Iar gândul ăst păgân îmi paște mintea,

Ascultă-l tu cu degetul pe buză:

Când ochii tăi stau ațintiți asupră-mi

Și-și tremură ispita lor aprinsă

Cu dor prelung, cu dulcea lor sfială,

Frumoaso!

Pe buza ta păcatul când zâmbește,

Un ucigaș al minții înțelepte,

Stăpân tiran aș patimilor mele,

Femeie!

Și brațul tău molatec când cuprinde

O undă doar din valurile negre,

Atunci

Să-ncremenești în marmură cioplită,

De pe îngustul lumilor tărâm

Călătorire-ar pestrițe popoare,

De piedestalul chipului de piatră

În nopți de mai să-și razime genunchii.

Ar pribegi pe negrele-i corăbii

Apusu-ntreg și-ntreaga Miazănoapte,

Și-ar preamări în templu sfânt de fildeș

Minciuna,

Cea mai frumoas-a vremii călătoare,

Înmărmurită-n marmură curată.

Un împărat cu pletele cărunte,

Înnebunind cântare-ar pe ghitară!

„Un serafim cu ochii mari și limpezi,

Robit de clipa dulcelui păcat,

Din tronul sfânt al Domnului din ceriuri,

În miez de noapte-un bulgăr a furat

Și te-a-ntrupat cu daltă de argint

Pe tine!..“

L-ar asculta pe gânduri dus nerodul,

L-ar săruta pe tâmpla lui căruntă.

                    *

Învăluit în ceața nopții sure,

Eu, răzvrătitul călător al nopții,

M-aș furișa în templul tuturor,

Și sărutându-ți ochii reci de marmur’

Și brațul tău, și buza ta, și fruntea,

Te-aș sfărâma cu pumnul încleștat

Și-aș râde

Prelung,

Văzând zdrobit odorul tuturora!

În zori de zi ar omorî norodul

Un biet nebun, ce blastămă și plânge,

Și-apoi râzând își istovește brațul:

Din bulgării nătângi ai pietrei moarte

Zdrobitul chip ar vrea să-l reînvie.

Nebunul...