Partea a doua

În faţa casei unde avea loc licitaţia, se opriseră nenumărate trăsuri, cupeuri, căleşti; averea care se vindea fusese a unui iubitor de artă, bogat, unul din acei ce-şi duc viaţa într-o somnolenţă dulce, pasionaţi după amoraşi şi zefiri, cu faimă de Mecena12 şi care cheltuiesc cu nevinovăţie milioanele adunate de părinţi chibzuiţi, şi câteodată chiar şi milioanele câştigate prin munca lor. După cum se ştie, astfel de Mecena nu mai există azi; veacul nostru, al nouăsprezecelea, are mai mult chipul trist al unui bancher care se desfăta cu milioane înşirate pe hârtie.

Sala lungă era plină de o mulţime pestriţă de vizitatori ce se năpustiseră ca păsările de pradă asupra unui hoit încă neridicat. Erau acolo mulţi negustori ruşi din Gostinâi-Dvor şi de la hala de vechituri, îmbrăcaţi toţi în redingote albastre, de croială nemţească. Arătau energici, liberi în mişcări, nu mai aveau serviabilitatea dulceagă a negustorului rus, aflat în prăvălia lui, în faţa clientului. Aici nu făceau fasoane, cu toate că în sală se aflau o mulţime de aristocraţi, înaintea cărora – în alt loc – ar fi fost în stare să facă plecăciuni atât de adânci, încât ar fi măturat până şi praful de pe jos adus de cizmele lor. Erau cu totul nestingheriţi, puneau mâna pe cărţi sau pe tablouri, fără să se jeneze, căutau să afle valoarea lucrurilor, concurându-i cu îndrăzneaţă chiar şi pe conţii pricepuţi în materie.

Erau aici mulţi vizitatori nelipsiţi, care aveau obiceiul ca, în loc să ia micul dejun, să viziteze în fiecare zi sălile de licitaţii. Aristocraţii pricepuţi, aflaţi acolo, socoteau de datoria lor să nu scape nici un prilej de a-şi îmbogăţi colecţiile; veneau dealtfel şi pentru că n-aveau ce face între orele douăsprezece şi unu. Mai erau, în sfârşit, şi unii domni nobili, stând prost cu hainele şi cu buzunarul, dar care vin totuşi la licitaţie în fiecare zi, fără nici un scop, ci numai ca să vadă cum se sfârşeşte licitaţia, cine dă mai mult, cine mai puţin, cine pe cine se concurează şi cine cumpără până la urmă.

O mulţime de tablouri erau împrăştiate fără nici un rost printre mobile şi printre teancuri de cărţi cu monograma fostului proprietar, care poate nici n-avusese lăudabila curiozitate de a le răsfoi. Vase chinezeşti, plăci de marmoră pentru mese, mobile noi şi vechi cu linii curbe, cu grifoni, cu sfincşi şi cu picioare de leu, lămpi cu poleială de aur ştearsă, candelabre îngrămădite unele peste altele, fără ordinea obişnuită în prăvălii. Sala înfăţişa o dezordine artistică.

De obicei, ne îngrozim când vedem o licitaţie, pentru că totul seamănă a înmormântare. O sală de licitaţie e totdeauna întunecoasă. Ferestrele astupate cu mobile şi tablouri, abia lasă lumina să pătrundă. Tăcerea de pe feţele oamenilor, glasul de îngropăciune al celui ce conduce licitaţia, bătaia lui în masă cu ciocanul, parcă slujind parastasul bietelor obiecte de artă întâlnite acolo unele cu altele într-un chip atât de ciudat, te impresionează şi mai neplăcut, îţi întăresc şi mai mult impresia stranie de la început.

După cât se părea, licitaţia era în toi. Oameni mulţi, cu înfăţişare respectabilă, se frământau care mai de care. Sunând din toate părţile cuvântul „ruble” nici nu dădeau portărelului răgaz să repete preţul sporit, căci într-o clipă se împătrea. Mulţimea se frământa mai ales pentru un portret, care nu putea să nu atragă atenţia oricui ar fi avut o cât de mică idee despre pictură. Arăta clar penelul unui pictor de seamă. Se vedea că fusese restaurat de mai multe ori. Înfăţişa un asiatic îmbrăcat într-un veşmânt larg, cu un chip neobişnuit de ciudat. Pe toţi cei adunaţi în jurul lui îi izbea mai ales vioiciunea neobişnuită a ochilor. Cu cât îi cercetai mai mult, cu atât se părea ca te vor străpunge. Ciudăţenia asta şi iscusinţa extraordinară a artistului atrăseseră atenţia tuturor. Mulţi părăsiră licitaţia, pentru că se ajunsese la un preţ fantastic. Rămăseseră numai doi aristocraţi, cunoscuţi iubitori de pictură, şi nu voiau cu nici un preţ să renunţe la achiziţie. Se înfierbântaseră amândoi şi ar fi urcat preţul mai grozav, dacă cineva dintre cei de faţă n-ar fi spus:

— Daţi-mi voie să întrerup licitaţia pentru o clipă… Cred că eu am dreptul la acest portret mai mult decât oricine.

Vorbele atraseră într-o clipă atenţia tuturor. Fuseseră rostite de un bărbat zvelt, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu lungi zulufi negri. O faţă plăcută de o senină nepăsare trăda un suflet străin de chinuitoarele zguduiri lumeşti. Hainele lui nu cereau să fie socotite moderne şi toată înfăţişarea lui trăda artistul. Era, într-adevăr, pictorul B., cunoscut personal de către mulţi dintre cei de faţă.

— Oricât de ciudate vi s-ar părea vorbele mele.

— Continuă el, văzând că toţi îl priveau cu luare-aminte.

— Dacă aţi fi dispuşi să-mi ascultaţi scurta istorisire, v-aţi da seama că eram îndreptăţit să le rostesc. Totul mă face să cred că portretul acesta e cel pe care-l caut!

O curiozitate firească se întipări aproape pe toate feţele. Până şi portărelul se opri cu ciocanul ridicat şi se pregăti să asculte, cu gura căscată. La început cei mai mulţi se uitau, fără voie, la portret, dar pe măsură ce povestirea îi prindea mai tare, se uitau ţintă spre povestitor.

— Cunoaşteţi cartierul numit Kolomna.

— Începu pictorul.

