Marţi 31 august 1999

Coşmar: Un individ mare de stat mă sechestrase şi mă anunţase: „Trebuie să plăteşti pentru ce mi-ai făcut acum 51 ani, la internat!”

Eram terorizat: nu-mi aduceam aminte să fi făcut un asemenea rău, încât să fiu acum pedepsit (calculasem: „acum 51 ani” aveam vârsta de 13 ani, adică eram în anul şcolar 1948-49, or atunci mă aflam la Şeica Mare, iar gimnaziul de acolo nu avea internat, stăteam în gazdă la o babă, cu Ilă.). În acelaşi timp ştiam: nu era adevărat ce spunea sechestratorul meu: fie altcineva îi făcuse ceva, fie nimeni – dar nu era nimic de făcut.

Când m-am trezit din vis a fost o liberare.

Citesc de câteva zile Jurnal-ul lui Jean Leontin Constantinescu, trimis de Răducă. Nicolae Florescu îl publicase întâi în Jurnalul literar (sau fragmente, nu-mi dau seama, fiindcă acolo nu-mi atrăsese atenţia). In volum însă.

Mi se pare extraordinar. O dată, prin „lumea de atunci” (jurnalul începe în 1947, însă diaristul vorbeşte şi de timpul dinainte): murdară; mizerabilă; apoi prin „stilul” deosebit de vehement. Face câteva portrete (Cotruş, Eliade, Cretzianu, Buzeşti) feroce, în vitriol.

Încolo – şi el un exilat român în Franţa, copleşit, strivit, terorizat de pâinea zilei de mâine (că pe cea de azi tot n-o are.). Am să revin cu citate după ce voi termina de citit.

Constantinescu: din generaţia lui Eliade, a lui Sebastian, a lui Cioran. Scrie nemaipomenit de neglijent, se fasoleşte cu totul nesuferit pe franţuzeşte, scrie greşit numele unor români (Ghiorghiu), însă când e mânios, îi ies de sub condei formulări memorabile.

Şi adevărate.

Băgare de seamă: generaţia lui a desţelenit exilul românesc. Aceia au fost pionierii. Amicii, inamicii lui: diplomaţi, politicieni, scriitori, militari, ciocoi, boeri, regi (atunci erau doi: Carol şi Mihai, mai exista şi Prinţul Nicolae) aveau măcar scuza necunoaşterii exilului adevărat (adică imposibilitatea de a te mai întoarce în ţară). Pe seama ei am putea pune toate lipsurile – de caracter mai cu seamă – generaţia mea îşi confecţionase scuza uzurii prin puşcărie, a uitării (sub vremi) a normalităţii.

Din mărturii ca a lui Sebastian (dar şi din Agendele lui Lovinescu), acum din Leontin Constantinescu aflăm că suntem toţi o apă şi-un pământ; tot căcatu-ăla. Generaţie după generaţie, parcă trase la indigo – nici evoluţie, nici involuţie: eternitate, vorba Mioritzei. Cine spunea că ne pătează reputaţia doar nişte indivizi, niscai cazuri: ciori albe, oi râioase – altfel poporul nostru, în integralitatea lui, mamă-mamă ce virtu-osnic este el?!

Primul şoc de acest gen l-am primit când am citit Corespondenţa lui Bazil Munteanu editată de Cuşa, în Ethos. Al doilea gong: Lovinescu, Agende. Al treilea n-a mai venit ca surpriză, ci ca o confirmare: Sebastian. Poate (nu poate: sigur) fiindcă al patrulea (îmi) fusesem eu, tot cu Jurnal I-H-IO.

A propos de poporul nostru – am citit în Lumea Liberă ultimul număr un fapt cu totul şi cu totul divers:

Un român d-al nostru, din popor (pe nume Romeo Apetrei din Grămeşti, Suceava), ca să-l pedepsească pe copilul său, văzut în tovărăşia altuia care fuma, 1-a. Muşcat de pută – hai să zic: puţică, băiatul având abia zece ani. Acuma, dacă stai să te gândeşti bine. Ce era să facă bietul tată? Dacă i-ar fi crăpat fiului capul cu toporul, dacă l-ar fi stropit cu gaz şi i-ar fi dat foc, dacă l-ar fi încuiat în cocină şi l-ar fi lăsat să-l sfâşie porcii, ce-am fi zis noi, ăştia, care habar n-avem de durerile poporului 'ncitor? Şi nici nu 1-a ucis – prin asasinare, de să zici. Doar 1-a muşcat olecuţică/de puţică, atât cât să se infecteze şi să fie necesară spitalizarea purtătorului. A, şi nici vorbă de abuz sexual, doamne fereşte! Doar 1-a muşcat un pic de ce i-a venit în raza gurii. Cum adică: nu ne revoltăm când Tysson, pe ring, excedat de „ţinerile” adversarului, uită pentru o secundă că e boxeur (cum ar veni: lucrător cu pumnii) şi-l muşcă p-ăla de ureche – dar ne revoltăm că un părinte îşi educă odrasla cu mijloacele aflate la îndemână?