Capitolul al unsprezecelea
Cu toate acestea, nimic nu se petrecu după cum gândise Cicikov. In primul rând, s-a trezit mai târziu decât ar fi vrut: întâia neplăcere. După ce se sculă, trimise îndată să întrebe dacă sunt puşi caii la brişcă şi dacă totul era gata, dar i se aduse ştirea că nimic nu este gata şi nici caii nu sunt puşi la brişcă: a doua neplăcere. Cicikov se burzului şi se pregăti chiar să-i tragă prietenului nostru Selifan câteva scatoalce; aştepta doar, nerăbdător, să audă ce fel de iertăciune îşi va cere Selifan pentru dezvinovăţirea sa. Curând, Selifan se ivi în uşă şi boierul avu plăcerea să audă aceleaşi vorbe care se aud de obicei din gura slugilor în asemenea caz când trebuie să pleci repede la drum.
— Păi să vedeţi, Pavel Ivanovici, ar trebui să potcovim caii.
— Bine, neghiobule! Dobitocule! De ce n-ai spus asta mai demult? N-ai avut oare timp?
— Ba da, timp a fost. Da mai e şi o roată, Pavel Ivanovici, şina ar trebui strânsă din nou, că drumurile-s tare pline de gropi, peste tot numai hârtoape. Ba, dacă-mi îngăduiţi să vă raportez că şi partea dinainte a briştii s-a hodorogit rău de tot, încât poate că nu mai ţine nici două staţii de poştă.
— Eşti un ticălos! Strigă Cicikov, plesnindu-şi palmele şi apropiindu-se atât de mult de el, încât Selifan, de frică să nu primească vreun dar de la boier, se trase puţin înapoi şi mai la o parte.
— Ţi-ai pus de gând să mă omori, hai? Să mă tai? Ţi-ai pus de gând să mă înjunghii la drumul mare, hai? Tâlharule.
— Dobitoc afurisit, dihanie! Doar trei săptămâni în şir nu ne-am urnit din loc, hai? Şi n-ai deschis gura măcar o singură dată să vorbeşti, netrebnicule – şi acum poftim, vii cu toate grămadă, tocmai când trebuie să plec! Când sunt gata să mă urc în brişcă şi să plec la drum, tocmai acum ţi-ai găsit să-mi faci pocinogul, ai? Nu ştiai de mai-nainte? Răspunde, ştiai ori nu ştiai?
— Ştiam, răspunse Selifan cu capul plecat.
— Păi atunci, de ce nu mi-ai spus, ai?
Selifan nu răspunse la întrebarea asta, dar, cum sta cu capul plecat, parcă-şi zicea: Ei, văzuşi drăcie: ai ştiut şi n-ai spus!”
— Ei, atunci, du-te şi adu un fierar, şi în două ceasuri totul să fie gata. Ai auzit? În două ceasuri negreşit. Dacă n-o să fie gata, te. Te leg de te frâng în două. Eroul nostru era tare oţărât.
Selifan dădu faţă spre uşă, ca să plece să împlinească porunca, dar se opri şi spuse:
— Mai e ceva, boierule. Ar fi bine să vindem calul bălţat, pentru că e tare ticălos; să te ferească dumnezeu de aşa cal, Pavei Ivanovici, că mai mult încurcă.
— Da cum de nu! Poftim: alerg îndată la obor să-l vând!
— Zău, Pavel Ivanovici, că-i arătos doar la înfăţişare, dar la treabă e calul cel mai viclean. Aşa cal m-ar mai.
— Nătărăule, când oi vrea să-l vând, îl vând eu. Mai stai să trăncăneşti! Bagă de seamă, dacă nu-mi aduci îndată fierarii şi dacă în două ceasuri nu-s gata toate, îţi trag o mamă de bătaie, de n-ai să ştii pe ce lume te afli. Haide! Cară-te!
Selifan ieşi.
Într-o dispoziţie din cale-afară de proastă, Cicikov aruncă jos sabia, care-l însoţea veşnic la drum, ca să bage frica în cine trebuie. Pierdu cu fierarii aproape un sfert de ceas, până ce se tocmi cu ei, pentru că erau, ca de obicei, nişte ticăloşi; dându-şi seama că se cere mare grabă, ei se aruncară nici mai mult nici mai puţin la un preţ de şase ori mai mare. Oricât se înfierbântă, oricât îi făcu pungaşi, hoţi şi tâlhari de drumul mare, aducând vorba chiar şi de judecata de apoi, Cicikov nu reuşi să-i clintească: se ţinură tare şi nu numai că nu lăsară nimic din preţ, dar, în loc de două ceasuri, moşmondiră cu lucrul cinci şi jumătate în cap.
În tot acest timp, Cicikov avu mulţumirea sufletească să guste acele grozave clipe plăcute, pe care le cunosc toţi călătorii, când geamantanul e făcut şi în odaie nu mai zac decât sfori, hârtii şi fel de fel de alte rămăşiţe, când omul nici nu pleacă, nici nu stă, când se uită pe geam la trecătorii care, discutând de pitacii lor, îşi ridică ochii spre el şi, dintr-o curiozitate prostească, îi aruncă din mers o privire, ca să-şi vadă apoi de drum mai departe, ceea ce-l zgândăre şi mai mult pe bietul călător, care, vai, nu poate pleca încă. Tot ce există, tot ce se vede: şi dugheana din faţă, şi capul bătrânei din casa de peste drum, care se apropie de fereastra cu perdele
— Suflete moarta
Iscurte, totul îl dezgustă, dar el nu pleacă de la fereastră. Stă locului, fără să ia aminte la nimic; ori, cu gândurile aiurea, se uită la tot ce se mişcă sau nu se mişcă prin faţa lui, de ciudă strivind cu degetul vreo muscă ce bâzâie şi se tot izbeşte de geam.
Dar totul are un sfârşit şi clipa mult dorită sosi: partea dinainte a briştii era dreasă cum trebuie, roata strânsă cu o şină nouă, caii aduşi de la adăpat şi tâlharii de fierari plecaţi, după ce-şi numărară rublele şi-i urară sănătate. În sfârşit, caii fură înhămaţi, doi colaci calzi, cumpăraţi chiar atunci, fură puşi în brişcă, iar Selifan vârî ceva de-ale gurii în lădiţa de sub capră. În cele din urmă, însoţit de fluturările de şapcă ale chelnerului îmbrăcat în acelaşi surtuc gros de bumbac, precum şi de privirile slugilor hanului şi ale altor valeţi şi vizitii adunaţi să caşte gura şi să vadă cum porneşte la drum un boier străin de aste meleaguri, în droaia de amănunte ce însoţesc o plecare, eroul nostru în carne şi oase se urcă în trăsură, şi brişcă de burlac, care zăbovise atât de mult în; oraşul acela şi de care cititorilor noştri poate li s-a făcut lehamite, ieşi, în sfârşit, pe poarta hanului. „Slavă ţie, doamne!” se gândi Cicikov, făcându-şi cruce. Selifan plesni din bici; Petruşka, după ce stătu o vreme pe scară, se urcă lângă vizitiu, şi eroul nostru, aşezându-se mai bine pe un covoraş gruzin, îşi puse la spate o perină de piele, strânse în acelaşi timp şi cei doi colaci calzi, şi trăsura începu să salte şi să se legene, caâdarâmul având, după cum se ştie, darul să arunce vehiculele în sus. Cicikov privea cu un simţământ nelămurit clădirile, zidurile, gardurile şi străzile, care, parcă săltând şi ele, rămâneau încet în urmă şi pe care dumnezeu ştie dacă-i era ursit să le mai vadă vreodată. La o cotitură, brişcă trebui să oprească, pentru oă un convoi de îngropăciune, ce parcă nu mai avea sfârşit, se întindea pe toată lungimea uliţei. Scoţând capul din trăsură, Cicikov îi porunci lui Petruşka să afle pe cine îngroapă şi află că-i vorba de procuror. Furnicat de simţăminte neplăcute, el se retrase numaidecât într-un colţ, trase învelitoarea peste el şi lăsă perdelele în jos. Pe când trăsura sta pe loc, Selifan şi Petruşka, descoperindu-se cu evlavie, se uitau să vadă cine şi cum mergea după mort, numărând câţi oameni erau pe jos şi câţi în trăsuri; iar în răstimp, boierul, după ce le spuse să se prefacă a nu recunoaşte pe nimeni şi să nu salute pe niciunul din feciorii cunoscuţi, se uita şi el sfios prin ochiurile din perdelele de piele: în urma dricului mergea, cu capetele descoperite, toată funcţionărimea. Se temu r i că trăsura lui ar putea fi identificată, dar oamenilor nu le ardea de asta şi nici nu sporovăiau între ei, aşa cum fac îndeobşte cei care conduc un decedat. Gândurile li se învârteau în jurul propriei lor persoane: se întrebau cum va fi noul guvernator, cum va porni la treabă, cum îi va primi. În urma slujbaşilor care mergeau pe jos, veneau cupeurile cu doamne în bonete cernite. După mişcările buzelor şi mâinilor, se vedea că erau prinse în conversaţii însufleţite. Poate vorbeau şi„ ele despre sosirea noului guvernator, făcând presupuneri în legătură cu balurile pe care acesta avea să le dea, şi se îngrijeau de veşnicele lor festonaşe şi volănaşe. La urmă, după cupeuri, veneau, una după alta, câteva trăsuri goale. În sfârşit; nu mai trecu nimic, aşa că eroul nostru putu să-şi vadă de drum. După ce dădu la o parte perdelele de piele, oftă şi spuse din toată inima: „Iată procurorul, săracul, a trăit cât a trăit şi apoi a murit! Iar în ziare se va scrie că, spre părerea de rău a subalternilor şi a întregii omeniri, a răposat un cetăţean respectabil, un tată rar, un soţ pilduitor, şi multe altele se vor mai scrie despre el; te pomeneşti că se vor mai adăuga şi bocetele văduvelor şi ale orfanilor. Dar dacă stai sa judeci bine, el n-a avut decât nişte sprâncene stufoase şi atâta tot.„ îi porunci lui Selifan să mâne mai iute şi se gândi: „Nu e rău că am întâlnit un mort. Se spune că, dacă-ţi iese un mort în cale, îţi merge bine.„ în răstimp, trăsura coti pe alte uliţe mai pustii; curând după aceea, nişte garduri de lemn dădeau de ştire că se apropiau de marginea oraşului. Se isprăvi şi caâdarâmul, oraşul şi bariera rămaseră în urmă, şi gata – iată-l iarăşi la drum”. Şi iată iarăşi, de amândouă părţile şoselei, stâlpi de verste, căpitani de poştă, puţuri, convoaie de căruţe, sate cenuşii, cu samovare şi femei, cu un hangiu bărbos şi dezgheţat care vine în fugă cu o baniţă de ovăz, un drumeţ cu opincile ferfeniţă, care face pe picioare o cale de opt sute de verste, târguri răsărite ca din pământ, cu dugheni de lemn, butoaie cu ifăină, opinci, colaci şi alte mărunţişuri, bariere vărgate, poduri în reparaţie, câmpii întinse de o parte şi alta, rădvane de-ale moşierilor, un soldat călare ducând o ladă verde cu grăunţi de plumb, pe care scrie: bateria de artilerie cutare; fâşii de ogoare verzi, galbene şi negre, proaspăt răscolite în stepă, un cântec, hăt-departe, vârfurile brazilor învăluite în ceaţă, dangăt de clopote pierdut în depărtări, ciori ca nişte muşte – şi zarea nesfârşită. Rusie! Rusie! Te privesc din frumoasa
Îşi minunata mea depărtate1, şi văd că totul în cuprinsul tău e sărăcăcios, răzleţit şi neîmbietor. Privirea nu ţi-o încântă şi nu ţi-o uimesc nici îndrăzneţele minuni ale naturii, nici minunile cutezătoare ale artei, cu palate cu ferestre fără număr, crescute parcă o dată cu stânca, şi nici iedera şi copacii crescuţi parcă o dată cu casele şi învăluiţi în zgomotul şi pulberea cascadelor; capul călătorului nu se va da pe spate ca să privească muntele fără sfârşit ce stă parcă să se prăbuşească peste el; nu vor sclipi printre bolţile suprapuse, înlănţuite de viţă de vie, de iederă şi de milioane şi milioane de trandafiri sălbatici, nu vor sclipi printre ele în depărtare – spun – crestele veşnice ale munţilor strălucitori, care se avântă în seninul argintiu al cerului. În cuprinsul tău, Kusie, totul e pustiu, întins şi otova; oraşele tale scundace apar ca nişte puncte, ca nişte semne, în mijlocul câmpiilor; nimic nu ispiteşte şi nu vrăjeşte privirile. Dar ce putere tainică şi de neînţeles mă atrage spre tine? De ce oare aud şi-mi răsună mereu în urechi cântecul tău tânguios, ce pluteşte în lung şi în lat, de la o mare la alta, peste întinderile tale? Ce are acest cân-tec în el, de te cheamă, şi plânge, şi-ţi sfâşie inima? De ce, totuşi, melodia lui mă mângâie dureros, năvălind în suflet şi învăluindu-mi inima? Rusie! Ce vrei de la mine 1 Ce legătură tainică, de neînţeles, e între noi? De ce mă priveşti aşa şi de ce tot ce ai tu îşi îndreaptă spre mine ochii plini de aşteptare? Cuprins de nedumerire, mai stau încă neclintit, când iată că un nor ameninţător, care duce cu el povara ploilor ce or să vină, îmi şi umbreşte capul; şi, în faţa imensităţii tale, cugetul îmi amuţeşte. Ce prevesteşte această întindere fără de sfârşit? Cum să nu se nască aici, pe cuprinsul tău, gândul cel fără de hotar, când tu însăţi eşti nemărginită? Cum să nu se nască aici un viteaz, când are unde să-şi arate voinicia şi pe unde să şi-o poarte? Întinderea ta neţărmurită mă învăluie copleşitor, răsfrângându-se cu o forţă uriaşă în străfundul sufletului meu; şi o tainică putere mi-a luminat ochii: o, ce zări strălucitoare, minunate, necunoscute încă pă-mântului, Rusie!