— Acolo totul e altfel decât în alte cartiere ale Petersburgului: partea asta a oraşului nu-i nici capitală, nici provincie. Când intri într-o stradă a Kolomnei, simţi cum toate dorinţele şi toate pornirile tinereşti ţi se spulberă. Viitorul n-are acolo nici un orizont, totul e liniştit, retras, departe de zbuciumul capitalei. Acolo se stabilesc slujbaşi în retragere, văduve sau oameni săraci, „are au de-a face cu senatul13 şi care de aceea s-au condamnat să locuiască acolo aproape toată viaţa; bucătăresele care şi-au făcut suma se învârtesc toată ziua prin piaţă, trăncănesc cu vreun mujic prin dugheni, cumpărând de acolo de cinci copeici cafea şi de patru copeici zahăr, în sfârşit, zăreşti acolo oameni, pe care i-ai putea numi cu un singur cuvânt – oameni cenuşii. Hainele lor, chipul, părul, ochii le sunt tulburi şi cenuşii, ca o zi fără furtună, dar şi fără soare, când ceaţa întunecă conturul tuturor lucrurilor. În această categorie intră plasatorii de la teatru, la. Pensie, consilierii titulari în retragere şi slujitorii lui Marte, pensionaţi cu câte un ochi scos şi cu câte o buză umflată. Tuturor acestor oameni nu le mai pasă de nimic. Când merg pe stradă, se uită în jos, fără să ia nimic în seamă şi tac, fără să se gândească la nimic. Avutul lor e o nimica toată, uneori averea li-i doar o sticlă de votcă, din care trag pe îndelete toată ziua: încetineala asta îi fereşte de beţiile tari, cu băutură multă, ca acelea pe care le fac. Duminica tinerii meseriaşi nemţi, aceşti eroi ai străzii Meşcianskaia, singurii stăpâni ai trotuarului după miezul nopţii.

Viaţa e peste măsură de liniştită în Kolomna. Rar trece ţie acolo câte un cupeu al vreunui actor şi tulbură liniştea prin zgomotul, scârţâitul şi uruitul roţilor. Acolo, toată lumea umblă pe jos. Birjarul trece fără muşteriu de cele mai multe ori, ducând doar fân pentru mârţoagă. Acolo poţi găsi casă cu cinci ruble pe lună şi chiar şi cu cafea dimineaţa. Văduvele care primesc pensie sunt aristocraţia cartierului. Au o purtare cuviincioasă, îşi mătură cu grijă odaia, discută cu prietenele despre scumpetea cărnii şi a verzii, unele au câte o fată tânără, tăcută de parcă n-ar avea glas, uneori drăguţă, câte un căţel scârbos şi câte o pendulă cu bătaie tristă. Vin la rând actorii, cărora nu le îngăduie leafa să se mute din Kolomna; sunt oameni liberi – ca toţi artiştii – şi trăiesc numai pentru plăcerea lor. Stau în halat, îşi repară pistolul, fac din carton diferite lucruri folositoare pentru casă, joacă dame sau cărţi cu câte un prieten venit în vizită. Aşa îşi petrec toată dimineaţa; seara, au cam aceleaşi îndeletniciri, doar că uneori s-adaugă punch-i. După aceşti aşi şi aristocraţi ai Kolomnei, urmează puzderia oamenilor mărunţi. Ca să stai şi să-i aminteşti pe toţi, ar fi ca şi cum te-ai apuca să numeri mulţimea de musculiţe dintr-un oţet învechit. În Kolomna stau bătrâne evlavioase, bătrâne care o duc într-o beţie, bătrâne care se închină lui dumnezeu şi beau de sting, bătrâne care îşi câştigă bucata de pâine prin mijloace cu neputinţă de înţeles sau care, ca nişte furnici, cară boarfe şi albituri vechi de la podul Kalinkin până la hala de vechituri, ca să le vândă acolo cu cincisprezece copeici. Într-un cuvânt, ultima drojdie a societăţii, pentru care nici cel mai virtuos economist n-ar găsi mijlocul să-i îmbunătăţească situaţia.

V-am vorbit despre aceşti oameni, spre a vă arăta cât de des sunt siliţi să caute un ajutor urgent sau să recurgă la împrumuturi. De aceea, printre ei se stabilesc cămătari de un soi deosebit, care le dau cu împrumut, pe amanet, sume mici cu dobândă mare. Toţi aceşti cămătari mici sunt mult mai neomenoşi decât cei mari, pentru că ei apar în mijlocul sărăcimii şi al zdrenţelor expuse în văzul tuturor, pe care un cămătar bogat nu le vede, căci el are de-a face cu oameni care umblă în cupeu. De aceea, omenia le moare prea de timpuriu în suflete.

Printre aceşti cămătari era unul… Trebuie să vă spun, însă, că întâmplarea începută s-a petrecut în veacul trecut, anume sub domnia împărătesei Ecaterina a II-a. Puteţi să vă închipuiţi cât de mult s-a schimbat Kolomna de atuncea, ca înfăţişare şi ca viaţă. Aşadar, unul dintre cămătarii de acolo era o făptură extraordinară din toate punctele de vedere şi se stabilise în Kolomna demult. Purta un veşmânt asiatic, larg. Culoarea închisă a feţei îi trăda obârşia sudică, dar nimeni nu putea spune exact ce naţie era: indian, grec sau persan. Statura lui aproape neobişnuit de înaltă, faţa slabă şi negricioasă, de o culoare îngrozitoare, indescriptibilă, ochii lui cu un foc neobişnuit, sprâncenele stufoase, îl deosebeau izbitor de locuitorii cenuşii ai capitalei. Nici casa lui nu se asemăna cu micile căsuţe de lemn din jurul ei. Era o clădire de piatră de felul celor clădite odinioară de către negustorii genovezi – cu ferestrele de formă neregulată, cu obloane de fier şi cu zăvoare.

