Sâmbăta 25 decembrie 1999

Am renunţat la forma de scrisoare, i-am zis:

D-ale

Paris, 25 decembrie 1999

Am fost nespus de bucuros în ziua de 20 (ajun de solstiţiu!), când D-na Florica Dimitrescu m-a anunţat că îmi adusese de la Bucureşti – „de la Dan Petrescu”- un exemplar din Scrisuri. Ştiam de sâmbătă, 18 că a apărut şi că luni, 20 decembrie urma să aibă loc lansarea. Mă întrebam, cine, din partea editurii Nemira va prezenta volumul. N-am rostit numele Domnului Dan Petrescu nici în gând: din august 1998 (un an şi patru luni!), nu mi-a mai dat semne de viaţă, nu a răspuns multelelor mele tentative de comunicare. Nici în momentul în care scriu rândurile de faţă nu ştiu dacă Scrisuri a fost lansat şi dacă da, cine 1-a prezentat.

Detaliu care nu mă preocupă. Gândul meu este acesta – numai acesta: „A apărat – în sfârşit 7”

Vorbesc, fireşte, de volumul de publicistică: 630 pagini, format mare, hârtie acceptabilă, tipar lizibil – pe timpurile astea.

Dar bineînţeles că m-a bucurat apariţia unei bune părţi a comiterilor mele publicistice! După atâtea aventuri – de care bucuros m-aş fi lipsit – şi după aproape un deceniu de când i-am încredinţat lui Liiceanu volumul Articole.

După ce D-na Florica Dimitrescu mi-a înmânat „obiectul”, al dolea gest (primul: ochirea-adulmecarea-pipăirea lui) a fost de a răsfoi volumul în căutarea unui. Bileţel; deşi nu ar fi stricat o scrisoare întreagă, semnată: „Dan Petrescu”. Nu am dat de aşa ceva. Nu exista. D-na Dimitrescu, înţelegând ce caut, mi-a arătat un petic de hârtie cu adresa mea şi numărul de telefon (am recunoscut grafia lui Dan Petrescu). Atât. Nici măcar noua adresă a. expeditorului – mi-a dat-o D-na Dimitrescu.

Pe drumul de întoarcere, în metro, răsfoind, filând volumul, n-am fost atent la notele din subsol – le ştiam ale mele. Abia acasă, luând pagină cu pagină am descoperit.

Am zis bine: „. Am descoperit”. Iar acum, continuu: am descoperit descoperirea lui Dan Petrescu: subsolurile în cartea altcuiva, notele edito-riale care, în fapt, sunt „delimitări” (faţă de autor), interpelări – ale autorului – de-a dreptul acuzaţii la adresa autorului.

Dar cine este Dan Petrescu – desigur, vorbesc de cel în raport cu volumul meu Scrisuri (1972-l998), apărut la Nemira?

Scrie limpede: „Colecţie [Purgatoriu] îhgrijMde DAN PETRESCU”. La finele volumului, după: „Editor: VALENTIN NICOLAU”, scrie: „R&ţactor (sublinierile îmi aparţin – P. G.): DAN PETRESCU”.

Asta o ştiam şi de la celelalte cărţi editate de Nemira – prin grija lui Dan Petrescu: Justa şi Jurnal I-H-III. Însă nici la acelea, nici la acesta nu scrie că Dan Petrescu ar fi şi altceva (pe lângă director de colecţie şi redactor). Am cercetat cu atenţie, nu am găsit menţiunea: îngrijitor de ediţie; nici: comentator – nici interlocutor.

Acesta fiind motivul pentru care am. Descoperit că Dan Petrescu a descoperit o inedită manieră de a practica redactoratul: se introduce, se bagă în subsolurile paginilor, nu doar adăugind (eventuale suplimente de informaţie); corectând o informaţie eronată dată de autor – ceea ce ar fi constituit, deja, un abuz, atâta vreme cât autorul este în viaţă, deci consul-tabil – ci comentând (alături) textul autorului, inter-pelându-l, arătându-se în dezacord cu el!