— Ţine! Ţine caii, neghiobule! Îi strigă deodată Cicikov lui Selifan.
1 Gogol a început poemul său Sullete moarte In Elveţia, în 1836, continuân-du-l In Italia, la Roma, unde – în 1841 – au fost scrise şi aceste ultime pagini ale primului volum (n. r.).
— Acuşi te ard cu sabia! Îi strigă şi un curier călare, cu mustăţile lungi de un arşin, venind spre ei în goana calului. Nu vezi, naiba să te ia, că-i o trăsură oficială?
Şi o troică pieri ca năluca, cu vuiet asurzitor, stârnind valuri de praf.
Cât de ciudat, de ispititor şi de minunat e cuvântul „drum”, şi ce minunat e însuşi drumul! O zi senină, frunze tomnatice, aer rece. Te înfăşori mai strâns în mantaua de călătorie, îţi îndesi căciula pe urechi, şi te cuibăreşti mai bine în colţul trăsurii! Fiorul ce ţi-a trecut prin trup mai adineauri s-a dus şi o căldură plăcută i-a luat locul. Caii gonesc. Aţipeala se furişează îmbietoare, ochii ţi se închid şi prin somn auzi cântecul: „Zăpezile albe”1, sforăitul cailor, huruitul roţilor, şi iată că sforăi şi tu, înghesuindu-ţi vecinul într-un colţ. Te trezeşti: cinci staţii de poştă au rămas în urmă. E lună. Un oraş necunoscut: biserici cu turle vechi de lemn cu săgeţi negre, case întunecate de bârne, şi altele albe, de piatră. Ici-colo, petele de lumină ale lunii, ca nişte basmale albe întinse pe ziduri, pe caldarâm, pe uliţe; umbre negre ca tăciunele le curmă pieziş; acoperişurile de lemn, luminate dintr-o parte de razele lunii, strălucesc ca un metal scânteietor, şi nu vezi ţipenie de om. Totul doarme. O singură lumină mai licăreşte, poate, la vreo fereastră: un târgoveţ îşi cârpeşte cizmele, sau un brutar cotrobăieşte la cuptor – ce-ţi pasă? Şi ce noapte! Tăria cerurilor! Ce noapte se săvârşeşte în văzduhuri! Ce aer! Şi cerul înalt, îndepărtat, e atât de nemărginit, de răsunător şi de senin din zare în zare, acolo în adâncul lui de nepătruns! Suflarea răcoroasă a nopţii reci îţi atinge însă ochii, te adoarme, şi iată, începi să moţăi, te fură somnul de-a binelea şi sforăi, iar bietul tău vecin, înghesuit în colţ simţindu-se apăsat, se frământă necăjit. Te trezeşti şi vezi din nou câmpia, stepa; nimic, nicăieri, pustiu pretutindeni, doar întinsul ne-sfârşit. Un stâlp de verstă, cu cifra lui, îţi iese înainte; se revarsă zorile; o dungă palidă, aurie, se iveşte pe bolta rece a cerului ce începe a se înălbi. Vântul e mai răcoros, mai aspru: te înfăşori mai bine în mantaua călduroasă! Dar ce răcoare plăcută! Şi ce minunat e somnul care te fură din nou! O zdruncinătură – şi iarăşi te trezeşti. Soarele e sus pe cer. „Uşurel! Uşurel!” se aude un glas, şi o căruţă coboară de vale. Jos, e un zăgaz lat şi un iaz limpede, întins, ca un fund de aramă aprins în soare. Un sat, cu izbele împrăştiate pe
1 „Zăpezile albe – cântec popular rus, foarte răspândit, pe care-! Tfntan surugiii în timpul călătoriei (b. R.).
Ideal; crucea bisericii străfulgera într-o parte, ca o stea; trăncăneala ţăranilor şi o poftă de mâncare de lup. Doamne! Drum lung, ce frumos eşti câteodată! De câte ori, ca un om în pragul pieirii şi al înecului, nu m-am agăţat de tine, şi de fiece dată, mărinimos, m-ai scos la liman şi m-ai scăpat! Şi câte gânduri frumoase, câte visuri poetice nu mi-ai inspirat, câte minunate impresii nu mi-ai prilejuit!
Dar nici prietenul nostru Cicikov n-avea, în vremea asta, visuri prea prozaice. Să vedem ce simţiri îl încercau. La început, nu-l preocupa nimic. Numai că se uita din când în când înapoi, ca să se încredinţeze că ieşise, într-adevăr, din oraş. Şi când îşi dădu seama că oraşul pierise demult în zare, că nu se mai vedeau nici fierării, nici mori, nimic din ceea ce îndeobşte se află prin preajma oraşelor; când până şi turlele albe ale bisericilor de piatră intraseră demult în pământ, nu se mai gândi decât la drum, uitându-se în dreapta şi în stânga; oraşul N. parcă se pierduse din amintirea lui, ca şi cum ar fi trecut pe uliţele lui cândva, demult, prin copilărie. În sfârşit, nu mai luă seama nici la drum, şi începu să închidă ochii câte puţin, lăsându-şi capul pe perina trăsurii. Autorul mărturiseşte că asta îl bucură, deoarece are prilejul să mai vorbească de eroul lui, mereu stingherit până acum, după cum au văzut cititorii, ba de Nozdriov, ba de baluri, ba de cucoane, ba de bârfelile din oraş, ba, în sfârşit, de miile de lucruri mărunte, care par însă mărunte doar aşternute într-o carte, dar care atât timp cât sunt trăite trec drept nişte evenimente. Să lăsăm totul deoparte şi să ne apucăm de treabă!
Mă îndoiesc că eroul ales de noi a plăcut cititorilor. Doamnelor el nu le va plăcea, o pot spune cu deplină încredinţare, pentru că doamnele cer ca eroul să fie un erou desăvârşit; şi o pată, cât de mică, sufletească sau trupească, e o adevărată nenorocire! Oricât de adânc ar pătrunde autorul în sufletul eroului, şi chiar de i-ar reda chipul mai limpede decât oglinda, ele tot nu-l vor preţui. Chiar şi corpolenţa şi vârsta lui Cicikov îi vor dăuna foarte mult: corpolenţa în nici un caz nu-i va fi iertată eroului şi, desigur, multe dintre doamne vor spune, întorcând capul: „îh, ce dezgustător mai e!”. O, toate acestea îi sunt cunoscute autorului; totuşi, el nu-şi poate alege ca erou un om plin de virtuţi. Dar. Poate că tot în povestirea de faţă vor răsuna şi alte strune, până acum neatinse încă; poate că va ieşi la lumină nepreţuita bogăţie a sufletului rusesc; poate că din paginile ei se va ivi un bărbat înzestrat cu virtuţi dumnezeieşti, sau o tânără fată rusă, minunată cum nu mai găseşti alta pe lume, o fecioară având toate frumuseţile sufletului femeiesc, numai dăruire de sine şi imbold de jertfire. Şi-atunci, toţi oamenii virtuoşi dintr-alte neamuri vor părea fără viaţă faţă de ai noştri, după cum fără viaţă este litera scrisă în faţa cuvântului viu. Dar într-o bună zi Rusia se va ridica! Şi numai atunci se va vedea cât de adânc s-a înrădăcinat în sufletul slavilor ceea ce n-a făcut decât să alunece peste firea altor popoare. Dar la ce bun, şi de cei să mai vorbim de ceea ce va fi în viitor? Nu este cuviincios ca autorul, încă de mult bărbat în toată firea, crescut cu o viaţă lăuntrică aspră şi în limpezimea de cleştar a singurătăţii, să aibă numai visuri tinereşti. Toate la rândul, la locul şi la vremea lor! Totuşi, drept erou n-a fost ales un om cu virtuţi. Şi am putea spune şi de ce anume n-a fost ales. Pentru că e timpul să dăm, în sfârşit, răgaz să răsufle bietului om virtuos, căci cuvintele „om virtuos” rătăcesc pe toate buzele, fără nici o noimă; pentru că omul virtuos a fost făcut gloabă de povară şi nu-i scriitor care să nu-l călărească, îndemnân-du-l cu biciul şi cu tot ce are la îndemână; pentru că omul virtuos a fost sleit în aşa fel, încât nu i-a mai rămas nici umbră de virtute, ci numai piele şi oase din trup; se dă zor cu omul virtuos, dar din făţărnicie; pentru că omul virtuos nu este respectat. Nu, a venit vremea în sfârşit să mai punem în ham şi un ticălos. Prin urmare, vom înhăma un ticălos! Obârşia eroului nostru e întunecoasă şi modestă. Părinţii lui erau nobili – de viţa veche sau prin titlu personal 1, ţ„imne-zeu ştie. Dar el nu semăna cu ei la chip. Cel puţin o rudă care fusese martoră la naşterea lui, o femeie scurtă şi îndesată, un nagâţ, cum se spune de obicei, luând copilul în braţe, strigase: „A ieşit cu totul altfel decât am crezut! Ar fi trebuit să semene cu bunică-sa dinspre partea mamă-si, şi ar fi fost mai bine; dar el s-a născut, cum se spune într-un proverb: nu seamănă nici cu mă-sa, nici cu tat-su, ci cu un drumeţ mai chipeş!” Viaţa îl privise de la început cam ponciş şi cu acreală, pe geamul tulbure al unei ferestruici înzăpezite: nici un prieten, nici un tovarăş de joacă în copilărie! Odaie mică, ferestre mici, care nu se deschideau nici iarna, nici vara; tatăl lui – om bolnav, în redingotă lungă, căptuşită cu blană de miel, şi încălţat cu târlici de lână de-a dreptul pe piciorul gol, mereu oftând, umblând prin casă şi tot scuipând în lădiţa cu nisip din colţul odăii; iar el stând veşnic cocoţat pe laviţă
1 Nobilimea rusă se împărţea în două categorii: prima – cu titlu de nobleţe ereditar, a doua – cu titlu personal, netransmisibil (n. r.).
