Voi, munților mândri, moșnegi cununați

Cu stelele bolții albastre,

În leagănul vostru de codri și stânci

Dorm toate poveștile noastre.

Alături de șoimii cu ochii aprinși,

Din tainica voastră dumbravă,

Se-nalță-ndrăznețe-n lumina din cer

Și visele noastre de slavă.

În voi își deșteaptă plânsorile ei

Frumoasa mea țară săracă,

Cu brațe lipsite de-al luptei fior

Și buze ursite să tacă.

La voi vine jalea-i când vifor păgân

Purcede strigarea să-i frângă,

În cântec o schimbă pădurea de brazi

Și-n lume-o trimite să plângă.

La voi mă îndrumă-n cărările ei

Și biata mea soartă pribeagă,

Pădurea cea veșnic lipsită de somn

Mi-e sfântă și-atâta de dragă.

Cântarea măiastră din codrii cărunți

Dă strunelor mele povață,

Și-o mândră poveste strivită de vremi

Truditul meu suflet învață.

Din culmea pleșuvă cu creștetul alb

Privirile-mi zboară departe,

Și-n mintea supusă tresare aprins

Fiorul măririlor moarte.

Un vaier amarnic se zbate-n amurg

Și stăruie-n zvonuri de ape,

Al munților vaier mă zbuciumă-n piept

Și-mi tremură plânsu-n pleoape.

O vitregă soartă, cu patima ei,

Pe-ntinsele culmi și poiene,

În vremuri pitice, iubirii de frați

Ziditu-i-a graniți viclene...

A pus miezuine și stavil-a pus,

Rupându-vă creștetu-n două,

Când Domnul, stăpân pe pământ și pe cer,

Pe voi v-a dat, munților, nouă!

Vă arde rușinea din creștet, ades'

Voi aspră porniți vijelie -

Și sufletu-mi lacom vă soarbe atunci

Năprasnica voastră mânie!

Din urletul vostru sub cerul aprins,

Din ploaia de trăsnete grele

S-a naște odată, plutind peste vremi,

Cântarea cântărilor mele!