Am citit, am recitit cele 26 băgări în vorbă deditorului (ale mele: 28, din care 20 simple rapeluri cronologice – necesare: unele texte au trei decenii, volumul de-publicat aproape un deceniu). Din acestea 2-3 şi-ar fi avut raţiunea – vreau să spun: nu ar fi sărit din subsolul paginii. Celelalte.

Nu am întâlnit la nici o altă carte a unui autor în viaţă asemenea cârteli, asemenea „corectări”, asemenea interpelări. M-am interesat în jur, în târg: nici prietenii mei nu au cunoştinţă de vreun precedent editorial. De aici concluzia: Dan Petrescu, dacă nu a descoperit America, a descoperit, cu volumul meu Scrisuri 1972-l998, modul de a-şi da cu părerea din subsolurile paginilor unei cărţi căreia îi este doar redactor, nu îngrijitor, nu comentator; nu judecător. Şi în nici un caz autor. Cititorii adnotează cărţile cumpărate de ei, dar nu îşi bagă, tipografic, cugetările în textul autorului.

Repet: eu, autor, am indicat 28 de note de subsol, din care 20 sunt simple rapeluri cronologice – necesare: unele texte au trei decenii, volumul de-publicat aproape un deceniu;

Dan Petrescu, rec/actor, intrtxfuce 26.

Câteva din „notele editoriale” băgate de Dan Petrescu în subsolul paginilor cărţii mele Scrisuri 1972-l998:

— Pagina 44: plecând de la mirarea-indignarea mea: filiala Academiei de la Iaşi va scoate abia în anul 2000 Dicţionarul de literatură – sec. XX, în fapt: doar perioa da 1900-l950!

        (n. red.) completează: „Nici măcar: dicţionarul ieşean a fost omorât între timp de acad. Eugen Simion”;

— Pagina 170: citam versuri cretine, de laudă la adresa lui Ceauşescu, publica te în Convorbiri literare, dând şi numele unui iscălitor, Emilian Marcu.

        (n. ed.

— Nu mai este: red.!) se bagă astfel: „Era să-l uităm, fără acest memento, pe fostul activist de la Iaşi, acel vierme negru care voia cu orice chip o locuinţă (i s-o fi dat?) şi care, într-un vers celebru, scria că „pe trotuare, tinerii marşează„. Cu cine va mai fi marşând el astăzi? Dacă nu e nici în diplomaţie, nici la Patriarhie, înseamnă că s-a ratat”;

— Pagina 206: la: „Pot cita cel puţin zece titluri de romane inspirate din muzică: (.) Arta fugii – a cel puţin trei autori: Blandiana, Ţepeneag, Goma.”

        (n. ed.) plasează un asterisc la Blandiana şi face trimiterea următoare: „Sic!”

— Pagina 228: scriam: „ Zoe [Buşulenga] cea care-l compara pe Ceauşescu cu

Eminescu.”

        (n. ed.) îl trage pe autor de mânecă: „Parcă (şi) cu Pericle”

La un asemenea supliment-de-informaţii îţi vine să comentezi astfel: „Parcă. Ei şi?”

Dan Petrescu – băgat în volumul meu, Scrisuri – nu se mulţumeşte cu completările abuzive, cu „atenţionările” (cum se obişnuieşte de la o vreme să se spună -greşit – în loc de „a atrage atenţia”), el părăseşte impersonalul şi deocamdată liberân-du-mi mâneca, mă apucă de guler:

— La pag. 238 scriam: „noi, cei din exil, ştiam asta [că Al. Paleologu a dat note informative la Securitate] demult, de vreo zece ani; întrebat de ce nu mai vine la

Paris de atâta vreme, Paleologu a răspuns că nu mai solicită paşaport, ca să nu aibă ce raporta la întoarcere”.

        (n. ed.) subsolizează, interpelarisindu-mă: „Numai că n-aţi zis nimic! Nu, Doamne fereşte, public, ci aşa, confidenţial, ca să preveniţi vreun nenorocit sau altul care mai venea din ţară (şi se întorcea tot acolo). Pentru că obligaţia de a „raporta la întoarcere„„ nu fusese totuşi publicată ca lege (deşi se prelucrase „oamenilor muncii”), aşa că rămânea la voia (şi tăria) celui întrebat dacă „raporta” au ba „.

