Din grele vremi de grea corvoadă, 

De când urnită din noroi, 

Spurcată pajură de pradă, 

Te-ai pus stăpână peste noi, 

Din grele vremi demult s-alege 

Pe urma ta același sfat: 

Că-n ciubul tău fără de lege 

Miroase-a moarte ș-a păcat. 

Ca un blestem de cununie 

Ne stă pierzarea ta-n pervaz 

Și gheara ta de veci ne scrie 

Rușinea vieții pe obraz; 

Căci n-are iadul vreun balaur 

Mai rău și mai înfometat, 

Să ceară sânge-atât și aur, 

Cât bietul meu pământ ți-a dat. 

Cu două ciocuri nesătule 

În inimă tu ne-ai străpuns, 

Nici lacrimi n-ai avut destule, 

Nici carne nu ți-a fost de-ajuns. 

Ți-am dat feciorii și bărbații 

Și ți-am dat plânset de femei, 

Ți-am dat sudoarea unei nații, 

Tu, pajură, tu tot mai vrei... 

În negru-galben ochiul sorții 

Ți-a prins stindardul fără spor, 

Căci galbeni ni-s la față morții  

Și neagră-i jalea-n urma lor. 

Din ei e casa ta zidită, 

Și-n putredele-i temelii 

Se macină îmbătrânită 

Sub strigătele celor vii... 

Azi gemi strivită și bolnavă 

Când vulturii gonaci te rup, 

Văd din răsufletul de-otravă 

Arsura stinsului tău trup, 

Din munți, din văi și pân la mare, 

Te smulg, te mușcă, și te-alung, 

Cu bocete de îngropare 

Răsună vaieru-ți prelung... 

Nu ne-au scris zodiile nouă 

Ce-ți blestemam la căpătâi, 

Cu vlaga noastră frântă-n două 

Să-ți fim la groapă cei dintâi. 

Dar când potopul tuturora 

Va-nchide praznicul grozav, 

Vom fi și noi să-ntindem hora 

Pe stârvul tău căzut în prav. 

Atunci, în milostiva clipă 

Când cufundându-se-n amurg, 

Pe sfâșiata ta aripă 

Va plânge schilavul Habsburg, 

Atunci, privind din nou cărarea 

De ani o mie, robi ai tăi, 

Vom sta învinși simțind mustrarea 

Că singuri nu ți-am fost călăi.