Share on Twitter Share on Facebook

Cine sunt albanezii?

din Analele Academiei Române

Seria II - Tom. XXIII, pag 103-113

1901

Sunt zece ani de când eu începusem a studia și nu încetez de a tot urmări marea problemă a genealogiei popoarelor balcanice.

În studiul meu « Strat și substrat », eu am obținut două soluțiuni capitale: 1°. În secolul VII mai existau încă la Sud de Dunăre două elemente latine compacte: Meso-români în Bulgaria actuală, și Illiro-români în Serbia, mai ales în Dalmația, pe cari însă i-au slavisat apoi cu încetul Bulgarii de o parte și Serbii de cealaltă; 2°. Așa numiții Macedo-români și Istriano-românii de astăzi sunt Daco-români, goniți în secolul IX din Pannonia de cătră Maghiari, de unde tot atunci alți Daco-români s-au adăpostit în Moravia și s-au slavisat acolo. Aceste două soluțiuni, peremptorie după mine, vor mai fi completate și demonstrate definitiv în conferințe ulterioare succesive dinaintea Academiei Române; dintâi: « Cine sunt Bulgarii și Serbii? », al doilea: « Cine sunt Daco-românii și Pannono-românii? »

Acuma însă mă preocupă o altă soluțiune, pe care n-am dezbătut-o de loc până aci în trecut, și care e tocmai cea mai importantă, căci este punctul de plecare pentru toate celelalte.

Cine sunt Albanezii? Unii istorici și filologi, între cari și Tomaschek îi crede posteritatea vechilor Illiri, rămași nestrămutați din epoce immemoriale. Alții, între cari Benlöw, îi urcă până la ante-istoricii Pelasgi; și Reinhold nu se sfiește de a întitula «Noctes pelasgicæ» o cărticică despre limba albaneză. Blau se încearcă a descifra prin Albanezi inscripțiunile lykice din Asia-mică, pe când Moratti recurge tot la dînșii pentru inscripțiunile cele mesapice din Italia. Girolamo de Rada, Albanez el-însuși, nu se lasă câtuși de puțin mai jos, asigurându-ne că: «Gli Albanesi, popolo semitico disperso pel 1900 a. C. all'epoca degli Hyckshos, che ando in Grecia, in Italia, ed in altri luoghi del Mediterraneo.» Despre păreri de felul acesta, ilustrul meu amic Ascoli vorbește serios, dar nu le iea la serios, și bine face.

Să ne întrebăm dară încă odată: Cine sunt Albanezii? Care să fie adevărata lor provenință și raporturile lor mai cu seamă cătră Români? Când și de unde venit-au ei să se așeze în Epir? Iată singura cestiune, care îmi mai lipsia mie pentru a putea demonstra până la ultima certitudine persistența elementului românesc în Dacia lui Traian. Dacă Albanezii ar fi în adevăr autoctoni acolo, unde locuesc ei astăzi, atunci vrând-nevrând am fi siliți a recunoaște că naționalitatea română s-a format anume în Illiria, iar nici de cum la Nord de Dunăre. Numai printr-o comunitate de origine, și printr-o intimă veche conlocuire totodată, se poate explica natura cea organică primordială a legăturilor între limbile română și albaneză. Și zicând aceasta, eu am în vedere nu vreo asemănare formală oricât de surprinzătoare, ci fondul și numai fondul graiului românesc. Încep printr-o listă de cuvinte curat albaneze la noi, ca:

brad,

buză,

codru,

ghimpe,

mal,

bucur,

ghiuj în Moldova, vîj în Ardeal;