Jcu tocul în mână, mânjit de cerneală pe degete, ba chiar şi pe buze, copiind aceleaşi şi aceleaşi poveţe: „Să nu minţi, să asculţi de cei mai mari, inima să-ţi fie plină de virtuţi”. Veşnicul târşâit şi lipăit al papucilor prin casă; glasul binecunoscut şi totdeauna aspru: „Iar îţi faci de cap!” strigat când copilul, urându-i-se cu munca monotonă, adăuga unei slove un cârlig sau o codiţă; senzaţia binecunoscută, şi totdeauna foarte neplăcută, când – după ce se rosteau aceste cuvinte – sfârcul urechii îi era dureros răsucit de degete cu unghii lungi ca nişte gheare, ce se strecurau pe la ceafă; iată tabloul jalnic al celei dintâi copilării a lui Cicikov, despre care el mai păstra o foarte ştearsă amintire. Dar viaţa schimbă totul iute şi vioi. Într-o zi, o dată cu primele raze de soare şi cu revărsarea apelor primăverii, tatăl, luându-şi băiatul, îl duse cu el într-o trăsurică trasă de un căluţ murg bălţat, numit de geambaşii noştri „coţofană”. Vizitiul cocoşat, mic de stat, părinte al singurei familii de iobagi aflată în stăpânirea tatălui lui Cicikov, era întrebuinţat la de toate. Coţofana i-a purtat în trăsurică mai bine de o zi şi jumătate; înnoptară în drum, trecură o apă, mâncară pirog rece şi friptură de berbec şi ajunseră la oraş abia a treia zi dimineaţa. Uliţele oraşului luară ochii băiatului, cu neaşteptata lor minunăţie, lăsându-l câteva clipe cu gura căscată. Pe urmă, coţofana se împotmoli cu trăsurică într-o adâncitură din care începea, povârnită, o ulicioară îngustă, plină de noroi. Căluţul se opinti îndelung, din răsputeri, fră-mântând glodul cu picioarele, îndemnat atât de cocoşat, cât şi de însuşi boierul, şi, în sfârşit, îi trase chiar în coasta dâm-bului, într-o curte strimtă cu doi meri înfloriţi în faţa unei case vechi, cu o grădiniţă pitică de scoruşi şi soc în spate, iar în fund cu o gheretă de scânduri învelită cu şindrilă şi cu un singur geam îngust, mat. Acolo locuia o rubedenie, o bă-trânică sfrijită şi care tot se mai ducea în fiecare dimineaţă în piaţă, întinzându-şi la întoarcere ciorapii la uscat, pe samovar. Ea mângâie băiatul pe obraz, minunându-se cât era de dolofan. Cicikov urma să rămână în gazdă aici şi să se duca zilnic la şcoala orăşenească. Tatăl, după ce dormi acolo o noapte, a doua zi plecă înapoi. La despărţire, ochii părintelui nu lăcrămară de loc. îi dădu copilului cincizeci de copeici în bani de aramă, de cheltuială pentru dulciuri şi, lucru mai de căpetenie, o povaţă înţeleaptă: „Bagă de seamă, Pavluşa! Cată de învaţă, nu face prostii şi nu trândăvi, dar mai ales cată să fii pe placul învăţătorilor şi mai-marilor tăi. Dacă ai să le fii pe plac, chiar de n-ai să prea izbuteşti la învăţătură, chiar de nu te-a dăruit dumnezeu cu har, tot ai să-ţi croieşti drum şi o să ieşi înaintea tuturora. Şi, vezi, nu te lua după colegi, că nu te învaţă lucruri bune; dar dacă te iei, ia-te după cei care-s mai bogaţi, pentru ca, la nevoie, să-ţi poată fi de folos. Să nu faci cinste nici unuia, mai bine poartă-te aşa fel ca să te cinstească alţii pe tine, şi, mai cu seamă, păstrează banul şi pune-l bine; e lucrul cel mai de nădejde din lume. Colegul sau prietenul te trage pe sfoară şi, în nenorocire, te lasă cel dintâi; banul nu te lasă însă niciodată, oricât de mare ţi-ar fi nenorocirea. Cu bani, faci ce vrei şi răzbaţi orişiunde pe lume.” După asemenea poveţe, tatăl se despărţi de băiat, plecând iacasă cu coţofana lui, şi de atunci copilul nu-l mai văzu niciodată. Dar cuvintele şi sfaturile bătrânului prinseră rădăcini adânci în inima lui.
Pavluşa începu chiar de a doua zi să meargă Ia şcoală. Nu dovedi însuşiri deosebite pentru nici o ştiinţă; se distingea mai mult prin sârguinţă şi orânduială; în schimb, dovedea o mare pricepere în altă privinţă, la treburi practice. Pricepuse dintr-o dată ce avea de făcut şi se purta cu colegii lui aşa, în-cât ei îl cinsteau întotdeauna, iar el nu numai că niciodată nu le făcea cinste, dar dimpotrivă – uneori dosea bunătăţile primite de la colegi şi, mai târziu, le vindea tot lor. Ştia să se lipsească de orice, încă din copilărie. Nu cheltui nici o copeică din cele cincizeci pe care le primise de la taică-său; ba mai mult: chiar în acelaşi an le mai spori, dovedind o pricepere aproape neobişnuită în afaceri: făcu un botgros de ceară, îl vopsi şi-l vându cu bun câştig. Apoi, o lungă bucată de vreme, făcu şi alte afaceri: după ce în ajun cumpăra din piaţa de-ale gurii, se aşeza în clasă lângă copiii mai bogaţi şi, îndată ce băga de seamă că pe un coleg îl lua cu sfârşeală – semnul foamei apropiate – lăsa să se zărească sub pupitru, ca din întâmplare, un colţ de franzeluţă sau de turtă dulce; după ce îşi aţâţa bine colegul, scotea de la el bani, mai mulţi sau mai puţini, după cât de mare îi era acestuia pofta de mâncare. Acasă, timp de două luni, neobosit, îşi bătu capul cu un şoarece pus într-o colivie mică de lemn şi, până la urmă, izbuti să-l facă să se scoale în două picioare, să se culce şi să se ridice la poruncă; apoi îl vându de asemenea cu un câştig foarte bun. Când izbuti să adune cinci ruble, cusu gura săculeţului şi începu să strângă într-altul. Faţă de mai-marii lui se purta şi mai cuminte. Nimeni nu ştia să stea în bancă atât de frumos ca el. Trebuie să spunem că învăţătorului îi plăcea tare mult liniştea în clasă şi purtarea bună, neputând suferi băieţii deştepţi şi ageri la minte; i
I
:1 se părea că aceştia trebuie neapărat săşi bată joc de el. Era de ajuns ca un copil să fie bănuit de inteligenţă, era de ajuns ca el să se clintească doar, sau – cu totul din întâmplare – să mişte numai din sprinceană, pentru ca să atragă asupra-şi întreaga mânie. Era prigonit şi pedepsit cu cruzime. „Las că scot eu înfumurarea şi zvăpăiala din tine! Zicea învăţătorul. Te cunosc eu bine, cum nu te cunoşti nici tu. În genunchi! Nu-ţi dau voie să mănânci nimic!” Şi bietul băiat, fără măcar să ştie de Ge, făcea bătături la genunchi şi răbda de foame zile în şir. „însuşiri, talente? Prostii! Zicea învăţătorul. La mine nu are însemnătate decât purtarea bună. Dau nota cea mai mare la toate materiile aceluia care nu ştie boabă, dar care se poartă frumos. Dar aceluia, la care văd o fire rea şi batjocoritoare, îi trântesc uh zero, chiar de l-ar întrece şi pe Solon! Aşa vorbea învăţătorul, care nu-l putea suferi pe Krîlov, pentru că spusese într-o fabulă: „în ce mă priveşte, e mai bine să bei, dar să te pricepi la treabă” 1. El povestea mereu, cu o expresie de desfătare pe faţă şi în ochi că, în şcoala la care predase el mai-nainte, era atâta linişte, încât se auzea musca, că nici un elev n-a tuşit şi nu şi-a suflat nasul niciodată, şi că până nu suna clopoţelul de ieşire, nu puteai şti dacă în clasă mai era cineva sau nu. Cicikov înţelese prea bine, şi dintr-o dată, firea dascălului, precum şi în ce anume constă purtarea frumoasă. El nu clipea din ochi şi nu ridica din sprâncene în tot timpul orei, oricât l-ar fi ciupit colegii din spate; de îndată ce auzea clopoţelul, fugea într-un suflet şi, înainte de toate, îi înmâna învăţătorului treuha2 (învăţătorul purta tre-uhă); după ce-i da treuha, ieşea cel dintâi din clasă şi căuta să se nimerească în calea lui de vreo trei ori, descoperindu-se de fiecare dată. Izbânda fu desăvârşită. În tot timpul şcolii, Cicikov fu foarte bine văzut, iar la absolvire primi menţiune pentru toate materiile, atestat şi o carte cu slove de aur pentru sârguinţă pilduitoare şi bună purtare. După ce isprăvi şcoala, el se pomeni a fi un tânăr destul de chipeş la înfăţişare, cu o bărbie care începuse să pretindă brici. Tatăl lui murise tocmai atunci. Ca moştenire îi rămaseră patru flanele atât de ponosite, încât nu mai puteau fi de folos, două redingote vechi, căptuşite cu blană de miel, şi o mică sumă de bani. Se vede că tatăl lui ştiuse numai să dea poveţe de agoniseală, dar că el însuşi agonisise foarte puţin. Cicikov vându numaidecât vechea lor casă,
1 Aluzie la fabula Muzicaniii de Krîlov (n. r.).
1 Treuha – tichie de postav gros, cu margini de blană care, lăsate în jos, apără urechile şi ceafa de ger (n. r.).
Cu peticul ei de pământ, pe o mie de ruble, mutând familia de iobagi la oraş, unde avea de gând să se statornicească şi să ia slujbă. Tot atunci, bietul învăţător iubitor de linişte şi de purtare lăudabilă fu dat afară din şcoală pentru prostie sau pentru altă vină. De durere, învăţătorul se puse pe băutură şi, în cele din urmă, nu mai avu nici ce bea; bolnav, lipsit de o bucată de pâine şi de ajutor, îşi sfârşea zilele undeva, într-a magherniţă neîncălzită, uitat de toată lumea. Foştii lui şcolari., băieţii deştepţi şi ageri la minte, la care văzuse totdeauna nesupunere şi obrăznicie, aflând de jalnica situaţie a învăţătorului, au strâns bani pentru el, vânzându-şi uneori până şi din lucrurile trebuincioase. Singur Pavluşa Cicikov spuse că n-are şi dădu o monedă de cinci copeici de argint, pe care foştii lui colegi o azvârliră pe loc, spunându-i: „Vai de capul tău, zgâr-citule!” Auzind de această faptă a foştilor lui şcolari, bietul învăţător îşi acoperi faţa cu mâinile şi lacrimile îi curseră şiroaie din ochii stinşi, ca unui copil neputincios. „în pragul morţii, pe patul de suferinţă, m-a osândit dumnezeu să plâng”, îngâna el cu glasul slăbit. Aflând de Cicikov, oftă din greu şi adăugă: „Eh, Pavluşa! Cum se schimbă omul! Era aşa de blajin, nici pic de arţag în el, mătase curată! M-ai înşelat, amarnic m-ai înşelat, Pavluşa.”