Acest cămătar se deosebea de alţii şi prin aceea că putea împrumuta pe oricine cu orice sumă, de la cerşetoarea bătrână şi până la risipitorul demnitar de la curte. În faţa casei lui se opreau adeseori cupeuri luxoase, pe fereastra cărora privea uneori capul unei femei din înalta societate, îmbrăcată în veşminte bogate. Se zvonea, cum e dealtfel obiceiul că cuferele lui de fier erau pline de bani fără număr, de giuvaeruri, de briliante şi de alte lucruri lăsate zălog, însă – în ciuda acestui fapt – n-avea lăcomia de câştig obişnuită la cămătari. Dădea bani cu plăcere şi, pe cât se pare, eşalona plata într-un mod foarte avantajos. Însă prin operaţii aritmetice ciudate, făcea ca dobânda să ajungă la sume grozav de mari. Cel puţin aşa spunea lumea. Insă, ceea ce părea mai ciudat şi mai izbitor, era faptul că toţi acei ce luau bani cu împrumut de la el aveau o soartă stranie: toţi îşi încheiau viaţa într-un chip nenorocit. Nu ştiu dacă acestea erau simple presupuneri sau pălăvrăgeli superstiţioase şi absurde sau, dimpotrivă, erau zvonuri anume împrăştiate. Dar, câteva cazuri petrecute într-un timp scurt, sub ochii tuturor, sunt exemple vii şi izbitoare.

Pe vremea aceea, se remarca un tânăr aristocrat care, în ciuda vârstei, se evidenţiase în serviciul statului. Iubea cu înflăcărare tot cea ce era adevărat şi înalt, apăra tot ceea ce crease arta şi mintea omului şi făgăduia să fie un Mecena. În scurt timp fusese distins după merit de către însăşi împărăteasa, care îi încredinţase un post important, potrivit în totul cu cerinţele lui, un post unde putea să facă mult pentru ştiinţă şi pentru binele omenirii. Tânărul dregător se înconjurase de pictori, poeţi şi învăţaţi. Voia să le dea tuturor de lucru şi să-i încurajeze pe toţi. Scosese pe cheltuială proprie o mulţime de publicaţii folositoare, comandase numeroase lucrări de artă, instituise premii de încurajare, dar cheltuind sume mari de bani, îşi prăpădise în cele din urmă toată averea. Însă avântul generos nu-l lăsa să renunţe la îndeletnicirile lui şi începu să caute peste tot bani cu împrumut, iar în cele din urmase adresă cămătarului pomenit. După ce făcu un împrumut mare, omul acesta se schimbă cu totul, încât în scurt timp începu să prigonească tot ce era inteligenţă şi talent în dezvoltare. Vedea în toate scrierile numai părţile slabe şi răstălmăcea fiecare cuvânt. Pe vremea aceea izbucni, din nefericire, revoluţia franceză. Acest eveniment îi servi de armă pentru toate mârşăviile posibile. În orice acţiune vedea o orientare revoluţionară şi aluzii suspecte. Devenise atât de bănuitor, încât – în cele din urmă – începu să se bănuiască până şi pe el însuşi şi se apucă să facă denunţuri neîntemeiate, nenorocind multă lume. Se înţelege că asemenea fapte nu puteau să nu ajungă la cunoştinţa tronului. Mărinimoasa împărăteasă s-a îngrozit şi, plină de nobleţea sufletească ce împodobeşte capetele încoronate, a rostit nişte cuvinte, al cărui înţeles adânc, deşi n-a ajuns la noi cu toată exactitatea, se întipări în multe inimi. A spus anume, că sub un regim monarhic nu se prigonesc pornirile înalte şi nobile ale sufletului şi că sub un astfel de regim nu se dispreţuiesc şi nu se împilează creaţiile minţii, ale poeziei şi ale artei. Dimpotrivă, monarhii le-au ocrotit totdeauna. Un Shakespeare, un Moliere au strălucit sub protecţia lor generoasă, pe când un Dante n-a putut să-şi găsească adăpost în patria lui republicană. Adevăratele genii se nasc sub strălucirea şi puterea suveranilor şi a imperiilor, iar nu pe timpul unor fenomene politice monstruoase, sau pe timpul terorii republicane, care n-au dăruit până acum lumii nici un poet. Poeţii şi artiştii trebuie răsplătiţi, pentru că dau sufletului o pace şi o linişte minunată, nu tulburare şi nemulţumire. Învăţaţii, poeţii şi toţi promotorii artelor sunt perlele şi briliantele unei coroane imperiale, şi ele măresc frumuseţea şi strălucirea epocii unui mare suveran. Împărăteasa era de o frumuseţe dumnezeiască în clipa când rosti acele cuvinte. Mi-aduc aminte că bătrânii nu puteau vorbi despre asta, fără să plângă. Toată lumea urmărea cu interes desfăşurarea acelei acţiuni. Spre cinstea mândriei noastre naţionale, trebuie să subliniem că, într-o inimă de rus, sălăşluieşte totdeauna dorinţa nobilă de a lua apărarea asupritului. Demnitarul care înşelase încrederea ce se pusese în el a fost pedepsit în chip exemplar şi îndepărtat din slujbă. Însă o pedeapsă mult mai grozavă se citea pe feţele compatrioţilor: un dispreţ hotărât şi general. Mi-i cu neputinţă să vă descriu cât a suferit sufletul lui vanitos! Mândria, ambiţia înşelată, speranţele spulberate, toate s-au strâns laolaltă şi viaţa lui s-a stins în accese de nebunie şi de grozavă furie.

Acum, să vă povestesc alt caz izbitor, petrecut la fel, sub ochii tuturor. Era o fată, mai frumoasă decât toate fetele de pe atuncea ale capitalei noastre. Se îmbina în ea minunat, frumuseţea noastră nordică, cu frumuseţea Sudului… Un briliant cum rar se întâlneşte pe lume. Tatăl meu spunea că nu văzuse ceva asemănător în toată viaţa lui. Părea să întrunească bogăţia, inteligenţa şi frumuseţea sufletească. Avea o mulţime de pretendenţi, dintre care cel mai de seamă era prinţul R., un tânăr nobil, frumos, cu porniri generoase şi cavalereşti, idealul cel mai sublim al romanelor şi al femeilor, un adevărat Grandisson. Prinţul R. o iubea cu patimă, nebuneşte… Frumoasa fată îi răspundea cu o dragoste tot atât de înflăcărată. Dar rudele ei socoteau că partida nu-i egală. Moşiile moştenite de prinţ de la părinţi nu mai erau ale lui demult. Familia îi căzuse în dizgraţie, iar situaţia proastă era cunoscută de toţi.

