Eu sunt un om fără de țară,

Un strop de foc purtat de vânt,

Un rob răzleț scăpat din fiară,

Cel mai sărac de pe pământ.

Eu sunt un mag de legea nouă,

Un biet nebun, orbit de-o stea,

Ce-am rătăcit să v-aduc vouă

Poveștile din țara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie

Din plânsul unei mii de ani,

Sunt visul care reînvie

La vetrele celor orfani.

Sunt o mustrare călătoare

De pe tărâmuri fără glas,

Și dintr-o lume care moare

Sunt strigătul ce-a mai rămas.

Eu sunt oftatul care plânge

Acolo-n satul meu din deal,

Sunt țipătul muiat în sânge

Al văduvelor din Ardeal.

Sunt solul dragostei și-al urii,

Un visător de biruinți,

Ce port blesteme-n cerul gurii,

Drept moștenire din părinți.

Eu m-am desprins dintre morminte,

Din cripte umede și reci,

De unde-aducerile-aminte

Țin straje unui gând de veci.

Și cu fiorul care poartă

Pe cei încrezători în frați,

V-am plâns la fiecare poartă

Durerea morților uitați.

Azi simt cum noaptea se coboară

Pe dimineața mea de ieri,

Cum cântul meu se înfășoară

În giulgiul veșnicei tăceri...

Și printre voi îmi duc povara

Stropit de râs și de noroi,

Căci vai de cine-și pierde țara

Ca să și-o ceară de la voi...