Vineri 31 decembrie 1999

Am ajuns în gara anului 2000. O privire îndărăt nu strică:

A apărut, în iunie, la Dacia voi. VI, Jurnal de apocrif;

Tot atunci, tot la Dacia, ediţia a Ii-a din Patimile după Piteşti;

Tot în iunie – cu o discreţie remarcabilă (şi remarcată), la ALL, a apărut – în fine!

— Roman intim; adineauri, în 20 decembrie, la Nemira (şi tot: în sfârşit, după lupte seculare) Scrisuri (1).

Patru volume într-un singur an: uşor exagerat, după opinia Monicăi Lovinescu (preluată de Ştefănescu). Un scriitor normal nu-şi sufocă cititorii (cu atât mai puţin editorii!) cu mai mult de un volum, anual. Hai: două. Fie – trei, dar nu mai multe, fiindcă nu au timp cronicarii să cronicheze, recenzării să recenzuiască – premiatornicii să premiiască!

Ei, da. Normal. Eu, anormalul mai am volume nepublicate; volume incomplet publicate (Sabina, Scrisuri), volume ce ar suporta.

— Vreau să spun: ar fi suportate de cititor, în cazul unei reeditări: Culoarea curcubeului, Câinele soldatului, Din calidor, Arta refugii, Astra; Bonâfacâa, Gherla-Lăteşti, chiar Gardă inversă, fiindcă nu ştiu câte exemplare va fi tras din ea Mircea Martin şi unde se vor fi îngropat şi acelea, puţine. Doar dacă se găseşte un editor sinucigaş să-mi editeze o serie de scrieri.

Acum, la sfârşitul celui de al VH-lea volum de Jurnal (câte pagini voi fi totalizând, D. C. Mihăilescule, şef-socotitorule la Gospodăria Agroculturală de Stat „Liicenii de Epitropie”?), pot să (-mi) pun, cu glas tare, întrebarea care-mi stă pe limbă – unde alt'?

— De ani şi ani: „De ce vor fi scriind scriitorii jurnal? Ca să aibă, în sfârşit o grădiniţă privată? În care să nu-şi vâre nasul te miri care cititor-trecător – cum se întâmplă cu cărţile curente, de ficţiune? Să fie oare jurnalul un spaţiu de sinceritate absolută a autorului? De curajul fără haturi de a spune despre lume şi despre sine lucruri pe care altfel nu le-ar divulga – zicându-şi că jurnalul va fi publicat după moartea sa (vorbesc, desigur, de strămoşii noştri, clasicizaţii)?

Dacă doar pentru aceste pricini recurg scriitorii la jurnal (simultan, alternativ – cu romanul): cred că se înşeală.

Nu toţi scriitorii sunt, în jurnal, mai sinceri, mai curajoşi într-ale mărturisirii, mai masochişti. Aş zice: mai degrabă în roman, în ficţie îşi dezleagă autorele baierile inimii (în fine, ale viscerelor din burtă şi din pântecele numit: cap). Motivul este la îndemână: din moment ce există convenţia ficţiunii (deci: „nu este adevărat, despre mine, tot ce scriu, mai ales la persoana întâia”), cititorul nu are să (prea) creadă că scrisul este şi adevărul.

Şi reciproca: toată lumea ştiind că jurnalul este. Intim, deci o scriere sinceră, „nu am să scriu în el chiar totul, fiindcă mai am şi ceva de ascuns, de păstrat la umbră, ori definitiv îngropat”

Dacă aşa stau lucrurile – de ce mai scriem jurnal? Probabil pentru că simţim nevoia de a ne preface că suntem sinceri. Şi, uneori, din greşeală, din inerţia jocului de-a sinceritatea, chiar să fim.

S-ar putea să fie nevoia de persoana întâia. Odată cu apariţia romanului „obiectiv” – aici în sensul de persoana a treia povestitoare. Aşa am dus-o, iar la noi, în Est, şi mai apăsat, din pricina „adevărului artistic” preţios-indicat de realismul cel socialist. Îmi aduc aminte „revelaţia” pricinuită de Povestea unui om (să fi fost o povestire de Şolohov? Oricum, după ea s-a turnat un film, regizat şi interpretat de Bondarciuk), fiindcă. Exista un narator (nu un autor), narând normal, la persoana întâia. Bineînţeles că mai existau – în clasicii ruşi – la Tolstoi, la Cehov, la Gogol, piese întregi, ori pasaje astfel povestite -„dar acelea făceau parte din trecut – or noi, azi.”. Fiindcă „azi” reali-tatea-redată-obiectiv cerea persoana a treia! Excepţii: „monologul interior” al, de obicei, „şovăielnicului”, al „nedumeritului”, cel care cădea pradă „procesului de transformare a concepţiei despre lume şi viaţă” ca urmare a întâlnirii – şi a muncii de lămurire – dusă de Tovarăşul Cutare, de la Raion (să fie întrebaţi Galan, Chiriţă, Lăncrănjan)!

Va fi necesar de studiat acea proză – nu doar de repertoriat, eventual de dat câteva citate; ci de analizat. Fiindcă acolo lucra o teorie literară: şi un rezultat – care nu era, neapărat anti-literar, ci: paraliterar. „Farul”, „opera-ghid” fiind, de astă dată, nu Mitrea Cocor (o oare-care bucată, doar proastă), ci Pâine albă de Dumitru Mircea. Ar merita din plin cercetată ca o mostră de suprarealismsocialist.

        „Lovitură de teatru (anunţă agenţiile de ştiri occidentale): Elţân demisionează!”

Adevărat: a demisionat. Cam prea-foarte târziu, dar până la urmă. O „urmă” rusească.

Băiatul Borea, crezându-se (cum îl botezase Pivot, la o emisiune literară, când îl pusese în faţa lui Zinoviev) ţar, 1-a numit pe Puţin succesor! Din lac în pută.

Iar Chirac, şi el deştept-foc, a dat un comunicat în care face elogiul lui „Elţân cel care a introdus democraţia în Rusia”. A dracu' 'ntroducere!

La ora 11 (ora Parisului) „am trecut în anul 2000” prin insula Kiribati;

La 11,15 „a trecut” prin Insula Chatam, din Noua Zeelandă.

Da, domnule. Şi aşa, din trecere-n trecere, ajugem să ne petrecere (m).

Înapoi la jurnal. Prin el scriitorul nu poate nici „trăi”; nici proiecta – nici prospecta. „Sub formă de jurnal” Romeo şi Julieta nu ar fi fost cel mai înalt imn al iubirii contrariate; „printr-un jurnal” Tolstoi n-ar fi putut „reda” Borodino, nici coborî în moartea lui Ivan Ilici.

Numai prin ficţiune.

Cele mai pline, depline, împline momente ale vieţii mele – altfel vesele – au fost cele în care scriam la un roman. Primul jet sau a 15-a variantă – nu contează: extazul era lung, era rotund.

Să mă întorc la ficţie?

Nu mă mai simt în stare de ceva din-nou.

Dar de rescris un roman-două-trei – de ce nu?

SFÂRŞIT