Deodată, el părăsi capitala pentru un timp, sub cuvânt că se duce să-şi aranjeze afacerile şi se înapoie după scurtă vreme, înconjurat de un lux şi de o strălucire de nedescris. Balurile strălucitoare şi petrecerile date l-au făcut cunoscut la curte. Tatăl frumoasei fete s-a îmbunat şi în oraş s-a făcut o nuntă dintre cele mai interesante. Nimeni nu ştia precis cauza acestei schimbări şi de unde avea mirele o bogăţie aşa de nemaiauzită. Se zvoni că ar fi încheiat o înţelegere cu ciudatul cămătar şi ar fi împrumutat de la el bani. Oricum, nunta pasiona tot oraşul. Mirii erau invidiaţi de toată lumea. Dragostea lor pasionată şi statornică, suferinţele îndurate de atâta timp şi calităţile lor deosebite erau îndeobşte cunoscute. Femeile înflăcărate îşi şi închipuiau fericirea de paradis în care vor trăi tinerii căsătoriţi…

Alta însă a fost realitatea. Numai într-un an, soţul s-a schimbat îngrozitor. Caracterul lui, până atuncea nobil şi frumos, se otrăvi de gelozie, de intoleranţă şi de nesfârşite toane. Începu să-şi tiranizeze şi să-şi chinuiască soţia şi – ceea ce n-ar fi putut nimeni să prevadă – trecu la fapte lipsite de omenie şi chiar o şi bătea. După un an, nimeni n-ar mai fi putut recunoaşte în ea pe femeia strălucitoare de mai înainte, care atrăsese o mulţime de admiratori supuşi. În cele din urmă, nemaiputând să-şi rabde soarta grea, ea pomeni de despărţire. Bărbatul se mânie grozav. Nebun de furie, intră în camera ei cu un cuţit şi fără îndoială ar fi omorât-o, dacă n-ar fi fost împiedicat. Într-o izbucnire furioasă a nebuniei şi a deznădejdii îşi îndreptă cuţitul asupra lui şi îşi încheie viaţa în chinuri groaznice…

Afară de aceste două cazuri, petrecute sub ochii întregii societăţi, lumea povestea numeroase alte întâmplări din viaţa oamenilor simpli, aproape toate cu un sfârşit îngrozitor. Un om cinstit şi cumpătat s-a dedat la beţie, un vânzător de prăvălie şi-a prădat stăpânul, un birjar – care ani de-a rândul, lucrase cinstit – şi-a omorât un muşteriu, ca să-i fure câţiva gologani… Nu se putea ca asemenea întâmplări – uneori exagerate de către povestitori – să nu-i fi îngrozit pe modeştii locuitori ai Kolomnei. Nimeni nu se mai îndoia că acest cămătar era în puterea diavolului. Se spunea că punea debitorilor asemenea condiţiuni încât li se zbârlea părul şi să le mărturisească nimănui; că banii lui au o însuşire ciudată, se înfierbântă de la sine şi te ard, sau că poartă semne ciudate… Într-un cuvânt circulau multe zvonuri absurde. Ceea ce era mai interesant însă, era faptul că toată populaţia Kolomnei, toată acea lume a bătrânelor sărace, a micilor slujbaşi şi artişti, pe scurt, toată puzderia de oameni mărunţi, pomenită mai sus, prefera să îndure cea mai grozavă lipsă decât să se ducă la înspăimântătorul cămătar. Au fost aflate bătrâne moarte de foame, care găsiseră că era mai bine să-şi ucidă trupul, decât să-şi piardă sufletul. Cine-l întâlnea pe stradă, simţea cum îl cuprinde spaima. Trecătorii se dădeau la o parte şi încă multă vreme după aceea îşi întorceau ochii cu teamă, urmărind silueta de o neobişnuită înălţime, pierzându-se în depărtare. Chiar şi chipul lui, tot atât de neobişnuit, te făcea să crezi, fără să vrei, că avea în el ceva supranatural. Trăsăturile puternice, ca nişte brazde adânci, nemaiîntâlnite la nimeni – culoarea de bronz topit a obrazului, sprâncenele nemaipomenit de stufoase, ochii înspăimântători, a căror privire nu o putea suporta nimeni, şi până şi cutele largi ale veşmântului său asiatic – toate parcă îţi spuneau că pe lângă patimile puternice ce frământau acest trup, toate patimile celorlalţi oameni erau nimic. Tatăl meu, de câte ori îl întâlnea pe stradă se oprea locului şi de fiecare dată nu se putea abţine să nu rostească: „E un diavol, un adevărat diavol!” Trebuie să mă grăbesc însă să vi-l prezint pe tatăl meu, căci – dealtfel – el e eroul principal al povestirii. Tata era un om remarcabil din multe puncte de vedere. Era un pictor, cum puţini sunt, una din acele minuni ce zămisleşte în sinul ei Rusia cea nemăsurat de bogată în talente, un autodidact care, fără maeştri şi fără şcoală, îşi găsise singur reguli şi legi în sufletul său. Nu era mânat decât de setea perfecţionării şi îşi urma numai drumul sufletului, din motive necunoscute bine nici de el. Era una dintre acele minuni, calificată adeseori de contemporani cu vorba jignitoare de „ignorant” şi pe care injuriile şi insuccesele nu-i descurajează, ci, dimpotrivă, îi ambiţionează şi le dau forţe şi râvnă noi şi care prin puterea sufletului lor se ridică tot mai mult deasupra acelor opere pentru care fuseseră calificaţi cu titlul de ignoranţi. În orice lucru, simţea instinctiv prezenţa gândirii. A pătruns singur adevăratul înţeles al cuvântului „pictură istorică”. A înţeles de ce un simplu cap sau un simplu portret de Rafael, de Leonardo da Vinci, de Tizian sau de Corregio, poate fi numit pictură istorică şi de cer câteodată, un tablou imens, cu subiect istoric e un simplu tableau de genre, cu toate că autorul are pretenţia de a spune că e tablou istoric. Un sentiment lăuntric, convingerile, i-au îndreptat penelul spre subiecte creştine, treapta cea mai înalta a sublimului. Nu era ambiţios, nu se enerva, ca mulţi pictori. Avea o fire hotărâtă, era cinstit, drept, puţin cam necioplit, era parcă închis într-o carapace şi era totodată mândru, trata oamenii cu indulgenţă şi în acelaşi timp cu asprime. „Ce-mi pasă mie de oameni? Spunea el de obicei. Doar nu muncesc pentru ei. Nu fac picturi pentru saloane. Ele vor fi aşezate în biserică. Cine mă va înţelege, are să-mi mulţumească; cine nu – tot are să se roage. Pe omul de societate nu-l putem învinui că nu se pricepe la pictură; se pricepe în schimb la jocul de cărţi, la vin, la cai. Ce-i mai trebuie unui boier? Te pomeneşti că dacă va gusta şi din una, şi din cealaltă, se va apuca să facă pe deşteptul şi n-ai să mai poţi trăi din cauza lui… Fiecare trebuie să-şi vadă de treabă. În ce mă priveşte, cred că e mai cinstit omul care spune pe faţă că nu se pricepe la un lucru, decât cel care se preface că ştie ceea ce nu ştie şi strică lucrul de care se apucă”. Se mulţumea cu onorarii mici, adică lua atât cât îi trebuia ca să-şi întreţină familia şi să poată munci. În afară de asta, nu refuza niciodată să-i ajute pe alţii şi întindea totdeauna o mână de ajutor pictorilor săraci. Credea în dumnezeu, cu credinţa simplă şi cucernicia strămoşilor. Poate că, de aceea, chipurile pictate de el căpătau o expresie înălţătoare neîntâlnită nici în lucrările celor mai strălucite talente. Urmându-şi drumul „roit prin muncă stăruitoare, cu vremea câştigă până şi stima celor ce-l cinstiseră cu titlul de ignorant şi necioplit. Avea mereu comenzi pentru biserici şi nu ducea lipsă de lucru.