grumaz,

năpârcă

bunget,

barză,

stăpân,

viezure,

gata,

sat,

vatră,

moș,

mire,

pârîu,

văpae, etc. etc

Numărul unor asemene vorbe, esențial albaneze în graiul nostru cel mai de baștină, adecă din gura țăranilor, este forte mare, cele mai multe fiind pînă aci necunoscute, o seamă păstrându-se abia ca niște resturi preistorice în câte un colțișor, în câte un district, în câte o localitate. Voi da un specimen din cele multe. În graiul obicinuit sinonimii melc și culbec însemnează «   limacon   ». Pentru culbec forma cea veche este cubelc la mitropolitul Dosoftei. În jocurile copilărești, alăturea cu melc și cubel c mai figurează o formă lungă : la Munteni codomelc, în Transilvania codobelc, cu varianturi pe aiurea, constatate de d. profesor Crețu. Melc e un cuvînt separat, care este cu același sens și la Celți: în dialecte celtice melcii «limagon». Codobelc este o acomodațiune consonantică din codomel c. Cubelc e o contracțiune din codobelc. În fine, codomel c este o composițiune din două vorbe, după cum e francezul colimaçon din «cochlias + limax». La Români dară trăește codomel c alăturea cu melc și cubel c, deși la Albanezi a supraviețuit numai composițiunea: cadmili «limacon», unde există o mulțime de varianturi, toate corupte, pe când forma primitivă românească e intactă, conservată abia la copii în jocurile lor cele tradiționale, un admirabil «Ueberlebsel in Kinderspiel». (Dr. Ploss, Das Kind, t. II, pag. 308.)

Foarte puține vorbe albaneze la Români ar putea fi controversate ca termeni străbătuți la noi printr-un canal ne-albanez, bunăoară stăpân prin Bulgari sau Serbi, sau mal prin Celți direct sau indirect; celelalte sunt exclusiv albaneze. Cu toate astea, identitatea lexică albanezo-română e secundară, după mine, în comparațiune cu identitatea cea gramaticală.

Caracteristice mai ales sunt întâlnirile între Români si Albanezi nu prin vocabular, ci prin particularități fonetice, morfologice și sintactice, cari nici într-o ipoteză nu se pot împrumuta de la străini, nu se pot altoi în cursul timpului, ci datează de la însăși obîrșia limbei.

Bună oară, pe terenul fonetic transițiunea consoanei n în r între vocale, de ex. fereastră din fenestra, nu există nici la Celți, nici la Neolatini, nici la Germani, nici la Slavi, nici la Greci, ci unicamente la Români și la Albanezi, ba încă în aceleași condițiuni secundare. La Albanezi în dialectul toskic fenomenul e general, în dialectul gheghic e mai parțial; tot așa la Români în dialectul istriano-român e general, e mai parțial în celelalte dialecte, dar se află în toate. La Români, ca și la Albanezi, n trecut în r se poate reîntoarce la primitivul n. In Moldova r din n e mai des în graiul vechi, în Cazania mitropolitului Varlam, în glossele românești din documentele slavice de la Ștefan-cel-Mare, peste tot în textul Psaltirii Scheiane. In Transilvania r din n, obicinuit chiar astăzi la Moți, ne apare dezvoltat la culme în texturile Măhăcene de lângă Turda de pe la 1600: lură = lună, cire = cine, oa meri = oam eni, mâra = mâna, etc. Prin acest fonetism, cuvintele cele mai latine sună la noi neaoș albanește.

În același mod, o vorbă curat latină la Români devine un învederat albanism printr-o schimbare de sens, printr-un proces logic, printr-o altă idee în locul celei latine. Un exemplu: o mică bucățică de carne, care spînzură la capătul cerului gurei în gât, se chemă franțusește luette, în vechea franceză l'uvetíe, deminutiv din latinul uva, adecă struguraș, iar românește se zice omușor, deminutiv din om «homo». La Francezi, asociațiunea de idei este latină, după cum latină e și materia cuvîntului, căci aceeași părticică a corpului la vechii Romani, în Pliniu anume, se cheamă uva «strugure». Ce fel de asociațiune de idei să fie oare omușor la Români ? Prin materie, cuvîntul e latin; dar din punct în punct este o idee albaneză. Om albanește níeri; deminutivul din nieri nierith «omușor»; acest nierith «omușor» însemnează la Albanezi un om mic și tot-odată acea părticică a corpului. Această întâlnire semasiologică între Români și Albanezi este cu atât mai semnificativă, cu cât ea nu se găsește nicăiri pe aiurea. La alte popoare nouă vedem: la Italieni, ca și la Francesi, ugola, uvola «strugușor»; la Spanioli campanilla «clopoțel»; la Nemți Zäpflein, Zächen «dopușor»; la Ruși și la Poloni íazyčok, jezyczek «limbuță», etc. etc; absolut nicăiri ideia de omușor decât numai și numai la Români și la Albanezi.

