia şi un alt trup, mai nou, mai frumos; ba chiar revoluţia şi plăcerea! Să vorbeşti împotriva puterii, să spui adevărul şi să promiţi plăcerea supremă, să uneşti iluminarea, mântuirea şi voluptăţile intense; să rosteşti un discurs în care să se contopească pasiunea cunoaşterii, voinţa de a schimba legea şi grădina plăcerilor – iată ceea ce susţine neîndoios în noi obstinaţia de a vorbi despre sex în termeni de reprimare; iată ceea ce explică probabil şi valoarea comercială atribuită nu numai oricărui discurs despre „el”, ci şi simplului fapt de a le da atenţie celor care doresc să-i suprime efectele. Noi suntem, în definitiv, singura civilizaţie în care nişte profesionişti sunt plătiţi ca să asculte pe oricine destăinuindu-se despre sexualitatea sa; ca şi cum dorinţa de a vorbi despre „asta” şi profitul estimat ar fi depăşit cu mult posibilităţile ascultării, unii chiar şi-au închiriat auzul.

        Dar mai presus decât această incidenţă de ordin economic, mi se parc esenţial faptul că în vremea noastră există un discurs în care sunt contopitesexul, revelaţia adevărului, răsturnarea orânduirii lumii, anunţarea unor alte vremuri şi promisiunea unei anume fericiri. Astăzi sexul serveşte drept sprijin vechii forme, atât de familiare şi de importante în Occident, a predicării. Un tip important de predică pe teme sexuale – reprezentată de subtili teologi şi de voci cu mare audienţă la public – a parcurs societăţile noastre în ultimele decenii: prin mi j locirea acestui tip de discurs a fost înfierată vechea rânduială, au fost denunţate ipocrizii, au fost înălţate imnuri drepturilor la imediat şi la real, a fost sădit visul despre o nouă cetate.

        Dacă ne gândim la franciscani, ne putem întreba cum a fost posibil ca lirismul, religiozitatea ce însoţiseră atâta vreme proiectul revoluţionar să se transfere într-o mare măsură, în societăţile industriale şi occidentale, în sfera sexului.

        Idcca de sex reprimat nu este deci o chestiune de teorie. Afirmarea unei sexualităţi care n-ar fi fost niciodată supusă constrângerilor cu mai multă severitate decât în era ipocritei burghezii obsedate de afaceri şi calcule se potriveşte cu emfaza unui discurs menit să spună adevărul despre sex, să-i modifice economia în real, să submineze legea căreia trebuie să i se supună, să-i transforme viitorul. Enunţul despre opresiune şi forma depredicare sunt solidare între ele, se sprijină reciproc. Afirmaţia că sexul nu este reprimat ori, mai degrabă, afirmaţia că între sex şi putere raportul nu este de reprimare prezintă riscul de a nu fi decât un paradox steril. Dacă am proceda astfel, nu numai că am bulversa o teză foarte răspândită, ci am acţiona împotriva întregii economii, împotriva tuturor „intereselor” discursive care o subîntind.

        Acesta ar fi sensul seriei de analize istorice cărora acest volum îi serveşte în egală măsură drept introducere şi drept primă rapidă trecere în revistă: redarea câtorva aspecte semnificative din punct de vedere istoric şi schiţarea unor probleme teoretice, în sfârşit, este necesară examinarea atentă a cazului unei societăţi care de mai mult de o sută de ani se autopcdepscştc zgomotos pentru ipocrizia ei, vorbeşte prea mult despre propria-i tăcere, se îndârjeşte să detalieze ceea ce trece sub tăcere, denunţă puterile pe care Ic exercită şi promite să se elibereze de legile ce i-au asigurat funcţionarea. Intenţia mea este de a analiza din toate punctele de vedere nu numai aceste discursuri, dar şi voinţa care le determină şi intenţia strategică ce le susţine, întrebarea la care aş vrea să găsesc răspuns nu este: „De ce suntem reprimaţi?”, ci: „Din ce cauză afirmăm noi cu atâta patimă, cu atâta ranchiună faţă de trecutul nostru cel mai apropiat şi faţă de prezentul nostru, contra noastră înşine, că suntem reprimaţi? Prin ce căi ocolite am ajuns să afirmăm că negăm sexul, să demonstrăm pe faţă că îl tăinuim, să afirmăm că îl trecem sub tăcere – şi să spunem toate astea în cuvinte explicite, încercând să-l revelăm în realitatea sa cea mai nudă, afirmându-l în pozitivitatea puterii sale şi în aceea a efectelor sale? Este, desigur, legitim să ne întrebăm de ce atâta timp sexul şi păcatul au fost legate unul de altul – şi ar mai fi nevoie să aflăm şi cum s-a făcut această asociere şi să evităm a afirma într-o manieră globală şi grăbită că sexul este„condamnat„ – dar ar trebui să ne întrebăm şi din ce cauză noi ne simţim astăzi atât de vinovaţi că odinioară am transformat sexul în păcat. Pe ce căi anume am ajuns să fim „vinovaţi„ faţă de sexul nostru? Cum am devenit o civilizaţie atât de bizară încât să ajungem să credem că s-a „păcătuit” timp îndelungat împotriva sexului, păcat ce continuă şi azi, prin abuz de putere?