Una dintre lucrări l-a pasionat mult… Nu-mi aduc aminte ce subiect avea. Ştiu doar că trebuia să înfăţişeze şi un duh al întunericului. Tata s-a gândit mult ce întrupare să-i dea; ar fi vrut ca faţa aceea să exprime tot ceea ce oprimă fiinţa omenească. De câteva ori se gândi la chipul misteriosului cămătar, spunând fără voia lui: „Iată cine ar trebui să-mi pozeze în diavol!”

Închipuiţi-vă cât a rămas de uimit, într-o zi, când, în vreme ce lucra în atelier, auzi un ciocănit la uşă; îndată îl văzu intrând pe groaznicul cămătar. Tata nu-şi putu stăpâni un fior.

— Eşti pictor?

— Îl întrebă cămătarul fără prea multe fasoane.

— Pictor!

— Răspunse tata nedumerit şi neştiind ce are să se mai întâmple.

— Bine! Atuncea fă-mi portretul. Poate că am să mor în curând şi n-am copii. Dar n-aş vrea să mor cu totul, vreau să mai trăiesc. Poţi să-mi faci un portret viu în toată puterea cuvântului?

„Ce mi-aş mai putea dori? Gândi tata. Vrea el singur să-mi pozeze în diavol, pentru tablou”. Îi făgădui să-i facă portretul. S-au înţeles asupra timpului şi preţului; a doua zi, tata se duse la el cu paleta şi cu penelurile.

Curtea împrejmuită cu zid înalt, câinii, uşile de fier şi zăvoarele, ferestrele arcuite, cuferele acoperite cu covoare ciudate şi, în sfârşit, însăşi ciudata gazdă, stând nemişcat înaintea lui, toate i-au făcut o impresie stranie. În faţa ferestrelor erau îngrămădite parcă anume atâtea lucruri, încât numai prin partea de sus putea intra puţină lumină în odaie. „Drace! Cât de frumos îi e luminată faţa!” îşi spuse tata în gând şi începu să lucreze cu patimă, ca şi cum s-ar fi temut să nu dispară lumina aceea atât de potrivită. „Ce forţă! Gândi el. Dacă l-aş face măcar pe jumătate de cum este, mi-ar omorî toţi sfinţii şi îngerii; ei ar păli în faţa lui. Ce forţă diabolică. Dacă am să fiu cât de cât credincios naturii are să sară jos de pe pânză. Ce trăsături extraordinare!”

Tata îşi spunea mereu aceste cuvinte şi îşi sporea râvna. După câtva timp, băgă de seamă că unele trăsături ale cămătarului se şi întipăriseră pe pânză. Dar pe măsură ce lucrarea înainta, îl cuprindea o apăsare şi o nelinişte nelămurită. Totuşi, se hotărî să urmărească şi să redea întru totul orice trăsătură, cât de neînsemnată, întâi începu să redea ochii. Aveau în ei atâta forţă, încât nici nu te-ai fi putut gândi că-i vei putea reda aşa cum sunt. Totuşi, tata se hotărî să le descopere cu orice preţ cele mai mici amănunte şi nuanţe, să le pătrundă taina… Dar când începu a picta, adâncind aceste amănunte, simţi un dezgust atât de ciudat, o stare sufletească atât de apăsătoare încât fu silit să lase penelul din mână pentru câtva timp. În cele din urmă, îşi dădu seama că nu mai poate răbda. Simţea că ochii aceia i se înfigeau în suflet şi năşteau în el o nelinişte nelămurită. A doua şi a treia zi, acest sentiment crescu. Simţi că-l prinde frica! Lăsă penelul şi spuse hotărât că nu mai poate lucra. Să fi văzut dumneavoastră cum se schimbă înspăimântătorul cămătar la aceste vorbe. Îi căzu tatei la picioare şi-l imploră să-i sfârşească portretul, spunând că de el depinde soarta şi existenţa lui, că îi prinsese cu penelul trăsăturile vii, că dacă le va reda întocmai cum sunt, va trăi şi mai departe, în portret, printr-o putere supranaturală, că nu va muri de tot că trebuie să fie prezent în lume. Tata se îngrozi la asemenea vorbe; i se părură atât de ciudate şi de îngrozitoare, încât aruncă penelurile şi paleta şi se repezi afară din odaie ca un nebun.

Gândul la toate acestea nu-i dădu pace toată ziua şi toată noaptea. A doua zi de dimineaţă primi portretul de la cămătar printr-o femeie, singura fiinţă aflată în slujba lui, care-i spuse că stăpânul ei nu mai vrea portretul, nu i-l plăteşte şi-l trimite înapoi aşa. În aceeaşi seară află că ciudatul cămătar murise şi că va fi înmormântat după ritualul religiei lui. Toate acestea i se părură tatii din cale afară de stranii. Trebuie să vă spun că din acest moment firea tatii se schimbă simţitor. Era neliniştit, tulburat, fără să ştie din ce pricină. Peste puţin făcu o faptă de necrezut. De câtăva vreme lucrările unuia dintre elevii lui atrăseseră atenţia unui cerc restrâns de cunoscători şi amatori. Tata văzuse că are talent, de aceea îi arăta o bunăvoinţă deosebită. Deodată, începu să-l invidieze. Nu mai putea răbda s-audă lumea vorbind despre el, să-i vadă pe toţi înconjurându-l cu simpatie.