În fine, identitatea structurii morfologice și sintactice la Români și la Albanezi, cu totul în oposițiune cu cea latină și cu celelalte limbi romanice, pune vîrf. Unele fenomene au fost de demult observate în treacăt de Kopitar, de Miklosich, de Ascoli. Foarte pe larg eu am urmărit o mică parte din această vastă sferă în studiul meu sub titlul: «O pagină din sintaxa româno-albaneză» în Cuvente den bătrăni. Mă mărginesc dară de a atrage atențiunea asupră-i. Acolo veți vedea cele două articole definite: unul post-positiv substantival și cellalt prepositiv adjectival; reduplicarea, triplicarea și chiar quadruplicarea ambelor articole; aceeași normă în construcțiunea substantivului cu adjectivul; aceeași formă adjectivo-adverbială și genitivo-dativală; aceeași întrebuințare genitivală a articolului definit prepositiv, etc. Sub raportul sintaxei se poate zice că Românul la formarea cea ab-ovo a graiului național s-a mărginit a așeză materia latină peste fondul albanez. Prin fond dară, prin fondul cel nealterabil și neînlăturabil, Românul e albanez, după cum Francesul e Celt. Ceea-ce e celtic la Francesi, nu se vede pentru ochi superficiali, și totuși pretutindenea prin analisă se descopere celtismul. Elemente germanice la Francesi sunt foarte multe și palpabile, întocmai ca elementele cele slavice la Români. Ei bine, slavismele la Români, ca și germanismele la Francesi, fiind accidentale, aproape toate s-ar putea goni, fără ca prin aceasta să se sgudue edificiul limbii naționale, pe când celtismul la Francesi și albanismul la Români nu se poate atinge fără o catastrofă totală.

După premisele de mai sus, mintea se sperie de consecințe, consecințe «à la Dr. Réthy Làszló» din Buda-Pesta, care își conchide argumentațiunea cu sentința : «L'Académie de Bucurest ne pourra jamais décerner à qui que ce soit le prix de 20.000 francs fondé par le prince Couza» ; mintea se sperie de amenințarea maghiară, și cere o pausă pentru a se dumeri ce să facă mai departe.

Eu unul nu voiu căută a-mi înlesni transițiunea prin vorbe multe și prin căi lăturalnice, ci d-a-dreptul voiu tăia nodul lui Gordia.

Întreb dară fără ocol:

Este oare cu putință ca Albanezii actuali să fie posteritatea unor Daci, transportați peste Dunăre în epoca împăratului Aurelian, adecă vr-o 150 de ani după cucerirea Daciei? Este oare cu putință?

Răspund:

E nu numai cu putință, dar încă datele cele istorice confirmă pe deplin datele cele linguistice.

După căderea lui Decebal, o parte dintre Daci s-au supus lui Traian și au început a se amalgama încet-încet cu colonii romani, dând prima nascere naționalității daco-romane. Alți Daci însă, retrăgându-se mai sus în creerii Carpaților sau mai la răsărit de Provincia Traiană, și-au menținut individualitatea lor proprie sub diverse nume etnice, mai ales trei popoare dacice cu totul nesubordonate Romei, anume Costobocii, Carpii și Bessii.

Aproape un secol și jumătate după Traian, când Dacii cei domesticiți puteau să fie și au și fost deja romanizați, Dacii cei rebeli au profitat de marea mișcare a Germanilor, cunoscută în istorie sub termenul de «bellum Marcomannicum», și au devenit periculoși pentru provincialii romani. Atunci, sub împăratul Antonin Filosoful, poate și ceva mai înainte, vedem foarte pronunțată tactica imperială de a muta peste Dunăre și de a așeza acolo, pe un teritoriu de demult asigurat, triburi și popoare întregi dacice, întrucât ele erau biruite. Dacii cei liberi, adecă cei neromanizați, cu voie sau fără voie trebuiau să se mute în Mesia și mai departe.

