Duminică 18 îulâe 1999

Zi foarte călduroasă. Dar suportabilă – şi mai ales: dormimibilă.

Am impresia că în acest semestru nu mai comit publicistică. Mă şi săturasem. La dreptul vorbind: scriind tot aşa, în neştiut, neavând „retur”, te apucă nebuneala. N-am să mai scriu – o vreme – ei şi? Tot nu are nimeni nevoie de „publicistica” mea pisăloagă. Căci lumea românească cea culturalizată de Cristoiu are nevoie de publicistica cristoiască; căci lumea românească cea literaturizată are nevoie de publicistica manolească. Aceste două extreme (care se ating, ca puţele respectuoase îndedânsele) sunt pe gustul consumatorilor danubocar-patnici – fiindcă ambii cântă în struna majorităţii cititorilor: Cristoiu în a celor troglodiţionaţi de Scânteia, Manolescu în a dascălilor şi a dăscălitorilor (vezi-l pe Caragiale: ştia el ce ştia despre dăscălimea română) cu aere de intelectual – mai mult: de scriitori – dar profund, iremediabil raionali. România literară cea moşită de Ivaşcu a rămas aceeaşi tribună a „partidei cultivate – cu voie de la meliţie”.