Duminică 14 martie 1999

A doua zi de primăvară. Ieri aerul a fost atât de cald şi de umed, încât am avut câteva. Ezitări fiziologice.

Revin la Dicţionar: re-vin şi la prima convingere a mea: ce importanţă are că X „capătă” atâtea coloane, Y abia atâtea – afectează cantitatea de informaţii din Dicţionar calitatea scrierilor (şi personalităţii) celui. Nedreptăţit? În absolut – deloc. Numai că noi nu trăim în absolut – noi, măi frate, trăim mai întâi în de noi, unul cu altul, unul împotriva altului, unul săpându-l pe altul acela şi dorindu-i din inimă cât mai multe crape căprate; păi noi, domnule, suntem profesori – ba chiar universitari, pentru noi un Dicţionar e literă de evanghelie: scrie, acolo, că Petru Dumitriu e cel mai cult scriitor român contemporan? Scrie! Păi, dacă autentifică Dom Vartic treaba asta, în mod necesar este şi adevărat, doar el a fost ministru adjunct la Cultură!

Ce provincie beteagă, acest Cluj! Ce mişunărime relaţionalnică, ce domnie a Paşei din Vidin a pilelor şi a umorilor (provinciale)! Ce manipulaţiuni căcăcioase – am în vedere adausurile – cele care nu sunt totdeauna suplimente de informaţie, fiindcă alţii au fost lăsaţi. Extrem de dataţi, ba chiar invalizi (Gyr de pildă, având parte de un tratament odios; ca Eliade – ce să mai spun de E. Lovinescu). Aşa au fost umflaţi P. Dumitriu, Cosaşu, Găzdaru, Vintilă Horia, cât despre tovarăşii noştri Paul Georgescu, Ianoşi, Colin – iar din ceilalt volum tovarăşul vostru Balaci.

De acord: eu, obişnuit cu excluderile, omisiunile (grăitoare, mie-mi spui?) afirm că nu are importanţă cantitatea coloanelor, că, de pildă, pe E. Lovinescu nu 1-a făcut, nu-l va des/face un Zaciu (cu atât mai foarte-puţin un Papahagi) – dar ce vor fi zicând apropiaţii excluşilor dispăruţi? Dar cei vii (şi răniţi – ca Breban, Grigurcu.)?

Dicţionarul. Uite, nu mai ţin minte care căcănar din exil (fie un legionaroid, fie un sionethnic) mă ataca, rezemându-se pe inexistenţa mea în dicţionarul lui Marian Popa! Atunci nu l-am luat pe atacator în seamă, de astă dată m-am informat: compunerea săptămânistului trimis cu misie în RFG a apărut în 1971 (reeditată în 1977). În 1971 nu aveam cum intra într-o selecţie atât de strânsă^: publicasem doar o broşurică nesemnificativă, Camera de alături. În 1977, la reeditare, situaţia mea nu se ameliorase deloc, ba dacă nu uităm (eu, nu – dar ceilalţi?) că Marian Popa era ordonanţă a lui Eugen Barbu, iar Conu Jenică avea dreptate să scrie (căci cu zisul se ocupa Dinescu): eu sânt marele scriitor fără cărţi (româneşti)! Că doar nu era să-mi introducă sergentul Marian Popa, în ediţia a doua a raportului său asupra. Stării Uniunii cele trei cărţi apărute până în acel moment în Occident (Ostinato, Uşa, Gherla). Ce am vrut să spun prin asta: că în capul didactic, pătrat, de felul lui, ca şi în cel cubic, de rând, nu intră un asemenea animal care nu există – cum să existe, dacă nu figurează în Dicţionarul lui Marian Popa cel vestit?; cel cinstit – care justifica, în scris, plagiatul la care se deda Patronul – în fine, comandantul U. M. Săptămâna – unde colabora şi drăguţul de Dinu C. Giurescu, printre alţi antibolşevici.

Deci ştia el Ţepeneag ce ştia când umbla furios prin târg, cu o fotocopie după un dicţionar de care eu habar n-aveam (refuzasem şi diploma şi relaţiile cu tovarăşii Manea, Hăi cu Hacademia româno-hamericană), ca probă că „Ieruncii şi Goma” îl eliminaseră pe Puiu din literatură (şi din istorie, să nu se uite). Dacă fusese el otrăvit de o astfel de. Neconsacrare, cum să nu pună la inimă alte amănunte, de care-i plină literatura noastră preferată şi dragă?

Eu n-am să mă plâng că textul lui Simuţ din Dicţionar este incomplet, că nu a amintit cutare carte, cutare faptă – n-a amintit şi gata! Rămân aşa, încremenit, în Dicţionarul lui Zaciu!

— Îţi dai seama? Ei şi? Că, totuşi, includerea mea semnifică ceva? Ei, da: semnifică ceva (oricâte coloane mi s-ar fi rezervat, oricât de incompletă, datată ar fi informaţia): că, totuşi, exist. Or asta este în sine o noutate! Cum adică: Goma există? Ca scriitor, domnule? Bine, de acord: a avut ceva curaj, s-a luat în gură cu Ceauşescu – dar ce caută în Dicţionarul Scriitorilor'? Păi era vorba că individul nu are strop de talent – că, dac-ar fi avut nu ar fi muls ţâţa agitaţiei, a scandalurilor politice, iar după Revoluţia Noastră Cea Eroică, s-a dedat resentimentului, invectivelor, culpabi-lizărilor (vorba prietenilor mei, a colegilor mei de redacţie, delicaţii mei amici – şi decedaţi: Dana Dumitriu, Sorin Titel.)?

Din acest punct de vedere, într-adevăr, Dicţionarul are utilitate.

Ce blestem pe Ţepeneag: să aştepte el volumul IV – încolo, peste vreo trei-patru ani, ca să afle câte coloane i-au fost consacrate – în comparaţie cu Crăciun, cu Ierunca, cu Virgil Tănase, cu Ivă (mai ales cu Ivă!), cu Dimov – şi, aşa, pe departe, cu Goma.