Tu, minunată poezie, 

Uitatul meu ostrov de flori, 

Îmi mai deschizi azi poarta mie, 

Când mă întorc din pribegie, 

Străin cu pași rătăcitori? 

Îmi tremură durerea-n gene 

Cum calc pe vechiul drum bătut; 

Sărmane crânguri și poiene, 

Vă năpădiră buruiene 

De când noi nu ne-am mai văzut... 

Ca un drumeț din altă țară 

În cale mă opresc ș-ascult: 

Aș vrea-n grădina solitară 

Un glas să-mi reînvie iară 

Din praznicele de demult. 

Dar val de neguri mă-mpresoară, 

Furtuni au bântuit pe-aici, 

Nu-s stelele de-odinioară, 

Pe urma lor abia mai zboară 

Un roi plăpând de licurici... 

Printre cărări dărăpănate 

Cresc spini, iar flori de-mi mai răsar, 

Se-nclină toate-nrourate 

Cu lacrimile adunate 

În drum de bietul grădinar.