Duminică 18 aprilie 1999

Ieri după amiază au fost Şişmanienii. Au venit cu vin bun şi cu ouă roşii. Ne-am prefăcut a ciocni ouăle – şi a bea vinul. Am trăncănit: despre război, despre Manolescu.

În legătură cu Sârbii-şi-Albanezii gândim cam acelaşi lucru; despre Manolescu şi ei cred că publicarea, acum, în 1999, în clar (lizibil), deci credibil ceea ce fusese publicat în urmă cu aproape 20 ani în Săptămâna pe care n-o credea nici dracu, s-a făcut fără acordul Monicilor şi, de ce nu? Fără ştirea lor. Ba chiar împotriva lor (Manolescului puţin păsându-i de monici – ca de altfel şi de alţii). Eu nu mai cred asta – argumentul: scrisoarea de ruptură pe care Virgil i-a trimis-o lui Caraion în 1981, încredinţată României literare şi reprodusă. Probabil Manolescu i-a anunţat: Vreau să public un dosar Caraion, în care Pelin prezintă noi probe, în care Grigurcu recenzează Jurnal 3 apărut la Nemira – iar ei au fost de acord. Însă nu le va fi spus că reproduce chestiile din Săptămâna. Sau poate că ei nu au evaluat-realizat pagubele viitoare.

Ce nouă porcărie a făcut, Monicilor, Niki al Monicilor!

Ana crede altceva: că Monicii fuseseră avertizaţi de faptul că România literară va publica în clar ceea ce publicase în neclar Săptămâna, însă ei fiind atât de orbiţi de ura împotriva lui Caraion, au fost de acord, nemaigândindu-se la consecinţe.

Eu înclin spre varianta stropitorului stropit – şi inocent. Oricum, Manolescu rămâne, în continuare, măgarul-şef. Ar fi avut tot timpul să publice o „explicaţie”: că, da, s-a înşelat cu „asta” – dar în rest totul e document-garantat!

Pe la ora 10 a telefonat Solacolu: că ce porcărios e textul lui Grigurcu; că interpretează pe dos ce a scris Caraion. Părându-mi-se că aşteaptă de la mine promisiunea că am să intervin iară, i-am spus: Nu vreau să mai am de a face cu Grigurcu – nici în bine nici în rău. El: Valentina Caraion are de gând să intenteze proces, mai ales că se vorbeşte de intenţia lui Pelin de a scoate o carte Cazul Caraion. Da, domnule. De ce nu: Pelin prefaţat de Manolescu (şi de Tudoran postfaţat)?

Ca să-mi dau curaj îmi spun că starea de mortăciozitate (mortăciunitatism?) a mea din ultima vreme se datorează mai puţin medicamentelor anesteziante, adormitorizante, cât războiului: de la trezire până la culcare ascult radioul, iar la telejurnale, călare pe tembelizor! Sper din toată inima să fie asta explicaţiunea.

Azi, înainte de prânz, la emisiunea lui Shneidermann: o sociolo-loagă (sic!) reproşa reporterilor din Albania, Macedonia, Kosovo că filmează numai femei plângând, de sub broboade de Mater Dolorosa.! Moarte socioloagelor cretine ca individa purtând prenumele: Divina! Auzi la ea: De ce cameramanii filmează numai femei plângând, când TV Beograd arată numai femei râzând, cântând şi dând din cur pe poduri?! Ştiu de unde i se trage imbecilitatea – soră cu a altui 'telectual: Ştefan Borbely (cel care suspectează mărturiile puşcăriaşilor de. Subiectivism – vedea-l-aş pe el, făcând puşcărie şi scriind: „O istorie obiectivă a universului penitenciar românesc!”): de la (pre) nume: dac-ar fi avut unul de om, n-ar fi debitat atâtea prostisme.