Totuşi, n-am putea spune că firea eroului nostru era atât de dură şi de aspră, şi nici simţămintele lui atât de tocite, încât să nu cunoască mila sau compătimirea; le simţea şi pe una, şi pe cealaltă, ar fi vrut chiar să-i ajute pe oameni, dar cu condiţia ca sprijinul lui să nu-l coste prea mult şi să nu-l silească să se atingă de banii care nu trebuiau atinşi; într-un cuvânt, povaţa părintească – păstrează banii şi adună – nu fusese zadarnică. Nu ţinea însă la bani pentru bani, nu era un om chiar zgârcit, un cărpănos. Nu, nu era mânat de acest îndemn; visa o viaţă de plăceri, îmbelşugată, trăsuri, o casă minunat orânduită, mese bune, şi visul acesta stăruia mereu în capul lui. Banul, refuzat cu zgârcenie deocamdată, atât sieşi, cât şi altuia, era strâns pentru mai târziu, ca odată şi odată să guste negreşit din toate. Când vreun bogătaş trecea într-o trăsură frumoasă trasă de cai trăpaşi cu hamuri scumpe, Cicikov sta locului încremenit, apoi, parcă trezit dintr-un somn lung zicea: „Şi când te gândeşti că era un conţopist care se tundea muscă-leşte!” Şi tot ce era bogăţie şi bunăstare îi producea o emoţie pe care nici el singur nu şi-o putea explica. Când a părăsit şcoala, nici nu s-a gândit să se odihnească, atât de mare îi era dorinţa de a se apuca mai repede de o treabă, de o slujbă.
Cu toate acestea, în ciuda elogioaselor certificate căpătate, îşi găsi cu multă anevoinţă un post la Camera de finanţe. Până şi în oraşele cele mai prăpădite e nevoie de proptele! Căpătă o slujbă cu totul neînsemnată, cu o leafă de treizeci sau patruzeci de ruble pe an. Se puse însă cu înflăcărare pe muncă, hotărât să biruie şi să doboare toate piedicile. Într-adevăr, se dovedi în stare de o nemaipomenită abnegaţie, răbdare şi limitare a cerinţelor. Scria de dimineaţă până seara târziu, fără să obosească nici trupeşte, nici sufleteşte, cu totul adâncit în hârţoagele biroului; nu se ducea acasă, dormea în cancelarie, pe masă; de multe ori mânca împreună cu odăiaşii, cu toate acestea ştia să-şi păstreze înfăţişarea curată, să se îmbrace cuviincios, să-şi ia un aer plăcut şi să-şi dea şi un fel de nobleţe în gesturi şi mişcări. Trebuie spus că, îndeobşte, slujj. Başii Camerei se remarcau cu deosebire prin urâţenia şi înfăţişarea lor neplăcută. Unii din ei erau la chip aidoma unei pâini prost coapte: obrazul umflat într-o parte, bărbia strâmbată în cealaltă, iar buza de sus, umflată ca o băşică, mai era şi despicată; într-un cuvânt, sluţi ai naibii. Vorbeau răstit, ca şi cum ar fi vrut să ia omul la bătaie; aduceau jertfe dese lui Bacchus, arătând astfel că firea slavă mai are numeroase rămăşiţe de păgânism; de multe ori veneau la slujbă cum s-ar zice gata afumaţi, din care pricină aerul din birouri nu era chiar atât de plăcut. Deosebindu-se cu totul de ei, atât prin înfăţişarea chipului şi prin glasul său prietenos, cât şi prin faptul că nu punea pic de băutură în gură, nu se putea ca Cicikov să nu atragă luarea-aminte şi să nu iasă la iveală. Cu toate acestea, drumul era anevoios. S-a întâmplat să aibă un şef băi trân, întruchiparea unei totale indiferenţe şi a unei nesimţiri de piatră, veşnic inaccesibil. Un om căruia – în toată viaţa lui – nici măcar o singură dată un zâmbet nu i-a luminat faţa; un om care n-a dat cuiva nicicând ziua bună şi nici n-a întrebat vreodată pe careva de sănătate. Nimeni nu l-a văzut niciodată altfel, nici pe uliţă, nici la el acasă; să se fi interesat şi el de ceva vreodată, să se fi îmbătat măcar, ca să fi râs cel puţin la beţie; să se fi lăsat pradă unei veselii sălbatice, nefireşti, cum fac şi tâlharii la o băutură, nici umbră de aşa ceva. N-avea în el absolut nimic; nici răutate, nici bunătate; şi în această lipsă de orice simţământ era ceva înfiorător. Chipul lui rigid, ca de piatră, fără trăsături prea neregulate, nu îngăduia vreo asemănare. Trăsăturile lui erau de o aspră simetrie. § Numai ciupiturile de vărsat şi zbârciturile îl aşezau în categoI ria acelor chipuri despre care poporul spune că dracu a bătut noaptea mazărea pe ele. S-ar fi părut că de asemenea om nu e chip să te apropii şi să-i câştigi bunăvoinţa, dar Cicikov a încercat. La început, căuta să-i facă pe plac cu mărunţişuri neînsemnate: cercetând cu luare-aminte felul cum îi erau ascuţite penele cu care scria şi pregătind câteva pe gustul lui, i le punea de fiecare dată la îndemână; îi sufla şi-i ştergea nisipul şi tabacul de pe masă; făcu rost de o cârpă nouă pentru călimara lui, căuta locul unde îşi ţinea şapca, una dintre cele mai nenorocite din câte fuseseră vreodată pe lume, şi totdeauna, cu un minut înainte de terminarea serviciului, o punea lângă el; îi peria spinarea de varul din perete; dar toate acestea nici nu fură luate în seamă, ca şi cum nici n-ar fi fost. În cele din urmă, îi dibui viaţa de acasă, de familie, şi descoperi că avea o fată cam trecută, cu o faţă, şi ea, pe care parcă s-ar fi bătut mazărea noaptea. Se hotărî să dea asaltul din partea asta. Aflând biserica la care se ducea fata duminica, se aşeza totdeauna cu faţa la ea, curat, cu pieptul cămăşii bine scrobit – şi manevra îi reuşi; şeful cel aspru se înmuie şi-l pofti la un ceai! Colegii de birou nici n-apucară să-şi dea seama de întorsătura lucrurilor, că Cicikov se şi mută în casa şefului, devenind un om de neapărată trebuinţă şi de care nu te poţi lipsi; cumpăra făină şi zahăr, se purta cu fata ca şi cum ar fi fost logodit cu ea, îi spunea şefului „tăticule” şi-i săruta mâna; iar la Cameră, slujbaşii hotărâră cu toţii că nunta se va face la sfârşitul lui februarie, înainte de postul cel mare. Şeful cel aspru puse chiar o vorbă bună pe lângă cei mari şi, după o vreme, Cicikov ajunse el însuşi şef de birou într-un post vacant. Se vede că acesta fusese scopul de căpetenie al legăturilor lui cu bătrânul şef, pentru că Cicikov îşi trimise numaidecât pe ascuns lada de acasă şi, a doua zi, locuia într-altă parte. Încetă să-i mai zică şefului „tăticule”, nu-i mai săruta mâna, nunta rămase baltă, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată vorba de ea. Totuşi, întâlnindu-se cu el, Cicikov îi strângea totdeauna cu blândeţe mâna şi-l poftea la ceai, încât bătrânul şef, în ciuda veşnicei lui indiferenţe şi a rigidităţii sale, de fiecare dată clătina din cap şi spunea încet pe nas: „M-a tras pe sfoară, afurisitul, m-a tras pe sfoară!”
Era cel mai greu prag peste care păşise. De atunci, treaba merse mai uşor şi cu mai multă izbândă. Cicikov ajunse oarecum om cu vază. Avea tot ce trebuie în această lume pentru a izbuti: purtări şi vorbe plăcute, precum şi îndrăzneală în afaceri. Înzestrat cu aceste însuşiri, în puţină vreme îşi făcu rost de un post, vorba ceea, mănos, de care se folosi de minune.
Trebuie să ţinem seama de faptul că, pe atunci, începuse o aspră prigoană împotriva luării de mită: el nu se sperie şi întoarse numaidecât prigoana în folosul lui, dovedind astfel o iscusinţă cu adevărat rusească, care se manifestă numai la vreme de izbelişte. Treaba fu pusă pe roate după cum urmează: îndată ce se înfăţişa un solicitator şi băga mâna în buzunar ca să scoată de acolo scrisori de recomandare semnate de prinţul Hovanski1, cum se zice la noi, în Rusia, Cicikov spunea, zâm-bind şi ţinându-l de mâini: „Nu, nu. Credeţi că eu? Vai, nu! E datoria, e obligaţia noastră să vă servim, fără nici o răsplată! În ce priveşte aceasta, fiţi liniştit: totul va fi gata chiar mâine. Fiţi drăguţ şi spuneţi-mi unde staţi, nu trebuie să mai aveţi nici o grijă. Totul vi se va aduce acasă.” Solicitatorul, vrăjit, pleca aproape încântat şi se gândea: „Iată, în sfârşit, un om cum ne-ar trebui cât mai mulţi, un adevărat diamant!” Dar solicitatorul aşteaptă o zi, mai aşteaptă una, hârtia nu i se „duce acasă, şi nu i se aduce nici a treia zi. Omul se înfăţişează la cancelarie din nou. Hârtia lui nici n-a intrat în lucru; se duce la adevăratul diamant. „Vai, vă rog să mă iertaţi! Spune Cicikov foarte curtenitor, luându-l de amândouă mâinile. Am avut tare mult de lucru, dar chiar mâine se face totul, se face negreşit, vă mărturisesc că mi-e şi ruşine!„ Şi toate acestea, însoţite de gesturi fermecătoare. Dacă în vremea asta solicitatorului i se desfăceau cumva poalele hainei, mâna lui Cicikov căuta, în aceeaşi clipă, să îndrepte situaţia şi să oprească mişcarea. Dar hârtia nu se aduce acasă nici mâine, nici poimâine, nici răspoimâine. Solicitatorul îşi frământă creierii. Ce-o fi asta? Ce s-o fi întâmplat? Se interesează şi află că trebuie să dea ceva la copişti. „De ce să nu le dau? Sunt gata să le dau câte douăzeci şi cinci de copeici.„ „Nu-i vorba de douăzeci şi cinci de copeici, ci de câte o hârtie albă.„ „Câte o hârtie albă la copişti?„ strigă solicitatorul. „Ce te-nfierbânţi aşa? I se răspunde. E cum îţi spun. Copiştilor le rămân câte douăzeci şi cinci de copeici, iar restul merge la şefi.” Solicitatorul, căruia nu-i trecuse prin minte, îşi dă o palmă peste frunte, suduie de mama focului noua rânduială a lucrurilor, lupta împotriva luării de mită şi purtarea îndatoritoare a slujbaşilor. Înainte, măcar ştiai ce ai de făcut: dădeai şefului o hârtie roşie şi treaba se făcea, pe când acum trebuie să dai una albă şi să mai pierzi şi o săptămână până să pricepi ce ai de făcut; s-o ia dracul de corectitudine şi de nobleţe sufletească a slujbaşilor! Se-nţelege că solicitatorul are dreptate, dar, în schimb, acum nu se mai ia mită:
1 Adică bancnote (n. r.).
Toţi şefii de cancelarii sunt oameni dintre cei mai cinstiţi şi distinşi, numai secretarii şi copiştii sunt pungaşi. În scurtă vreme, în faţa lui Cicikov se deschise un câmp de activitate mult mai larg: se înfiinţa o comisiune pentru ridicarea unui mare edificiu în stil oficial. Se strecură şi el în comisiune şi se dovedi unul din membrii cei mai harnici. Comisiunea se puse numaidecât pe lucru. Şase ani s-au mocoşit în jurul clădirii, dar fie din vina climatului, fie că materialele erau proaste, edificiul în „stil oficial” nu izbuti să treacă de temelie. În schimb, până una-alta, fiecare membru din comisiune se alese cu câte o casă frumoasă, clădită în „stil particular”, prin diferite părţi ale oraşului. Se vede treaba că acolo pământul era mai bun. Membrii comisiunii începură să ducă o viaţă înfloritoare şi îşi în-temeiară căminuri. Abia aici şi abia acum prinse Cicikov să se desfacă, încet-încet, de legile aspre ale înfrânării şi ale neînduplecatei lui abnegaţii. Abia atunci postul cel lung fu îndulcit; şi se văzu că Cicikov nu mai era străin de desfătările de tot felul de la care ştiuse să se înfrâneze în anii primei tinereţi, când oamenii îndeobşte nu se pot de loc stăpâni. Ba începu chiar să facă lux: şi-a angajat un bucătar destul de bun, şi-a comandat cămăşi subţiri de olandă. Îşi făcu rost de un postav cum nu se purta în toată gubernia şi, de atunci încoace, îşi dovedi predilecţia pentru tonurile cafenii şi roşietice cu luciri de mătase; îşi luă o pereche de cai minunaţi şi ţinea sigur hăţul calului lăturaş, silindu-l să-şi încovoaie gâtul în mers; se obişnui să-şi frece trupul cu un burete muiat în apă amestecată cu apă de colonie; începu să cumpere un anumit săpun care netezea pielea, începu.
Dar, deodată, în locul prostănacului de mai înainte, veni un şef nou, un militar riguros, duşman al mitarnicilor şi a tot ce poartă numele de nedreptate. Chiar de a doua zi, i-a băgat în sperieţi pe toţi slujbaşii, până la unul, a cerut socotelile, a constatat lipsurile de bani, le-a comparat cu frumoasele case clădite în „stil particular” şi a început să opereze. Slujbaşii fură destituiţi, casele în, stil particular” fură trecute şi folosita ca aşezăminte de binefacere şi şcoli de cantoniştix. Totul se duse pe gârlă, şi Cicikov mai la fund ca toţi. Din prima clipă; în ciuda trăsăturilor simpatice, chipul lui nu-i plăcu şefului din ce cauză, dumnezeu ştie – uneori aceste lucruri se întâmplă fără nici o cauză – fapt este că şeful prinse o ură de moarte pe Cicikov. Şi tare temut de toţi mai era acest şef ne-
1 Cantonişti – fiii de militari, care depindeau, de la naştere, de departamentul de război (n. r.).
Îndurător. Dar, întrucât era militar şi, prin urmare, nu cunoştea toate chichiţele civile, după o vreme, sub masca sincerităţii şi cu ajutorul unui adevărat dar de adaptare, alţi slujbaşi i s-au vârât sub piele, şi, curând după aceea, generalul căzu în mrejele unor pungaşi şi mai mari, cu toate că nu-i socotea ca atare; era chiar mulţumit că ştiuse să-şi aleagă, în sfârşit, oameni cumsecade şi se lăuda sincer cu ştiinţa lui de a citi în sufletul oamenilor. Slujbaşii îi pricepură deodată şi sufletul, şi firea. Toţi câţi erau sub şefia lui se făcură prigonitori aprigi ai nedreptăţii, pe care o urmăreau pretutindeni, aşa cum pesearul, cu eangea, urmăreşte morunul cel mare, şi o urmăriră atât de bine, încât, fără întârziere, fiecare din ei se pomeni cu o avere de câteva mii de ruble. Între timp, mulţi din slujbaşii de mai înainte, reîntorşi pe calea cea dreaptă, fură reprimiţi în slujbe. Dar Cicikov nu mai putu cu nici un chip să se strecoare, cu toate stăruinţele şi cu tot sprijinul întâiului secretar al generalului, pe care-l câştigase cu nişte scrisori de ale prinţului Hovanski; deşi acest secretar îşi însuşise până la desăvârşire secretul de a-l duce pe general de nas, de astă dată el nu fu în stare să facă nimic. Generalul, deşi dus de nas (de altfel fără să ştie), era un om căruia, dacă-i intra o idee în cap, rămânea înfiptă acolo ca un cui de fier: nu i-o mai puteai scoate pentru nimic în lume. Singurul lucru pe care izbuti să-l facă isteţul secretar, fu distrugerea foii calificative, pătate, a lui Cicikov, lucru pe care îl dobândi de la şef prin milă, înfăţişându-i în culorile cele mai crude soarta înduioşătoare a familiei nenorocite a lui Cicikov, familie pe care, din fericire, el nici n-o avea. „Hei! Ce să-i faci! Îşi zise Cicikov. Am agăţat, am tras, s-a rupt. La ce să mai vorbim? La durere lacrimile nu ajută, trebuie să mă apuc de altceva.” Şi se hotărî să-şi reînceapă cariera, să se înarmeze cu o nouă răbdare, să se strâmtoreze iarăşi în toate, oricât de plăcut îi fusese până atunci să-şi dea drumul nestingherit. Trebui să se mute în alt oraş şi să se facă cunoscut acolo. Nu-i prea izbutea nimic. Fu silit să schimbe două-trei slujbe într-un timp foarte scurt. Slujbele lui erau oarecum murdare şi nevrednice de el. Trebuie să ştim că Cicikov era cel mai cuviincios om din câţi au fost vreodată. Cu toate că, la început, trebuise să-şi croiască drum într-o societate murdară, păstrase totuşi un sentiment de curăţenie; îi plăcea ca, în cancelarie, mesele de lemn să nu fie lipsite de lustru şi ca totul să fie cum trebuie. Nu-şi permitea niciodată să folosească vreo vorbă necuviincioasă şi se simţea jignit personal ori de câte ori observa în cuvintele altora o lipsă de respect faţă de rangul sau situaţia socială a cuiva. Îmi închipui că cititorului îi va face plăcere să afle că-şi schimba rufele din două în două zile; iar vara, pe căldură, chiar în fiecare zi, căci un miros, cât de puţin neplăcut, îl supăra. Din această pricină, ori de câte ori Petruşka venea să-l dezbrace şi să-i tragă cizmele, Cicikov îşi vâra o cuişoară în nas. Nervii îi erau, în unele privinţe, mai gingaşi ca de fată. Şi de aceea îi veni foarte greu să se găsească din nou într-un mediu unde domneau beţia şi necuviinţa. Cu toate silinţele lui de a se îmbărbăta, în acest răstimp de necazuri, slăbea şi îngălbenea. Căci mai înainte începuse să se îngraşe şi să capete acele forme bucălate şi arătoase pe care le avea şi la epoca când cititorul i-a făcut cunoştinţa şi când, de multe ori, uitându-se în oglindă, se gândea la fel de fel de lucruri plăcute: la o nevestică, la camera copiilor, şi gândurile acestea îl făceau să zâm-bească. Acum însă, privindu-se din întâmplare în oglindă, nu putea să nu exclame: „Maică precistă, câtu-s de urât!” Şi după aceea, multă vreme nu mai voi să se uite în oglindă. Totuşi, eroul nostru îndura totul, îndura cu tărie şi răbdare şi a îndurat mereu, până ce, în sfârşit, a găsit o slujbă la vamă. Trebuie spus că asemenea slujbă fusese încă de mult obiectul tainic al gândurilor lui. Văzuse lucrurile elegante, venite din străinătate, pe care puneau mâna slujbaşii vamali, porţelanurile şi batistul fin trimis cumetrelor, mătuşilor şi surorilor lor. Adeseori spunea cu un oftat: Acolo ar fi de mine: la graniţă, între oameni luminaţi. Şi ce cămăşi de olandă fină ar putea să mai pice!” Trebuie să mai spunem că Cicikov se gândea şi la un anume săpun franţuzesc, care făcea pielea nemaipomenit de albă, dând frăgezime obrajilor; dumnezeu ştie cum se numea săpunul, dar, după închipuirea lui, el se găsea fără doar şi poate la graniţă. Prin urmare, Cicikov ar fi vrut mai demult să intre la vamă, dar îl opriseră veniturile de la comisiunea de construcţii, şi judecase pe bună dreptate că, oricât, vama nu era încă decât cioara din par, pe când comisiunea era vrabia din mână.