În sfârşit, ca o culme a ciudei, află într-o zi că acest elev fusese însărcinat să facă o pictură pentru o biserică bogată, de curând clădită. Acest fapt îl scoase din sărite. „N-am să admit să triumfe un mucos! Spunea tata. Încă n-a sosit timpul să se nesocotească bătrânii. Slavă domnului, încă mai am putere. Să vedem care pe care…” Şi acest om, odinioară atât de drept şi curat la suflet, începu să se dedea la intrigi şi uneltiri, lucruri privite totdeauna de el cu scârbă. În cele din urmă, obţinu instituirea unui concurs, la care puteau lua parte şi alţi pictori. Apoi se închise în atelier şi începu să lucreze cu patimă. Părea că vrea să-şi pună în lucrarea asta toate forţele şi toată făptura. Făcu într-adevăr una dintre cele mai bune lucrări ale sale. Nimeni nu se îndoia că va avea întâietatea. Picturile fură prezentate la concurs şi toate erau, pe lângă pictura tatii, cum e noaptea pe lângă zi. Deodată, unul dintre membrii comisiunii – dacă nu mă înşel o faţă bisericească – făcu o observaţie care îi izbi pe toţi.

— Pictura asta arată mult talent.

— Spuse el.

— Dar chipurile nu arată sfinţenie. Dimpotrivă, ochii lor au ceva demonic, ca şi cum mâna pictorului ar fi fost condusă de un sentiment necurat.

Toată lumea privi lucrarea şi nu putu să nu recunoască adevărul vorbelor. Tata se repezi la tablou, parcă spre a controla observaţia atât de jignitoare, dar îşi dădu seama cu groază, că făcuse ochii cămătarului pe aproape toate chipurile. Aveau toţi ochii aceia o expresie atât de satanică şi de ucigătoare, încât tata tresări fără voia lui. Pictura îi fu respinsă şi, spre marea ciudă a tatălui, trebui să audă că întâietatea rămase de partea elevului său. Mi-e cu neputinţă să vă descriu cât de înfuriat s-a întors acasă. Era gata-gata s-o bată pe mama, goni din casă copiii, îşi rupse penelurile şi şevaletul, smulse portretul cămătarului de pe perete, ceru un cuţit şi porunci să se facă foc în cămin, vrând să taie tabloul în bucăţi şi să-l ardă. În clipa aceea, veni un prieten al său, pictor şi el, om vesel, totdeauna mulţumit de sine, fără năzuinţe îndepărtate, fără pretenţii; se apuca vesel de orice lucrare îi cădea în mână şi era şi mai vesel când era vorba să se pună pe mâncare sau pe chef.

— Ce faci? Ce vrei să arzi?

— Îl întrebă el pe tata, apropiindu-se de portret.

— Asta e una din cele mai bune opere ale tale… E cămătarul mort de curând! Da, e o lucrare desăvârşită! L-ai prins minunat, parcă e viu! Ba, ceva mai mult. Pe când era în viaţă, ochii lui nu s-au uitat niciodată aşa cum se uită acum, în tabloul tău.

— Să vedem cum au să se uite din foc!

— Spuse tata şi făcu o mişcare, vrând să arunce portretul în cămin.

— Stai, pentru numele lui dumnezeu!

— Spuse prietenul apucându-l de mână.

— Mai bine dă-mi-l mie, dacă te stinghereşte atâta!

Tata se opuse la început, pe urmă i-l dădu. Prietenul, vesel, mulţumit din cale afară de achiziţie, luă portretul şi plecă.

După aceea, tata se simţi deodată mai liniştit, ca şi cum odată cu portretul i s-ar fi luat şi povara de pe suflet. Se minună de răutatea şi de invidia lui, ca şi de schimbarea vădită a întregii lui firi. După ce îşi analiză fapta, se întrista şi spuse cu sufletul îndurerat:

— M-a pedepsit dumnezeu! Mi s-a cuvenit să nai se respingă tabloul… îl concepusem cu gândul de a-mi distruge aproapele. Nu se putea ca sentimentul diabolic al invidiei, care mi-a condus penelul, să nu se răsfrângă şi asupra tabloului!

Îl căută pe fostul lui elev, îl îmbrăţişa cu căldură, îl rugă să-l ierte şi căută – pe cât era cu putinţă – să-şi îndrepte greşeala, începu să lucreze din nou, liniştit ca şi mai înainte, dar chipul îi era tot mai des gânditor. Se închina mai mult şi mai des, tăcea mai mult decât înainte şi nu mai judeca pe nimeni aşa de aspru. Şi treptat, trăsăturile aspre ale firii sale se îndulciră. După puţină vreme, îl zgudui şi mai mult o întâmplare. Nu se văzuse demult cu prietenul care-i luase portretul. Tocmai se pregătea să se ducă să-l vadă, când prietenul intră pe neaşteptate. Spuse, după ce schimbară câteva vorbe şi întrebări:

— Dragul meu, nu degeaba ai vrut să arzi portretul. Are în el ceva ciudat, naiba să-l ia… Să ştii că nu cred în vrăjitorii dar, crede-o sau nu, tabloul are în el pe diavolul!

— Ce spui?

— Întrebă tata.

— Din clipa când l-am atârnat în casa mea, am simţit o mâhnire şi o nelinişte grozavă. Îmi venea să strâng pe cineva de gât. Eu, care nu ştiusem ce-i insomnia, am cunoscut-o, am avut coşmaruri… Nu ştiu dacă erau visuri sau altceva: parcă voia să mă gâtuie un strigoi, şi mi se tot năzărea afurisitul de bătrân. Într-un cuvânt, nu pot să-ţi descriu starea în care mă aflam. Nu mai păţisem niciodată ceva asemănător. Rătăceam ca un nebun, mi-era frică, presimţeam o primejdie! Simţeam că nu mai pot spune un cuvânt vesel şi sincer, ca şi cum s-ar fi aflat mereu lângă mine un spion. Numai din clipa când am dat portretul nepotului meu – care mi-l ceruse cu insistenţă – am simţit că mi-a căzut o piatră de pe umeri. Am devenit din nou vesel precum vezi…

Da, dragul meu, l-ai pictat pe diavol!