Cei d-întâi, pare-se, au fost Costobocii. Ei se bucurau de un regim foarte independinte, având chiar regi ai lor, dintre cari doi ne sunt cunoscuți din epigrafia romană. Unul, pe care vi l-a menționat aci zilele trecute amicul meu Tocilescu: «Pieporus rex Coisstobocensis», care fusese prins de Romani și dus la Roma cu întreaga sa familie. Cellalt, scăpat din vederea istoricilor noștri, ne apare într-o inscripțiune și mai interesantă tot de la Roma: «Sabituus rex Ostabocesis Dacus».

În același interval de timp, înainte de împăratul Aurelian, sub Marc-Aureliu, Dione Cassiu zice că Germanii Astingi au năvălit și au izbutit a cuprinde țeara Costobocilor (71, 12, 1: «την των Κοστουβώκων χώραν «τοίς δπλοις κτησόμενοι, νικήσαντες δε εκείνους και την Δακίαν ουδέν ήττον έλίπουν.») În acest mod, Roma trebuia să facă una din două: sau să lase pe toți Costobocii a se așeza în Dacia Traiană peste provinciali, ori să-i mute peste Dunăre. Ei au fost dară duși în Mesia, și împinși apoi până în Epir, unde însă nici acolo ei n-au încetat de a se burzului mereu. În adevăr, contimporanul Pausanias, după anul 150 din era noastră, se plânge că Costobocii au năvălit hoțește departe în Ellada: « δε Κοστοβώκων των ληστικών το κατ'εμέ την Ελλάδα έπιδραμον άφίκετο καΐ επί τήν Έλάτειαν » Iată dară puternicul trib dacic al Costobocilor la coastele Greciei, lângă Fokida, tocmai acolo unde locuește astăzi ramura cea toscă a neamului albanez. Însuși numele actual al acestor Albanezi Tosco nu este decât o simplă metateză din Costo, asemenea metateze fiind obicinuite la Albanezi, de ex. ιχνάρε=χιλνάρε, φελτόνjε=λεφτόνjε, etc, după cum observă Camarda: «Le metatesi, sia di consonan t i, sia di vocali, o di sillabe intiere, sono tra le affezioni, che molto spesso si manifestano nei vocaboli albanici

A doua mare migrațiune a Dacilor, spre același punct teritorial cu Costobocii sau ceva mai sus, dar în orice cas în vecinătate, au fost Dacii Carpi sau Carpiani sau Carpodaci, «Καρποι, Καρπιανοι, Καρποδακαι», după cum îi numesc autorii greci. Despre Carpi, ca și despre Costoboci, textul contimporan e foarte limpede. Aurelius Victor vorbește despre împăratul Dioclețian: «caesi Marcomanni, Carporumque natio translata omnis in nostrum solum, cujus fere pars jam tum ab Aureliano erat.» Prin urmare, întreaga națiune a Carpilor, «natio omnis», a fost mutată peste Dunăre de cătră Dioclețian, după ce în parte o mutase deja Aurelian.