Acum însă, hotărât să intre cu orice preţ la vamă, a intrat. Se puse pe muncă cu o râvnă neobişnuită. Părea că însăşi soarta îl ursise să fie vameş. Iscusinţa, pătrunderea şi puterea lui de prevedere erau nu numai nemaivăzute, dar şi nemaiauzite. În trei-patru săptămâni, se deprinsese atât de bine cu chestiunile vamale, încât se pricepea perfect la toate: fără să cântărească şi să măsoare, afla numai din factură câţi arşini de postav sau de alte ţesături trebuie să aibă cutare sau cutare val; luând un pachet în mână, putea spune dintr-o dată câţi funţi cântărea. În
Ice priveşte percheziţiile, avea un miros de prepelicar, după cum spuneau colegii lui; nu puteai să nu rămâi uimit când vedeai răbdarea cu care pipăia până şi fiecare nasture, cu o linişte de gheaţă şi cu o politeţe fără pereche. Pe când cei percheziţionaţi turbau, îşi ieşeau din fire şi simţeau nevoia să-i dea vreo câteva bobârnace zdravene, chipul lui îngrijit, fără să-şi părăsească câtuşi de puţin calmul şi atitudinea lui politicoasă, spunea: Sunteţi atât de drăguţ să vă obosiţi puţin şi să vă sculaţi?„ sau: „Doamnă, nu binevoiţi să poftiţi în odaia de alături? Soţia unuia dintre slujbaşii noştri ar dori să stea de vorbă cu dumneavoastră.„ Sau: „Daţi-mi voie să descos puţin cu briceagul căptuşeala mantalei dumneavoastră„. Şi, spunând acestea, scotea şalurile şi batistele ascunse, cu aceeaşi linişte cu care le-ar fi scos din lada lui. Până şi şefii îi spuneau că e drac, nu om; descoperea contrabanda în roţi, în oişti, în urechile cailor şi mai ştiu şi eu în ce locuri, acolo unde nici chiar autorului nu i-ar fi dat în gând să se uite şi unde numai slujbaşilor vamali li se îngăduie să-şi bage nasul. Astfel că bietul călător, după ce trecea graniţa, timp de câteva minute nu putea să se dezmeticească şi, ştergându-se de sudoarea care-i îmbrobona trupul ca o spuzeală, nu făcea decât să se închine şi să spună: aoleu! Călătorul era ca un şcolar ieşit de-a fuga din camera secretă, unde dascălul îl chemase pentru o mustrare şi unde, pe neaşteptate, îl snopise în bătaie cu nuiaua. În puţină vreme, contrabandiştii nu mai putură trăi din pricina lui. Era spaima şi deznădejdea întregii evreimi poloneze. Cinstea şi încăpăţânarea lui de a nu se lăsa mituit erau de neînfrânt, aproape nefireşti. Nici nu-şi agonisise măcar o avere cât de mică de pe urma mărfurilor confiscate şi a obiectelor mărunte luate de la călători, obiecte care de obicei nici nu se înregistrau, spre a se înlătura o corespondenţă fără de folos. Zelul în slujbă şi dezinteresul lui nu puteau să nu stârneasică uimire şi să nu ajungă în cele din urmă la cunoştinţa şefilor. Cicikov primi un grad mai mare şi o înaintare; apoi înfăţişă un plan pentru prinderea tuturor contrabandiştilor, cerând doar să i se pună la dispoziţie mijloacele necesare pentru realizarea lui. I se dădură numaidecât oamenii trebuincioşi şi dreptul nemărginit de a purcede la orice cercetări. Cicikov nici nu voia mai mult. Tocmai se înfiinţase o puternică societate de contrabandişti, bine organizată. Îndrăzneaţă întreprindere făgăduia venituri de milioane. Cicikov luase demult informaţiile trebuincioase şi chiar refuzase ofertele oamenilor trimişi să-l cumpere, răspunzându-le rece că încă n-a sosit vremea. Dar, după ce i se puseră la dispoziţie cele de trebuinţă, dădu numaidecât de veste societăţii că vremea a sosit. Făcuse o socoteală foarte bună. Astfel putea să câştige într-un an cât n-ar fi câştigat nici în douăzeci de ani de slujbă, chiar de-ar fi dat dovadă de cel mai mare zel. Pân-atunci, nu voise să intre în nici un fel de legături cu contrabandiştii, pentru că nu fusese decât un mic pion: şperţurile ar fi fost prea mici. Acum însă. Acum era cu totul altceva: putea să puie condiţii. Pentru ca treaba să meargă şi mai sigur, convinse pe alt slujbaş, coleg de-al său, să treacă de partea lui; cu tot părul alb, slujbaşul nu putu să se împotrivească ispitei. Hotărâră condiţiile şi societatea porni la treabă. Activitatea ei începu strălucit: cititorul a auzit, fără îndoială, de povestea, care se repetă atât de des, a călătoriei, iscusit pusă la cale, cu berbecii de Spania, care, trecând graniţa îmbrăcaţi cu o a doua blană, duceau sub ea dantelăria de Brabant în valoare de un milion de ruble. În-tâmplarea s-a petrecut tocmai pe vremea când Cicikov făcea slujbă la vamă. Fără participarea lui la această afacere nici un evreu din lume n-ar fi fost în stare să o ducă la bun sfârşit. După ce trecură de trei sau patru ori berbecii peste graniţă, amândoi slujbaşii se pomeniră cu o avere de câte patru sute de mii de ruble. Se spune că averea lui Cicikov ar fi fost chiar de peste cinci sute de mii, pentru că era mai dibaci. Cine ştie la ce cifră uriaşă ar fi ajuns sumele aducătoare de fericire, dacă nu-şi băga dracul coada. Necuratul îi zăpăci pe amândoi slujbaşii într-atâta, încât ei se certară dintr-un nimic, ca nişte turbaţi, în toiul unei discuţii aprinse, fiind poate şi chercheliţi, Cicikov făcu pe slujbaşul celălalt, băiat de popă”, iar acesta, cu toate că era chiar fecior de popă, nu se ştie de ce s-a supărat peste măsură şi-a răspuns pe loc foarte tăios: „Minţi, eu nu sunt băiat de popă, sunt consilier de stat! Tu eşti băiat de popă!” Ca să-i aţâţe şi mai tare necazul, adăugă: „Ca să ştii cum stă chestia!” Cu toate că, în felul ăsta, îl pusese de-a binelea la locul lui, întorcând asupra lui Cicikov epitetul pe care-l primise de la el, şi cu toate că vorbele „ca să ştii cum stă chestia!” păreau să fie destul de tari, totuşi, nemulţumit cu atât, el mai făcu împotriva lui Cicikov şi un denunţ secret. De altfel, se spune că şi fără asta ei s-ar fi certat mai demult pentru o femeiuşcă proaspătă şi voinică, cu carnea tare ca gulia, după vorba slujbaşilor vamali; că ar fi plătit oameni să-l bată, seara, pe eroul nostru, într-o ulicioară întunecoasă, dar că amândoi slujbaşii ar fi fost prostiţi de femeiuşcă şi că de ea s-ar fi bucurat în schimb un căpitan secund, un oarecare Samşariov. Cine mai ştie cum s-a petrecut cazul cu adevărat? Născocească mai bine
Isingur cititorul curios. Lucrul de căpetenie e că legăturile ascunse cu contrabandiştii ieşiră la iveală. Consilierul de stat, care îşi tăiase singur craca de sub el, îşi duse şi tovarăşul de râpă. Slujbaşii au fost daţi în judecată, li s-a sechestrat şi confiscat tot ce aveau. Toate acestea căzură ca un trăsnet, din senin. Se dezmeticiră parcă după o ameţeală şi când văzură ce-au făcut, s-au îngrozit. După obiceiul rusesc, consilierul de stat, de durere, dete în darul beţiei; dar consilierul de colegiu se ţinu tare. Cu toate că şefii veniţi pentru facerea cercetărilor aveau mirosul fin, ştiuse să puie bine o parte din bani. Se folosi de toată ascuţimea minţii lui isteţe, atât de încercată şi care cunoştea atât de bine oamenii, punând la bătaie ba purtarea lui plăcută, ba o vorbă înduioşătoare, ba o linguşire, care în nici un caz nu strică, ba dând bani; într-un cuvânt, întoarse lucrurile aşa, încât cel puţin nu fu destituit cu atâta necinste ca tovarăşul lui şi scăpă de judecata penală. Nu-i mai rămaseră însă nici avere, nici lucrurile venite din străinătate, nimic; se găsiseră alţi amatori pentru ele. Nu se alese decât cu vreo zece mii de ruble puse deoparte pentru zile negre, cu vreo două duzini de cămăşi de olandă, cu o brişcă mică de felul acelora cu care călătoresc burlacii, şi cu doi iobagi, vizitiul Selifan şi valetul Petruşka. Pe deasupra, colegii de vamă, din bunătatea inimii, îi lăsară şi cinci sau şase bucăţi de săpun, pentru păstrarea frăgezimii obrajilor – şi-atât! Prin urmare, iată în ce stare ajunsese eroul nostru! Iată droaia de nenorociri ce căzuseră pe capul lui! După el, asta însemna „a suferi în slujbă pentru dreptate”. Acum, s-ar putea trage încheierea că, după atâtea furtuni, încercări, vitregii ale soartei şi necazuri ale vieţii, el se va retrage cu cele zece mii de ruble ce i-au mai rămas în viaţa paşnică a vreunei capitale de judeţ, uitată de lume, unde, în halat de cit, va lâncezi pe tot restul vieţii la geamul unei căsuţe scunde, împăcând duminica ţăranii încăieraţi sub ferestrele lui, ducându-se – ca să mai schimbe aerul – la coteţ, să pipăie cu mâinile lui găina de pus în supă, şi trăind o viaţă tihnită şi, în felul ei, nelipsită de foloase. Totuşi, nu a fost aşa. Trebuie să recunoaştem puterea de nebiruit a firii lui. După toate cele. Păţite, care ar fi fost de ajuns dacă nu să ucidă, dar măcar să răcească şi să potolească pe totdeauna un om, flacăra ce-i ardea în suflet nu i s-a stins. Era necăjit, îndurerat, se plângea de toată lumea, se irita de nedreptăţile soartei, se mânia pe oameni, şi totuşi nu putea să se lipsească de noi încercări, într-un cuvânt, a dat dovadă de o răbdare pe lângă care răbdarea de pomină a neamţului, izvorâtă din însăşi circulaţia înceată şi leneşă a sângelui lui, e floare la ureche. Dimpotrivă, sângele lui Cicikov zvâcnea cu putere şi era nevoie de multă cuminţenie şi voinţă, ca să puie frâu la tot ce ar fi vrut să răbufnească din el şi să o ia razna. El cugeta, şi în cugetările lui se vedea oarecare temei. „De ce tocmai eu? Pentru ce nenorocirea a căzut asupra mea? Care-i slujbaşul din ziua de azi, care nu profită de ocazie? Toată lumea face avere. N-am nenorocit pe nimeni, n-am prădat pe văduvă, n-am lăsat pe drumuri pe nimeni, am luat de unde era belşug, am luat de unde ar fi luat orişicine. Dacă n-aş fi luat eu, ar fi luat alţii. Atunci de ce altora să le meargă din plin, iar eu să mă văd nevoit a pieri ca un vierme? Şi ce-s eu acum? La ce mai sunt bun? Cu ce ochi mă voi mai uita la un părinte de familie respectat? Cum să n-am remuşcări, dacă ştiu că împovărez degeaba pământul, şi ce vor spune mai târziu copiii mei? Ştiu ce vor spune: „Boul de tata nu ne-a lăsat nimic!„„
Se ştie că Cicikov se îngrijea mult de urmaşi. Ce subiect delicat! Poate că. Omul n-ar fi vârât aşa de adânc mâna în sac, dacă n-ar fi întrebarea, care, fără să se ştie de ce, vine de la sine: „Ce vor zice copiii?” Şi iată că un viitor cap de familie – întocmai ca un motan prudent – trăgând cu coada ochiului să nu fie văzut de stăpân, înhaţă repede tot ce-i e mai la îndemână: săpunul, luminările de seu, slănina, canarul din colivie, tot ce-i cade-n labă. Şi nu lasă să-i scape nimic. Aşa se văieta şi se jeluia eroul nostru, dar în răstimp creierul lui lucra de zor; idei cu care să înjghebe ceva erau destule, nu lipsea decât un plan. Cicikov îşi puse iarăşi frâna, îşi reluă viaţa grea de odinioară, se strânse iarăşi din toate, coborând din curăţenie în noroi şi dintr-o stare bună, într-o viaţă înjosită. În aşteptarea unui prilej mai potrivit, trebui să facă pe samsarul, o meserie încă neîncetăţenită la noi, o meserie prigonită din toate părţile, foarte puţin respectată şi de către micii slujbaşi de pe la autorităţi, dar chiar şi de către cei care recurg la ea; meserie osândită la o viaţă târâtoare prin anticamere, la mojicii şi la câte toate. Nevoia îl silea să primească orice. Una din însărcinările primite era să stăruie pentru amanetarea câtorva sute de ţărani la Consiliul de Tutelă1. O moşie ajunsese într-un hal fără hal, în paragină, din pricina pieirii vitelor, din pricina hoţilor de logofeţi, a recoltelor proaste, a molimelor care seceraseră pe cei mai buni ţărani şi, în sfârşit, din pricina chiar a prostiei moşierului. El îşi împopoţonase casa din Moscova după cele mai
1 Consiliul de Tutelă – instituţie de credit ipotecar-funciar în Rusia ţaristă
Inoi cerinţe, irosindu-şi până şi cel din urmă ban, încât nu mai avea ce mânca. Se ivise deci nevoia ipotecării ultimei moşii rămase. Pe acea vreme, o ipotecă la stat era încă un lucru nou, la care lumea se hotăra cu oarecare teamă. Ca mijlocitor, Cieikov câştigă înainte de toate bunăvoinţa tuturora (după cum. Se ştie, fără bunăvoinţa de mai-nainte câştigată, nu poţi dobândi nici măcar o adeverinţă sau un extras, pentru că trebuie să torni pe gâtul fiecăruia cel puţin câte o sticlă de Madera). După ce câştigă, aşadar, bunăvoinţa celora de care avea nevoie, îi lămuri că, între altele, se mai ivea o împrejurare: jumătate din ţărani muriseră. Nu cumva să se lege cineva, mai târziu.
— Sunt trecuţi în formularul de revizie? Întrebă secretarul.
— Sunt trecuţi, răspunse Cieikov.
— În cazul ăsta, nu te pierde cu firea, zise secretarul. Unul pleacă, altul vine, pentru treabă totu-i bine.
Se vede că secretarul se pricepea să vorbească în rime.