Tata, după ce ascultă povestirea cu deosebită atenţie, întrebă:

— Acum portretul e la nepotul tău?

— Da de unde! N-a putut nici el să-l sufere în casă! Poate că sufletul cămătarului trecuse în portret. Bătrânul iese din ramă, umblă prin odaie… ceea ce povesteşte nepotul meu e pur şi simplu de necrezut pentru o minte omenească. L-aş fi socotit nebun, dacă n-aş fi încercat şi eu ceva asemănător. Nepotul meu a vândut portretul unui colecţionar de tablouri, dar nici el nu l-a putut răbda şi l-a vândut mai departe.

Această povestire îl mişcă puternic pe tatăl meu. Deveni gânditor, căzu în ipohondrie, în cele din urmă începu să creadă „a penelul lui fusese într-adevăr o armă a diavolului, că o parte din viaţa cămătarului trecuse în portret, cu adevărat, iar acum tulbură lumea, insuflă porniri drăceşti, iscă în suflete chinurile îngrozitoare ale invidiei şi abate pictorii din drumul lor… îndată după aceea, i s-au întâmplat pe neaşteptate trei nenorociri: i-au murit pe rând soţia, fata şi un băiat, încât el le socoti moartea drept pedeapsă a cerului şi hotărî să se ducă la călugărie.

Când am împlinit nouă ani, tata m-a dat la Academia de arte frumoase şi, după ce şi-a achitat creditorii, s-a retras la un schit depărtat şi după câtva timp a fost tuns şi făcut călugăr. Minună tot schitul prin viaţa de ascet şi prin respectarea neclintită a tuturor legilor monahale. Stareţul află despre penelul lui meşteşugit şi-i ceru să picteze o icoană mare pentru biserică. Însă călugărul răspunse smerit dar hotărât, că nu-i vrednic să pună mâna pe penel, pentru că-l profanase, iar spre a mai fi vrednic de el, trebuie să-şi purifice întâi sufletul, prin muncă şi mari jertfe. Stareţul nu-l sili. Tata îşi înăspri viaţa monahală cât putu. Socotind în cele din urmă că traiul nu-i era destul de aspru, ceru binecuvântarea stareţului şi se retrase într-un loc sălbatic, să fie cu totul singur. Acolo îşi clădi un adăpost din crengi, se hrănea numai cu rădăcini crude, căra pietre dintr-un loc în altul sau sta – de la răsăritul şi până la asfinţitul soarelui – în acelaşi loc, cu mâinile ridicate spre cer, rostind mereu rugăciuni; într-un cuvânt, căuta prin toate mijloacele să atingă cele mai înalte culmi ale răbdării şi lepădării de sine, lucru pe care-l întâlneşti doar în vieţile sfinţilor. Aşa şi-a istovit trupul câţiva ani, dar întărindu-şi-l totodată prin puterea dătătoare de viaţă a rugăciunii. În sfârşit într-o zi se întoarse la schit şi spuse hotărât stareţului:

— Acum, sunt gata! Dacă vrea Dumnezeu, fac lucrarea. Subiectul era naşterea lui Isus. A lucrat un an, fără să iasă din chilie, hrănindu-se atât cât să nu moară de foame şi rugându-se întruna. După un an, pictura fu gata. Era o minune a penelului. Trebuie să vă spun că nici călugării, nici stareţul nu se prea pricepeau în pictură. Totuşi, toţi au fost mişcaţi de extraordinara sfinţenie a chipurilor. Smerenia şi blândeţea dumnezeiască de pe chipul maicii domnului plecată asupra pruncului, adânca înţelepciune din ochii pruncului dumnezeiesc, care a şi început parcă să vadă ceva în depărtare, solemna tăcere a regilor căzuţi la picioarele lui Isus, pătrunşi de minunea sfântă, în sfârşit, adânca şi divina linişte din întreaga pictură, toate erau înfăţişate într-un tot atât de armonios şi într-o frumuseţe atât de covârşitoare, încât impresia a fost magică. Toţi călugării căzură în genunchi, iar stareţul spuse înduioşat:

— Un om nu poate face un tablou ca acesta, numai cu ajutorul artei omeneşti. Penelul ţi-a fost condus de o putere mai mare şi sfântă, iar binecuvântarea cerurilor s-a pogorât asupra lucrării tale.

Eu tocmai îmi terminasem studiile la Academia de arte frumoase, şi căpătasem medalia de aur, ca şi îmbucurătoarea nădejde a unei călătorii în Italia, cel mai frumos vis al unui pictor de douăzeci de ani. Nu mai aveam decât să-mi iau rămas bun de la tata, de care mă despărţisem cu doisprezece ani în urmă. Mărturisesc că uitasem cum arată la faţă. Auzisem câte ceva despre viaţa lui sfântă de ascet şi credeam că am să văd un chip aspru de pustnic, străin de tot ce se află pe lume, că nu mai ştie nimic afară de chilie şi rugăciuni, un om istovit şi uscat de post şi de veşnică veghe. Vă închipuiţi cât am rămas de uimit, când am văzut înaintea mea un bătrân frumos, aproape sfânt. Chipul lui, fără nici un semn de istovire, răsfrângea lumina unei bucurii cereşti. Barba albă ca zăpada şi pletele uşoare, aproape vaporoase, de culoarea argintului, i se împrăştiau frumos pe piept şi pe cutele rasei negre, ajungându-i până la funia care-i încingea sărăcăcioasa haină de călugăr. Ceea ce m-a mişcat însă mai mult au fost cuvintele şi ideile despre artă, auzite din gura lui, şi pe care mărturisesc că am să le păstrez totdeauna în sufletul meu, dorind sincer ca toţi confraţii mei să facă la fel.

— Te-am aşteptat, fiule!

— Îmi spuse el, când m-am apropiat să mă binecuvânteze.