Și fiind vorba de împăratul Aurelian, aci este locul de a pricepe faimosul pasagiu din Flavius Vopiscus, citat într-una și neînțeles până acuma: «Quum vastatum Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam trans Danubium Daciam a Trajano constitutam sublato exercitu et provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri: ab-ductosque ex ea populos, in Moesiam collocavit, appellavitque suam Daciam...» Despre acest text, Nisard zice cu drept cuvînt: «tout ce passage est un peu obscur dans notre auteur Ba s-ar putea zice chiar: «trés obscur» în toate edițiunile obicinuite, cari reproduc orbește pe aceea a lui Puttmann din 1774. Pasagiul însă e foarte clar în edițiunea cea veche, pe care eu o găsesc la Wolfgang Lazius, Reipublicae Romanae commentariorum libri duodecim, Francofurti 1598, p.34: «Quum vastatum Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam trans Danubium Daciam, a Traiano constitutam, sublato exercitu, provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri. Abductosque ex ea populos, in Moesiam collocavit, appellavitque suam Daciam.» În edițiunea din Lazius fiind introdusă o punctuațiune corectă, și mai ales desființându-se absurdul et între «exercitu» și între «provincialibus», sensul devine cât se poate de lămurit, și anume: socotind că oștirea nu mai e în stare să mai apere Provincia Traiană, unde provincialii, adecă colonii Romani și Dacii cei romanisați, erau expuși nu numai la năvăliri din afară, dar și la popoarele dacice cele nesupuse, Aurelian a retras de acolo oștirea și a scos din Dacia pe Dacii cei periculoși pentru Provincie, cu atât mai mult că Iliria și Mesia aveau trebuință de locuitori, fiind pustiite. Cuvintele: «provincialibus reliquit Daciam», față cu «populos abduxit ex Dacia» lămuresc cu perfecțiune totul. Între Dacii cei mutați în pasagiul din Vopiscus, figurează și acea «parte din Carpi», «pars nationis Carporum», în pasagiul din Aurelius Victor tocmai despre Aurelian. Unul completează pe cellalt.

Dintre Daci, Carpii au fost totdeauna dușmanii cei mai neîmpăcați ai Romei, «qui saepe Romanis infesti sunt», după cum zice Iornandes.

E remarcabilă inscripțiunea de la Alba-Iulia din Transilvania, unde un Roman, Gaius Valerius Serapides, mulțumește zeilor că a scăpat teafăr din mâna Carpilor: «a Carpis liberatus». Tocmai din causa extremei energii a Carpilor, «Carporuni na t io omnis» din Aurelius Victor nu se poate lua într-un sens literal, ci trebue să înțelegem că cel mai mulți au fost scoși din Dacia, nu toți însă. Un număr oarecare au rămas în adăpostul cel inaccesibil al munților, și au mai reapărut la Zossimus (IV, 34), în epoca Hunilor în alianță cu alți barbari; dar toiul Carpilor au trecut odată Dunărea și nu s-au mai întors, pășind spre Illiria pe urmele fraților lor Costoboci, lângă cari ei au format ramura cea nordică a Albanezilor: Gheghi.

Numele Carp însemnă la Albanezi «vultur», cuvînt rămas până astăzi sub forma aproape intactă: karbă «aigle, Adler» în cântece poporane la Culuriotis. Acest nume de «vulturi» sau «aquile», pasere răpitoare, era foarte potrivit pentru un trib muntos, cel mai crud și cel mai neînfrînat dintre Daci. Este de observat că și la Albanezii actuali, la Gheghii în specie, numele lor cel obicinuit Șkiipetar vine din șkiipă «vultur». Șkipetar e pur și simplu un sinonim cu «Carp»: «die Skipetaren als das Adlervolk erscheinen», zice albanistul Stier.

Este important de a constata, că Gheghii, posteritatea Carpilor, nu poartă ei înșiși numele de Ghegă, pe care i-l dau Toskii cu un fel de dispreț, după cum ne-o spune Hahn: «diese Benennung wird eigentlich nur von dem Sudalbanesen gebraucht, der Gege halt sie fuer unehrenhaft und nennt sicii selbst Skipetar.» Numele dară cel vechiu al Gheghilor este numai «vultur», fie Carp, fie Schipetar, două forme pentru unul și același sens. Termenul karp «aigle» devenind rar în graiu, Gheghii n-au făcut altceva decât a-l înlocui prin sinonimul cel răspândit: șiciipă «aigle», fondul rămânând identic.