În răstimp, eroul nostru fu luminat de o idee dintre cele mai inspirate din câte veniseră vreodată în capul unui om. „Vai de mine, sunt un Akim nătăfleaţă, se dojeni el, îmi caut mănuşile şi le am pe amândouă la cingătoare! Dacă i-aş cumpăra pe toţi aceia care au murit, până la înaintarea unor noi formulare de revizie, dacă aş cumpăra, să zicem, o mie de suflete şi dacă, să zicem, Consiliul de Tutelă îmi dă câte două sute de ruble de, suflet, iată-mă cu un capital de două sute de mii de ruble! Acum e vremea potrivită: de curând a fost o epidemie. Slavă domnului, au murit oameni destui. Moşierii au mai pierdut la cărţi, au dus-o în chefuri şi au ajuns la sapă de lemn; toată lumea s-a cărat la Petersburg, după slujbe; moşiile sunt părăsite, gospodăriile la întâmplare, birurile se plătesc din an în an tot mai greu, încât orişicine mi-ar ceda bucuros aceşti ţărani morţi, numai să nu mai plătească bir pentru ei. S-ar putea întâmpla ca de la unii să mai şi ciupesc ceva pentru treaba asta. Fireşte, e greu, e bătaie de cap, e primejdios, aş putea s-o pat şi să mai iasă cine ştie ce istorie şi din asta. Dar nu degeaba are omul minte. Lucrul de căpetenie e că un caz ca ăsta va părea tuturor atât de neverosimil, încât nimeni nu-i va da crezare. E drept că, fără pământ, nu poţi nici să cumperi, nici să amanetezi. Dar am să-i cumpăr în vederea strămutării. Acum, în guberniile Taurida şi Herson pământul se dă de pomană, numai să-l populezi. Ii strămut pe toţi acolo! În gubernia Herson! Lasă-i să stea acolo! Iar strămutarea ar putea fi făcută legal, cum se cuvine, cu toate formele. Dacă vor să cerceteze, n-au decât, primesc, de ce nu? Înfăţişez un atestat semnat de mâna căpitanului-ispravnic. Satului i-ar putea zice Slobozia Cieikov sau, după numele primit la botez: cătunul Pavlovskoe”. Iată deci cum încolţise în mintea eroului nostru această idee ciudată uentru care nu ştiu dacă cititorii îi vor fi recunoscători; câtă recunoştinţă îi poartă însă autorul, nici n-are cuvinte să şi-o exprime. Pentru că, orice s-ar zice, dacă lui Cieikov nu i-ar fi venit ideea, nici poemul de faţă n-ar mai fi venit pe lume.
Făcându-şi cruce, după obiceiul rusesc, Cieikov purcese la realizarea planului chibzuit. Sub cuvânt că vrea să aleagă un loc în care să se statornicească, el se gândi să viziteze unele colţuri ale ţării şi mai ales acelea care avuseseră mai mult de suferit de pe urma nenorocirilor, a recoltelor proaste, a mortalităţii şi a atâtor altele, într-un cuvânt, ţinuturile unde ar fi putut să cumpere mai uşor şi mai ieftin ţăranii de care avea nevoie. Nu se adresa la nimereală oricărui moşier, ci îşi alegea oamenii cu care i se părea că ar putea să cadă la învoială cu mai puţine greutăţi, căutând întâi să-i cunoască, să le câştige bunăvoinţa, ca să poată dobândi ţărani mai mult în temeiul prieteniei, decât prin cumpărare. Aşadar, cititorii nu trebuie să fie supăraţi pe autor, dacă chipurile ivite până acum n-au fost pe gustul lui: vina e a lui Cieikov, care e stăpân pe el însuşi – şi unde-i vine în gând să plece, trebuie să-l urmăm şi noi. În ceea ce ne priveşte, dacă vom fi învinuiţi de lipsă de culoare şi de sluţenia chipurilor şi a temperamentelor, vom răspunde ca întinderea şi cursul larg al unei opere nu pot fi văzute niciodată din primul moment. Intrarea în orice oraş, fie chiar şi capitală, e totdeauna oarecum palidă; totul e cenuşiu şi monoton: fabrici şi uzine se întind la nesfârşit, înnegrite de fum, şi abia după aceea se ivesc colţurile caselor cu cinci caturi, prăvăliile, firmele, perspectivele uriaşe ale uliţelor, cu clopotniţe, coloane, statui, turnuri, cu strălucirea, zgomotul şi zarva oraşului, cu tot ce mâna şi mintea omului a înfăptuit mai minunat. Cititorul a văzut cum s-au făcut cele dinţii cumpărări. Cum se va desfăşura treaba mai departe, ce izbânzi şi neizbânzi va avea eroul, cum va trebui să biruie şi să ocolească piedicile mai grele, cum se vor ivi noi personaje, oameni de ispravă, cum se va da în vileag întreaga concepţie a întinsei povestiri, cum i se va lărgi zarea până departe, şi cum întreaga povestire va căpăta un curs liric şi măreţ, se va vedea mai încolo. Domnul între două vârste, brişcă de burlac, valetul Petruşka, vizitiul Selifan, precum şi cei trei cai, pe care îi cunoaştem pe nume, începând de la Asesor şi terminând cu ticălosul de bălţat, mai au drum lung de străbătut. Iată-l deci pe eroul nostru înfăţişat ochilor dumneavoastră, aşa cum este
Iel! Dar poate că cititorul va cere să încheiem caracterizarea lui printr-o singură trăsătură; ce este el în ceea ce priveşte însuşirile morale? Că nu este un erou plin de virtuţi desăvârşite, e limpede! Atunci, ce e? Înseamnă că e un ticălos? De ce să fie numai-decât un ticălos? De ce să fim aşa de severi cu alţii? Acum nu mai sunt ticăloşi printre noi. Sunt oameni plăcuţi şi cumsecade şi nu s-ar mai găsi poate decât vreo doi-trei care să-şi primejduiască în aşa fel obrazul, încât să fie pălmuiţi în public şi să se umple de ruşine în văzul tuturora; de altfel, până şi aceştia vorbesc acum de virtute. Ar fi mai drept dacă l-am numi pe Cici-kov un gospodar, un om care agoniseşte. Dorinţa de a agonisi poartă toată vina; din cauza ei s-au făcut tot soiul de treburi, pe care lumea le numeşte nu tocmai curate. E adevărat că asemenea firi au ceva respingător, şi acelaşi cititor care, în drumul vieţii, s-ar împrieteni cu un astfel de om, ar mânca pâine şi sare şi şi-ar petrece în chip plăcut timpul cu el, l-ar privi totuşi ponciş, dacă ar afla că e eroul unei drame sau al unui poem. Dar înţelept e acela care nu respinge nici un fel de fire, ci, ţintuind-o cu o privire iscoditoare, caută să o cunoască până în adânc. În om, totuî se preface repede: cât ai clipi, un vierme groaznic se naşte înlă-untrul lui, răpindu-i despotic toate substanţele vieţii. Şi nu numai o dată, şi nu numai o mare patimă, dar chiar şi o pasiune mică de tot – şi pentru te miri ce – i-a făcut s-o ia razna până şi pe oamenii născuţi pentru isprăvi deosebite, i-a făcut să-şi uite îndatoririle măreţe şi sfinte şi să ia drept lucruri sfinte şi măreţe fel de fel de fleacuri. Patimile omului sunt nenumărate ca nisipul mării; niciuna din ele nu seamănă cu alta, şi toate, atât cele josnice cât şi cele frumoase, la început supuse omului, ajung mai târziu să-l stăpânească. Fericit acela care îşi alege patima cea mai frumoasă dintre toate; nemărginita lui desfătare creşte şi se înzeceşte din ceas în ceas, din clipă în clipă, şi omul pătrunde din ce în ce mai adânc în paradisul nesfârşit al sufletului lui. Dar mai sunt şi patimi a căror alegere nu atârnă de om. Ele s-au născut o dată cu el şi nu-i este dat să le ocolească, Sunt conduse de o ursită venită de sus, au în ele ceva care te cheamă mereu, şi nu amuţesc toată viaţa. Lor le este sortit să împlinească o mare menire pe pământ. Fie sub o formă întunecată, fie ca o apariţie luminoasă care să bucure lumea, menirea lor este să-l ducă pe om spre fericirea cea necunoscută. Şi poate că, într-adevăr, chiar în acest Cicikov, patima care-l mâna nu atârna de el; poate că viaţa lui, lipsită de căldură sufletească, cuprindea într-însa ceva care mai târziu îl va face pe om să cadă în genunchi, în praf, dinaintea înţelepciunii cereşti. Şi mai e o taină care face ca acest ins să fie obiectul poemului care se naşte astăzi.
Dar nu faptul că cititorii vor rămâne nemulţumiţi de eroul nostru este dureros; dureros este că în sufletul nostru trăieşte încredinţarea de neînlăturat că cititorii ar putea fi mulţumiţi de acelaşi erou, de acelaşi Cicikov, dacă autorul nu s-ar fi uitat mai adânc în sufletul lui, dacă n-ar fi zgândărit în fund ceea ce scapă şi se ascunde de lumină, dacă nu i-ar fi descoperit gân-durile cele mai ascunse, pe care omul nu le încredinţează nimănui, ci l-ar fi înfăţişat aşa cum se vădise el întregului oraş, lui Manilov şi altor oameni. Atunci toată lumea ar fi fost mulţumită şi l-ar fi luat drept un om interesant. Ar fi fost indiferent că nici chipul, nici întreaga lui făptură nu ar fi trăit viu înaintea ochilor noştri; în schimb, la terminarea lecturii, sufletul n-ar mai fi fost tulburat de nimic şi lumea s-ar fi putut întoarce la masa de joc, la care îşi trece vremea întreaga Rusie. Da, bunii mei cititori, dumneavoastră n-aţi fi vrut să vedeţi mizeria omenească scoasă la iveală. Dumneavoastră spuneţi: „Pentru ce toate acestea? Oare noi înşine nu ştim câtă prostie şi câte lucruri vrednice de dispreţ se află pe lume? Nu ni se întâmplă să vedem, deseori, destule lucruri care nu-s de loc îmbucurătoare? Mai bine înfăţi-şează-ne deci ceva frumos şi atrăgător. Mai bine să uităm de necazuri!” „Ascultă, frate, pentru ce-mi spui că treburile merg prost la moşie? Întreabă un moşier pe logofăt. O ştiu bine şi fără să mi-o spui: n-ai altceva de vorbit? Lasă-mă să uit, să nu ştiu nimic de asta, să fiu fericit.” Şi iată că banii, cu care s-ar fi putut îndrepta cât de cât o stare proastă, se întrebuinţează în fel de fel de chipuri dătătoare de uitare. Mintea, care ar fi descoperit, poate, pe neaşteptate un izvor de mari mijloace, doarme; apoi hai cu moşia la licitaţie, şi moşierul pleacă în lume să-şi uite necazurile, gata, de nevoie, la josnicii de care înainte s-ar fi înspăimântat.