        Cum s-a produs această deviere care, cu toate că pretinde a ne elibera de povara naturii păcătoase a sexului, ne striveşte în continuare sub greutatea unei mari culpe istorice care ar fi constat tocmai în imaginarea acestei naturi supuse greşelii şi generarea unor efecte dezastruoase produse de această credinţă?”

        Fireşte, cineva ar putea răspunde că dacă există atâţia oameni în zilele noastre care dovedesc existenţa reprimării, este pentru că reprimarea este evidentă din punctul de vedere al istoriei; şi că, dacă se vorbeşte despre reprimare atât de mult şi de atâta timp, aceasta se datorează faptului că reprimarea este profund ancorată, că are rădăcini şi baze solide, că apasă asupra sexului cu atâta rigoare încât nu o simplă denunţare nc-ar putea elibera de această povară: vom avea parte de un chin îndelungat. Cu atât mai îndelungat, fără îndoială, cu cât caracteristic puterii – şi mai cu seamă unei puteri de tipul celei care funcţionează în societatea noastră – este faptul de a fi represivă şi de a reprima cu o atenţie deosebită energiile inutile, intensitatea păcatelor şi purtările neruşinate. Este de aşteptat deci ca efectele de eliberare de această putere represivă să se manifeste lent; încercarea de a vorbi liber despre sex şi de a-l accepta în realitatea sa este atât de bizară de-a lungul unei istorii milenare şi, mai mult, este atât de ostilă faţă de mecanismele intrinsece ale puterii, încât fără îndoială că va trece încă multă vreme înainte de a reuşi ceea ce şi-a propus să realizeze.

        Or, referitor la ceea ce aş numi „ipoteza represivă”, se poate sublinia existenţa a trei motive serioase de îndoială. Primul: reprimarea sexului este, într-adevăr, o evidenţă istorică? La o primă abordare, îndreptăţind acceptarea ca o ipoteză de plecare, se desprinde întrebarea dacă avem de a face cu o exacerbare sau cu instaurarea, începând cu secolul al XVII-lea, a unui regim de reprimare a sexului. Este o întrebare de natură pur istorică. Al doilea motiv de îndoială: mecanica puterii – şi cu deosebire a celei care funcţionează într-o societate ca a noastră – este esenţialmente de ordin represiv? Tabu-ul, cenzura, negarea sunt oare formele sub care se exercită puterea, în general, poate, în orice societate şi, în mod sigur, într-a noastră? Este o întrebare istorico-teoretică. Şi, în final, al treilea motiv de îndoială: discursul critic împotriva reprimării vine în întâmpinarea, cu scopul de a-i bara calea, unui mecanism al puterii care până atunci funcţionase fără a fi contestat? Sau acest discurs nu face parte din aceeaşi reţea istorică căreia îi aparţine ceea ce denunţă (şi fără îndoială travesteşte) dându-i numele de „reprimare”? Există cu adevărat o ruptură istorică între epoca reprimării şi analiza critică a reprimării? Este o întrebare istorico-politică. A admite aceste trei motive de îndoială nu înseamnănumai să lansăm nişte contraipotczc simetrice şi opuse primelor.

        Nu se pune problema să afirmăm: sexualitatea nu numai că nu a fost reprimată în societăţile capitaliste şi burgheze, departe de asta: dimpotrivă, a beneficiat de un regim de continuă libertate; nu se pune problema nici să afirmăm că, în societăţi asemănătoare cu a noastră, puterea este mai degrabă tolerantă decât represivă, iar critica reprimării, oricât ar lua ea formele unei rupturi, ţine de un proces mai vechi decât reprimarea însăşi şi, în funcţie de sensul conferit acestui proces, ca va apărea ca un nou episod în atenuarea interdicţiilor, ori ca o formă mult mai ascunsă – sau mult mai dis-' cretă – a puterii.