Partea (fie: jumătatea) în care Dan Petrescu are dreptate îşi avea locul într-o scrisoare confidenţială (a lui), adresată altuia; într-o scrisoare deschisă; într-un articol la Naţionalul – chiar şi într-o carte semnată de el, Dan Petrescu – dar nu în cartea mea!

— La pagina 254: î propos (sic!) de:„Să ne imaginăm doi oameni pe care hoţii îi agresează, îi jefuiesc, le iau şi hainele – care din ei încetează de a mai fi om, în clipa în care nu mai are pe el izmene?”;

        (n. ed.), cu un umor devastator, îşi dă cu părerea: „Rezultă logic: scriitorul e scriitor şi în pielea goală!”

— La pagina următoare, 255, Ned-umeu personal îşi face cunoscută opinia (nu interesează în legătură cu ce, cu cine) astfel: „Ca şi în dihotomia precedentă (scriitor/universitar) e o mare doză de arbitrar în judecarea după preferinţe literare; de pildă, în ultimul caz, se pare că Zinoviev avea dreptate în privinţa ruşilor (Gorbaciov inclusiv), mai mult decât pravoslavnicul Soljeniţân – conform documentelor scăpate din arhive şi. Dizolvării lui Soljeniţân în Rusia „.

— La pagina 341, răspunzând lui Val Condurache, scriam: „am incriminat topi rea – însă nu „a unei părţi din tiraj„, cum scrie D-sa (.); ci: a cvasitotalităţii tiraju lui, retras de pe piaţă, depozitat din iunie '90 până în iulie '92.”

Ned îmi atrage atenţia – altfel cu nesfârşită civilitate: „Distincţia „o parte din tiraj„ vs. „cvasitotalitatea tirajului„ este de o fineţe ce se cere subliniată”.

La aceast ned-ism (şi dacă i-aş zice: nedpetrism?) răspund – aici: „Fineţe” pe care nu doar o subliniez, ci o explic – iată cum stăm cu „distincţia” în chestiune, Dan Petrescu:

Fie un tiraj de 20.000 de exemplare (trase, din cele 100.000 contrac-tuale – dar asta-i altă discuţiune): „o parte din tiraj” semnifică mai puţin de jumătate: între 1 şi 9.999 exemplare; „cvasitotalitatea tirajului” semnifică mai puţin de integralitate, oricum, mai mult de jumătate – începând (de sus) de la 19.999 exemplare, coborând până la 10.001 exemplar (e).

Dacă are nevoie şi de desene, îi stau la dispoziţie.

Da, domnule! Nu: ce-am ajuns, eu – ce-a ajuns el, Dan Petrescu!

M-a luat prin surprindere: o persoană atât de inteligentă, atât de cu simţul umorului, atât de cunoscător al cărţii – nu ar fi ajuns să facă ce a făcut, decât.

Dacă, fulgerător, s-a prostit; dacă era beat (când a făcut trebuşoara) – ceea ce nu furnizează o circumstanţă atenuantă: un volum ca al meu – şi gros şi mult întârziat

— Nu a fost tipărit a doua zi după redactarea subsolurilor, deci redactoristul ar fi avut destul timp să-şi dea seama de eroare şi să suprime contribuţiile-i;

— Dacă şi el, ca tot românul, după 1984, s-a ţăcănit; a luat-o razna

— S-a mutat.

Ce va fi fost în capul lui, când a făcut asta? Să o fi făcut cu gând de a mă necăji, de a mă închichina, de a-mi face o festă? Bine: mi-a făcut-o – dar nu-şi va fi dat seama că mult mai grav este ce şi-a făcut (-o) lui? Că ale sale cugetări, delimitări, interpelări vor rămâne în această ediţie a cărţii mele şi vor fi considerate ca ceea ce sunt: abuz, intruziune (băgare), eu rămânând în continuare, victimă – de astă dată a flecfismelor danpetresce? Ce căcănărie!

Mă chiar miram: să am eu parte de nişte Sărbători nemaculate, nestricate – necăcănărisite?