Altă învinuire va cădea asupra autorului din partea aşa-numi-ţilor patrioţi, care stau liniştiţi prin ungherele lor şi se ţin de treburi cu totul străine, fac avere şi îşi făuresc soarta pe socoteala altora, dar, de îndată ce se întâmplă ceva, care, după părerea lor, e jignitor pentru patrie, dacă iese vreo carte în care, uneori, se spune un adevăr amar, ei se ivesc în grabă din toate colţurile, ca păianjenii când se încurcă vreo muscă în pânza lor, şi încep să strige, deodată: „E bine ca aceste lucruri să fie date la lumină, să fie spuse în gura mare? Tot ce-i povestit aici ne aparţine nouă; e bine că s-a scris? Ce vor zice străinii? Te bucuri să auzi o părere proastă despre tine? Crezi oare că nu ne doare? Crezi oare că
Inu suntem patrioţi?„ Mărturisesc că nu pot găsi răspuns la observaţii atât de înţelepte, mai ales în ce priveşte părerea străinilor. Afară, poate, de una. Într-un colţ depărtat al Rusiei trăiau doi locuitori. Unul din ei era tată de familie, anume Kifa Mokievici, un om blajin, care îşi ducea zilele în toată nepăsarea. Nu se îngrijea de loc de familie; existenţa lui era îndreptată mai mult spre latura contemplativă şi preocupată de următorul lucru, pe care el îl numea o chestiune de filosofie: „Să luăm, bunăoară, animalul, zicea el, plimbându-se prin odaie. Animalul se naşte gol. Dar de ce se naşte gol? De ce nu se naşte aşa cum se naşte pasărea, de ce nu iese din nou? E ceva aici. Când te adânceşti mai mult în natură, nu mai înţelegi nimic.„ Asta era cugetarea lui Kifa Mokievici. Dar lucrul de căpetenie nu e aici. Celălalt locuitor era Moki Kifovici, băiatul celui dintâi. Era, cum se spune în Kusia, un voinic, şi, pe când pe taică-su îl frământa naşterea animalului, firea lui de vlăjgan spătos, în vârstă de douăzeci de ani, căuta să răbufnească. Nu ştia să umble uşor cu nici un lucru: dacă punea mâna pe cineva, ba-i trosneau acestuia oasele, ba îi ieşea un cucui. Acasă şi prin vecini, toate fiinţele, începând de la fata din casă şi până la câinele din curte, de cum îl vedeau, fugeau care încotro. Îşi rupsese în bucăţi până şi propriul lui pat. Aşa era Moki Kifovici, totuşi sufletul lui era bun. Dar lucrul de căpetenie nu e nici aici. Lucrul de căpetenie e în cele ce urmează: „Ascultă, tăicuţule, boierule Kifa Mokievici, îi spuneau tatălui atât slugile din curtea lui cât şi din ale vecinilor: ce-i cu Moki Kifovici al dumitale? Nimeni n-are pace din pricina lui, mereu ne năcăjeşte!„ „Da, e neastâmpărat, neastâm-părat, răspundea de obicei tatăl. Dar ce să fac cu el? Acum, e târziu să-l mai bat. Şi, afară de asta, tot eu aş fi învinuit de cruzime. E om ambiţios şi dacă l-aş dojeni faţă de alţii, s-ar potoli, dar ar afla lumea, asta-i nenorocirea! Ar afla oraşul şi ar spune că-i un câine. Ce dumnezeu, lumea crede că pe mine nu mă doare 1 Nu-s tată? Dacă mă ţin de filosofie şi uneori n-am vreme, nu mai sunt tată? Ba da, sunt tată, naiba să mă ia, sunt tată! Pe Moki Kifovici îl am aici, la inimă!„ La aceste cuvinte, Kifa Mokievici se lovea cu putere cu pumnii în piept, şi se aprindea. „Chiar dacă rămâne câine, să n-o afle lumea de la mine, să nu-l dau eu de gol.„ După ce îşi da pe faţă asemenea simţământ părintesc, îl lăsa pe Moki Kifovici să-şi vadă de isprăvile lui voiniceşti, iar el se întorcea la treaba lui preferată, punându-şi, deodată, o întrebare cam de felul acesteia: „Dar ce s-ar întâmpla dacă elefantul s-ar naşte dintr-un ou? Îmi închipui că găoacea ar fi atât de groasă, încât n-ai putea-o sparge nici cu tunul. Ar trebui tunci să se născocească o nouă armă de foc.„ Aşa îşi petreceau viaţa doi locuitori ai unui colţ paşnic, care – pe neaşteptate, ca printr-o ferăstruică – şi-au scos capul la sfârşitul poemului nostru; şi l-au scos pentru ca să răspundă, cu modestie, învinuirilor venite din partea unor preaînfocaţi patrioţi, care – până una-alta – se îndeletnicesc în tihnă cu vreo problemă de filosofie sau cu mărirea contului lor la bancă cu sume aparţi-nând patriei lor iubite, patrioţi care sunt preocupaţi nu atât să nu facă vreun rău, ci cum să procedeze ca să nu spună că îl fac. Dar învinuirile nu vin nici din patriotism, nici dintr-un simţământ spontan; altceva se ascunde în dosul lor. Pentru ce să nu spunem lucrurilor pe nume? Cine altul, dacă nu autorul, trebuie să rostească sfântul adevăr? Vă feriţi de privirile ce sfredelesc adânc, ba vă feriţi să sfredeliţi chiar dumneavoastră cu privirea în adâncime; vă place ca ochii neînsoţiţi de. Judecată să vă alunece pe deasupra. Veţi râde pesemne din toată inima de Cicikov, şi poate că-l veţi şi lăuda pe autor, zicând: „Totuşi, autorul a luat seama destul de bine la unele lucruri, trebuie să fie un om plin de duh!„ După asemenea cuvinte, gândul vi se va întoarce bucuros şi cu o mândrie îndoită asupra dumneavoastră înşivă, un zâmbet de mulţumire de sine vă va înflori pe faţă şi veţi adăuga: „Da, trebuie să recunoaştem că prin provincii se întâlnesc şi oameni din cale-afară de ciudaţi şi caraghioşi, ba şi ticăloşi totodată, şi încă ce ticăloşi!„ Dar care dintre dumneavoastră, în smerenie creştinească, nu în auzul tuturor, ci în singurătate şi linişte, în clipele când omul stă de vorbă cu sine într-ascuns, va adânci în suflet întrebarea gravă: „N-am cumva şi eu în mine ceva din Cicikov?„ Niciunul dintre noi! Să treacă însă numai pe lângă dânsul un prieten, de un grad nici prea mare, dar nici prea mic, că el i-ar da numaidecât unui vecin cu cotul şi i-ar spune, gata să pufnească de râs: „Uite-l pe Cicikov! A trecut Cicikov!„ Şi apoi s-ar lua după el, ca un copil, ar uita de orice cuviinţă datorată gradului şi vârstei, şi ar striga în urma lui, ca să-l necăjească: „Cicikov! Cicikov! Cicikov!” Dar am început să vorbim prea tare, uitând că eroul nostru, care a dormit tot timpul cât s-a vorbit despre el, s-a trezit şi ar putea să-şi audă numele rostit aşa de des. E om supărăcios şi nu-i place să se vorbească de el fără respect. Cititorului nu-i pasă dacă Cicikov se supără sau nu pe el, dar, în ce-l priveşte pe autor, acesta nu trebuie nicidecum să se certe cu eroul Iui: le este scris amândurora să mai facă drum lung mână-n mână; căci mai are de dus cu el două părţi mari ale acestei cărţi, ceea ce nu este un lucru de lepădat.
J
— Hei, dar ce faci acolo? Îl întrebă Cicikov pe Selifan.
N-auzi?
— Ce este? Răspunse încet Selifan.
— Cum „ce este”? Gânsacule! Aşa se mână? Haide, dă-i drumul!
Într-adevăr, Selifan mâna de mult cu ochii închişi, lovind din când în când prin somn, cu hăţurile, coastele cailor, care moţăiau şi ei; iar Petruşka îşi pierduse cine ştie pe unde şapca şi acum, furat şi el de somn, îşi lăsase capul pe genunchiul lui Cicikov, care trebui să-i dea un bobârnac. Mai înviorat, Selifan lovi de câteva ori calul bălţat pe spinare, şi acesta porni în trap; apoi, după ce-şi învârti biciul pe deasupra tuturor cailor, Selifan îi îndemnă cu un glas subţire şi melodios: „Hii, căluţilor!” Căluţii luară vânt şi duseră brişcă uşoară ca un fulg. Selifan nu mai făcea decât să-şi învârtească biciul şi să strige: Hi! Hi! Hi î„ săltându-se legănat pe capră, după cum troica urca sau cobora în goană, prin hârtoapele semănate la tot pasul pe şoseaua ce se lăsa uşor la vale. Cicikov, săltat şi el uşor pe perna îmbrăcată în piele pe care stătea, zâmbea, căci îi plăcea goana asta nebună. Şi care e rusul căruia să nu-i placă această goană? Şi cum ar putea să fie altfel, când sufletul său râvneşte să se ameţească, să zburde şi să-şi spună uneori: „Să le ia dracu pe toate!” Tocmai lui să nu-i placă? Şi cum să nu-ţi placă această goană nebună, când în ea găseşti ecoul unui minunat avânt? S-ar spune că o forţă necunoscută te-a ridicat pe aripa ei; zbori, şi o dată cu tine totul zboară: zboară stâlpii verstelor, zboară – înspre tine – negustorii cocoţaţi pe capra chibitcei lor, zboară de amândouă părţile pădurea cu şirurile întunecate de brazi şi de molifţi, cu auiala securilor şi croncănitul corbilor; zboară drumul, în tot lungul lui, pierzându-se cine ştie unde, în zarea îndepărtată. E ceva înfricoşător în aceste fugare apariţii care nu apucă nici să se contureze bine, că şi dispar; cerul, norii uşori şi luna care-i străbate, doar ei singuri par ţintuiţi pe loc. Oh, troică, pasăre troică, cine oare te-a născocit? Tu n-ai putut căpăta viaţa decât în mijlocul unui popor dârz şi îndrăzneţ, pe pământul unei ţări care nu ia lucrurile în glumă, mare cât jumătate din lume, şi atât de întinsă, încât apucă-te numai să-i numeri verstele, şi ochii ţi se vor împăienjeni. Oh, troică, s-ar putea spune că tu nu eşti prea încurcat meşteşugită; tu nu eşti prinsă în şuruburi de fier, ci cioplită şi împreunată la întâmplare, cu tesla şi cu securea, de vreun dibaci mujic din părţile Iarosla-vului. Surugiul tău nu-i încălţat cu botfori nemţeşti; cu barba în vânt şi cu mănuşi doar cu un singur deget, el stă dracul ştie pe ce: totuşi, e destul să se salte numai un pic şi să dea puţin din mâini, îngânând un cântec, şi caii se avântă năvalnic, spiţele-se contopesc, împlinind parcă roata într-un taler argintiu, şoseaua se înfioară, trecătorul speriat dă un ţipăt – şi troica aleargă, mâncând pământul. Şi, până să te dezmeticeşti, abia mai zăreşti în depărtare ceva care spintecă şi învârtejeşte văzduhul.
Şi tu, Rusie, nu zbori oare ca o înflăcărată troică, pe care-nimeni n-ar putea-o întrece? Drumul fumegă sub tine, podurile duduie, totul rămâne în urmă şi nimic nu te întrece. Trecătorul se opreşte, uluit de această dumnezeiască minune. Să fi căzut oare trăsnetul din cer? Ce înseamnă această goană nebună, carete înspăimântă? Ce tainică putere se ascunde în aceşti cai, cai cum nu s-au mai văzut încă pe lume? Oh, telegari, minunaţi telegari ruseşti, ce vârtejuri năprasnice de vânt se încurcă în coamele voastre? S-ar spune că trupul vostru neastâmpărat e numai urechi. Auzind deasupra capetelor lor cântecul cu care-sânt deprinşi, şi-au umflat – cu toţii deodată – piepturile lor de aramă şi, abia atingând pământul cu copitele, iată-i aidoma unor săgeţi ce despică aerul. Aşa zboară Rusia, sub o inspiraţie-divină. Încotro te avânţi? Răspunde. Nici un răspuns. Zuruitul zurgălăilor răsună melodios. Aerul, spintecat de goană, vâjâind, se preface în vânt puternic. Zboară pe de lături, rămî-nând în urmă tot ce-i iese în cale; şi, cu priviri invidioase, sedau la o parte – ca să-i facă loc – celelalte popoare, celelalte state.
J
