Luni 17 mai 1999

Azi-noapte am făcut un vis neobişnuit: începusem a scrie un roman. Un roman-roman. Şi mergea bine, eram mulţumit de mersul lui. „Ce trata?” – nu ştiu, visul nu mi-a dat nici o informaţiune.

După cartea-de-vise curentă: n-o să scriu roman, iar dacă am să încerc vreodată, are să iasă şi mai prost decât cele de până acum.

Ah, şi ce desfătare să scrii roman (pe deasupra, bun)! Ce contează că nu eşti în stare să şi povesteşti ceea ce scrii – sau ai scris – acest lucru li se întâmplă atâtor romancieri. Buni. Aşa că ne-răspunsul la întrebarea: „Ce trata?” este în firea, în natura, în spiritul materiei romanului, nu?

Altfel – prost. Aştept să se termine războiul. Şi nu mai aştept ca cei vinovaţi că au început, vinovaţi că au alungat, violentat, violat, ucis – să deie seama de faptele lor. Fiindcă, în afară de Nemţii care, înfrânţi, au fost condamnaţi în bloc pentru nazism şi mulţi dintre ei pedepsiţi, iar totalitatea populaţiei culpabilizată vreme de 50 ani – nicăiri, niciodată nu a mai avut loc o pedepsire a răilor. Ceea ce s-a petrecut în ţările ocupate de ruşi după 1944 cu „foştii” nu intră în discuţie: Ruşii i-au strivit pe toţi cei care nu gândiseră ca ei (din acel moment), iar dacă printre aceştia se aflau şi unii care acţionaseră împotriva lor, a ruşilor, asta era un accident. Nici înainte de mine, nici în timpul, nici după, în închisori majoritatea deţinuţilor nu era acolo pentru ceea ce făcuse, ci pentru ceea ce fusese. Ruşii nu aplicaseră justiţia – ci dreptul lor, de ocupanţi. De aceea, acum, sunt atât de sceptic în privinţa pedepsirii vinovaţilor. Chiar azi dimineaţă s-a anunţat: „lipsesc” cea 100.000 bărbaţi kosovari – însă până nu ai „proba” (cadavrele lor) nu poţi formula acuzaţia. Sârbii vor obiecta: nu sunt chiar o sută de mii ci „abia vreo optzeci de mii – şi nici acelea întregi.