Se-ndoaie coapsa plopului pe culme 

Când frunzele de-o nevăzută mână 

Atinse cad și una câte una, 

Zburând domol, se spulberă-n țărână. 

Le văd în drum șiraguri așternute, 

Un val de vânt le-nvolbură-n risipă, 

Viața mea, la tine-acum mi-e gândul, 

Cum te fărâmi tu, clipă după clipă!... 

Trec zilele în goana lor pripită, 

Și fiecare mai sărac mă lasă, 

În orice clipă, minții zbuciumate 

Câte-un drumeț îi pleacă de la casă. 

Nu au popasuri gândurile mele, 

Sămânța lor se zbate veșnic nouă 

Și, călător pe drumuri nesfârșite, 

Se risipește sufletul meu vouă! 

În alergarea clipei călătoare 

Atâtea-s date ochilor să vadă, 

Și câte-mi trec fugare pe la poartă 

Le cheamă toate sufletu-n ogradă. 

Cu ele-mpart eu darurile mele! 

Las inima comoara să-și desfacă 

Și, când pornesc în calea lor pribege, 

Cu ele duc podoaba mea săracă... 

Nu sus în cer! Vă biruie înaltul! 

Curmați-vă cărările spre stele, 

Rotind răzlețe-n praful de pe uliți, 

Vă vreau acolo, gândurile mele! 

Cădeți, cădeți voi, frunze dezlipite, 

Pe câmpul larg, în zbor, vă poarte vântul 

Și vă-nfrățească rostul cu țărâna: 

Pe urma voastră va rodi pământul!