        Îndoielile pe care aş vrea să le opun ipotezei represive intenţionează nu atât să arate că această ipoteză este falsă, cât să o rcpoziţioneze într-o economic generală a discursului despre sex în societăţile moderne, începând cu secolul al XVII-lea. Din ce pricină s-a vorbit despre sexualitate, ce anume s-a spus despre ea? Care au fost efectele de putere induse de discursul despre sexualitate? Ce legături apar între aceste discursuri, între aceste efecte de putere şi plăcerile pe care ele le limitează? Ce fel de cunoaştere vom dobândi pornind de aici? Pe scurt, este necesar să determinăm – pentru a-i înţelege funcţionarea şi raţiunile sale de a fi – regimul de putere-cunoaşterc-plăcere pe care se întemeiază în societatea noastră discursul despre sexualitatea umană. De aici rezultă că esenţial (la o primă abordare, cel puţin) nu este atât de a şti dacă sexului i se spune da sau nu, dacă se formulează interdicţii sau permisiuni, dacă i se afirmă importanţa sau dacă i se tăgăduiesc efectele, dacă se pedepsesc sau nu cuvintele folosite pentru a-l exprima; esenţial este să se ia în considerare faptul că se vorbeşte despre sex, luând de asemenea în considerare pe cei care vorbesc, locurile şi punctele de vedere din care se vorbeşte, instituţiile care instigă să se vorbească despre sex, care păstrează ori răspândesc cele spuse, pe scurt „faptul discursiv” global, „transpunerea în discurs” a sexului.

        De aici rezultă şi că întrebarea esenţială va fi: prin ce forme, prin ce căi, prin ce discursuri puterea ajunge până la cele mai corecte şi cele mai individuale; ce căi îi permit să ajungă la formele rare ori abia perceptibile ale dorinţei, cum penetrează ea şi cum controlează plăcerea noastră cotidiană – toate acestea cu efecte diverse: de refuz, de oprire, de descalificare, dar şi de incitare, de intensificare -pe scurt, „tehnicile polimorfe ale puterii”. De aici, în sfârşit, rezultă şi că cel mai important scop nu va fi acela de a stabili dacă aceste producţii discursive şi aceste efecte de putere conduc la formularea adevărului despre sex ori, dimpotrivă, a unor minciuni destinate să îl oculteze; ci, mai degrabă, trebuie evidenţiată „voinţa de a cunoaşte” ce le serveşte deopotrivă drept suport şi drept instrument.

        Să ne înţelegem bine. Eu nu afirm că sexul nu ar fi fost interzis, stăvilit, camuflat ori desconsiderat începând cu perioada clasică; nu afirm nici măcar că ar fi fost, începând din acel moment, mai puţin supus decât înainte unorconstrângeri. Eu nu afirm că interdicţiile privind sexul ar fi doar iluzii; dar afirm că este o iluzie să considerăm toate aceste interdicţii ca fiind elementul fundamental şi constitutiv pornind de la care s-ar putea scrie istoria discursului despre sex începând cu epoca modernă. Toate aceste elemente negative – interdicţii, refuzuri, cenzurări, negări -pe care ipoteza represivă Ic pune laolaltă într-un mare mecanism central având rolul de a spune „nu” -sunt cu certitudine doar nişte piese care joacă un rol local şi tactic într-o transpunere în discurs, într-o tehnică de putere, într-o voinţă de a cunoaşte care în nici un caz nu pot fi reduse numai la acestea.

        În încheiere, aş dori să-mi detaşez analiza de la privilegiile ce sunt de obicei acordate economiei de raritate şi principiilor de rarefiere, pentru a căuta, dimpotrivă, instanţele de producere a discursului (care, desigur, lasă loc şi unor tăceri), de producere a puterii (având uneori drept funcţie chiar interdicţia), de producere a cunoaşterii (care face adesea să circule erori ori ignorări sistematice); aş vrea să scriu istoria acestor instanţe şi a transformărilor lor. Or, o primă trecere în revistă generală rapidă, din acest punct de vedere, pare a arăta că, de pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, „transpunerea în discurs” a sexului, departe de a suferi un proces de restrângere, a fost, dimpotrivă, supusă unui mecanism de incitare din ce în ce mai accentuat; că tehnicile de putere exercitate asupra sexului nu s-au supus unui principiu de selecţie riguroasă ci, dimpotrivă, unuia de diseminare şi de implementare a unor sexualităţi polimorfe, şi că voinţa de a şti nu a fost obstrucţionată de un tabu ce nu putea fi suprimat: ea s-a obstinat – având, desigur, parte de multe erori – să constituie o ştiinţă a sexualităţii, în consecinţă, aceasta este dinamica pe carecu – oarecum în fundalul ipotezei represive şi al interdicţiilor ori excluderilor pe care ea le invocă – aş vrea să o revelez în mod sistematic, plecând de la câteva fapte istorice cu valoare relevantă.