— Ai înaintea ta o cale pe care de azi înainte ţi se deschide viaţa. E o cale curată, să nu te abaţi de la ea… Ai talent! Talentul e cel mai preţios dar al lui dumnezeu. Nu-l distruge! Cercetează, studiază tot ce vezi, supune totul penelului… Dar învaţă să găseşti în toate ideea lăuntrică şi mai ales caută să pătrunzi marea taină a creaţiunii. Fericit este alesul care a pătruns taina! Pentru un asemenea om natura n-are subiecte vulgare sau neînsemnate. Un pictor creator e tot atât de mare într-un lucru neînsemnat, ca şi într-unui mare. Un lucru demn de dispreţ nu mai e demn de dispreţ în opera lui, dacă-şi pune în el minunatul suflet; lucrul demn de dispreţ arată sublim, pentru că a fost trecut prin purgatoriul sufletului. Arta dă omului ideea de rai ceresc şi dumnezeiesc, şi asta e de-ajuns pentru a fi pusă mai presus de toate celelalte lucruri. Cât de superioară e solemna linişte faţă de frământările lumeşti, tot atât de superioară e creaţiunea faţă de distrugere. Cât de superior e un înger numai prin lumina şi curăţenia lui, faţă de nenumăratele forţe, patimi şi ambiţii ale diavolului, tot atât de superioară e o înaltă creaţiune artistică faţă de tot ce există pe lume… Sacrifică tot pentru artă şi iubeşte-o cu toată patima, dar nu cu o patimă plină de pofte pământeşti, ci cu una blândă şi cerească. Fără ea, omul n-are putere să se înalţe deasupra pământului şi nici nu poate crea minunata muzică a împăcării, căci opera de artă superioară pogoară pe lume pentru liniştirea şi împăcarea tuturor oamenilor. Ea nu poate sădi revolta în suflet, ci se înalţă pururea către dumnezeu ca o rugăciune tremurătoare. Dar sunt clipe… clipe negre.

Tata se opri. Băgai de seamă că faţa lui luminoasă i se întunecă deodată, ca şi cum ar fi trecut peste ea un nor.

— Am avut în viaţa mea o întâmplare!

— Continuă el.

— Nici azi nu-mi pot da seama al cui a fost chipul ciudat, pictat de mine. Parcă mi s-ar fi arătat diavolul… Ştiu că lumea nu crede în existenţa diavolului. De aceea, n-am să-ţi vorbesc de el! Am să-ţi spun doar că am pictat chipul acela cu dezgust şi că n-am simţit nici o dragoste pentru muncă. Degeaba încercam să-mi înving împotrivirea, să înăbuş tot ce simţeam şi să rămân credincios naturii. Portretul pictat n-a fost operă de artă! De aceea, toţi cei ce-l privesc sunt cuprinşi de nelinişte şi tulburare, nu de sentimentul artistului, căci artistul e plin de pace chiar şi în mijlocul neliniştii. Mi s-a spus că portretul acela trece din mână în nună şi lasă în urmă numai chinuri, sădeşte în inima pictorilor ură neagră împotriva semenilor, dorinţa răutăcioasă de prigoană şi hulă. Să te ferească dumnezeu de astfel de patimi! Nu există nimic mai îngrozitor ca ele. Mai bine îndură tu toată amărăciunea prigoanelor, decât să prigoneşti tu pe cineva măcar cât de puţin. Salvează-ţi curăţenia sufletului! Cine are talent, trebuie să fie mai curat la suflet decât toţi! Ceea ce se iartă altora, nu se iartă celui ce are talent. Pe omul care iese de-acasă îmbrăcat în haine curate de sărbătoare e destul să cadă un singur strop de noroi, pentru ca toată lumea să se strângă în jurul lui, să-l arate cu degetul şi să spună că e neglijent. Dar lumea aceea nu vede cât de multe pete sunt pe hainele de fiecare zi ale altor trecători, pentru că pe o haină de toate zilele petele nu se văd.

După aceea, tata mă binecuvântă şi mă îmbrăţişa. Niciodată n-am avut un sentiment atât de înălţător. M-am strâns de pieptul lui mai curând cu evlavie decât cu dragoste de fiu şi i-am sărutat părul de argint revărsat pe rasă. În ochi îi luceau lacrimile.

— Fiule, îndeplineşte-mi o singură rugăminte!

— Îmi spuse el înainte de despărţire.

— Poate dai undeva de portretul acela… Ai să-l recunoşti repede după ochii neobişnuiţi şi după nefireasca lor expresie. Caută să-l distrugi cu orice preţ…

Spuneţi şi dumneavoastră dacă puteam să nu jur că-i voi împlini rugămintea! De cincisprezece ani n-am văzut nici o lucrare care să semene măcar de departe cu aceea descrisă de tata. Şi, deodată, aici, la licitaţie…

În clipa aceea, fără să-şi sfârşească fraza, pictorul îşi întoarse ochii spre perete, să mai vadă odată portretul. Aceeaşi mişcare spre ciudatul portret o făcu în aceeaşi clipă şi mulţimea ascultătorilor. Dar, spre marea uimire a tuturor, portretul nu mai era pe perete. Un murmur tulbure trecu prin mulţime, apoi se auzi limpede: „A fost furat!” într-adevăr, îl furase cineva, folosindu-se de lipsa de atenţie a publicului prins de povestire. Toţi au stat multă vreme nedumeriţi, neputând să-şi dea seama dacă văzuseră într-adevăr ochii aceia extraordinari, sau totul fusese năzărire de-o clipă în ochii lor obosiţi de îndelunga cercetare a vechilor picturi.

SFÂRŞIT

1 Personaj dintr-un basm popular rus. (N. red. Rom.)

2 Monede de aur de cinci sau zece ruble, în Rusia ţaristă. (N. red. Rom.)

3 E încântător, Liza! Liza, vino aici (în limba franceză). (N. trad.)

4 Ce figură drăguţă! (în limba franceză). (N. trad.)

5 Minunat, minunat (în limba franceză). (N trad.)

6 E încântător (în limba franceză). (N, trad.)

7 Ce idee fericită (în limba franceză). (N, trad.)

8 Zeul războiului, la romani. (N red. Rom.)

9 În toată figura lui e ceva extraordinar (în limba franceză). (N. trad.)

10 Ar fi trăit, după Herodot, pe la 850 î.e.n. Este autorul marilor epopei Iliada şi Odissea şi al epopeii comice Batrocomyomachia. (N. red. Ruse)

11 Şarpe fabulos care, după credinţa celor vechi, ucidea pe oricine numai cu privirea. (N. red. Rom.)

12 Caius-Cilnius Mecena- (secolul I. î.e.n.) Om politic şi scriitor roman. Sfetnic al împăratului August. Protector al poeziei şi al ştiinţei. Numele său a devenit sinonim cu protector al artelor. (N. red. Rom.)

13 Instituţie superioară juridico-administrativă, în Rusia ţaristă. (N. Red, rom.)