Dintâiu Costobocii, apoi Carpii, două dialecte deosebite deja în epoca dacică, s-au stabilit în Illiria, înființând acolo noua națiune a Albanezilor în ambele lor ramuri: Tosci și Gheghi, deja înainte de anul 300. Un al treilea trib dacic plecase din Dacia cam tot pe timpul împăratului Aurelian, dar a zăbovit mai multă vreme pe țărmul sudic al Dunării, și în urmă a mai poposit în Rodop. Aceștia au fost așa numiții Bessi, cari erau Daci curați; nu trebuie confundați prin urmare cu Bessii cei anteriori, descriși la Erodot: Traci și aceia, dar nu Daci. În epoca lui Cesar, Dacii constituiau un puternic imperiu în regiunea Carpaților, deci erau și Dacii Bessi între dînșii, pe când tot atuncia — la contimporanul Strabon (VII, 12) — Tracii Bessi locuiau departe de Dunăre în Balcani, unde geograful lămurește foarte precis hotarele lor.

D-l Tomaschek comite o eroare capitală de a nu-i deosebi pe Dacii Bessi de Tracii Bessi; mai bine zicând, eminentul profesor de la Viena comite aci una din erorile cele capitale, cari sunt cam multe în studiile sale succesive despre Bessi. Constat dar din capul locului, că noi în cazul de față avem a face numai cu Dacii Bessi, pe cari Ptolemeu îi pune nu aiurea decât în CarpațI: «Bíîcjcjoi napà tóv Kaproxirjv opoc», pe cari deci Traian îi găsise printre Daci, și pe cari tot printre Daci noi îi vedem figurând în epoca răsboiului marcomannic la Capitolinus, după cum o mărturisește în treacăt însuși d-l Tomaschek.

Numele acestor Bessi din Dacia amintește immediat vorba albaneză bessă, care însemnează «credință» și care circulă necontenit în gura Albanezilor ca cel mai familiar jurămînt al lor. Răposatul Ioan Nenițescu, în călătoria sa prin Turcia (p. 478) ne spune: «Călătorul străin, când umblă prin părțile Albaniei de Nord, își iea de conducător un Albanez, care, după ce i-a dat cuvîntul său: bessa—bess, este dator să moară apărându-l.» Ca dacică, vorba bessă cu același sens de credință, cu același us de jurămînt, s-a păstrat la Români ca un provincialism poporan. În prețiosul dicționar român-bănățean, scris lângă Lugoș sau Caransebeș pe la 1670, figurează cuvîntul abesh fără explicațiune. Cercetând, am putut verifica că până astăzi el se aude foarte des în partea răsăriteană a Banatului. Bănățeanul Sofronie Liuba din Maidan îmi scrie: «Abeș se întrebuințează în vorbire ca adverb afirmativ. De ex.: abeș că-i zic omenii prost, că nu-i zic în zădar. De asemenea, unul vorbind ceva, cellalt afirmă vorba, zicănd: abeș!» Prin urmare, abeș însemnează: pre lege, pe cinste, pe credință, «ma foi, en vérité», adecă întocmai adverbul afirmativ albanez : bessa-bess! bessă păr bessă! Printr-o scăpare din vedere, eu am spus în Etymologicum magnum că bessă se conservă la Albanezi numai în dialectul toskic. Nu e așa. Cuvîntul e deopotrivă răspândit în dialectul gheghic, fiind comun tuturor Albanezilor. Românii adăugănd preposițiunea a (=lat. ad), bănățeanul abeș va să zică literal: «ad fidem», pe când albanezul păr bess = «per fidem».

După trecerea peste Dunăre, Bessii nu se grăbiră de a se depărta. Un interval oarecare ei rămaseră aproape de marele fluviu. Iornande, în secolul VI, știa dintr-o fântână anterioară că numele Dunării se poate explica prin limba Bessilor: «Danuvius qui lingua Bessorum Hister vocatur» (XXXVII, 12). Această glossă este de o importanță extremă. Nu Bessii au numit Ister, care există din timpuri ante-istorice de prin epoca Argonauților; dar Iornande ne spune că în graiul Bessilor se află cuvîntul Ister cu un sens aplicabil la acest rîu. în adevăr, albanește i-sterhă este un adjectiv articulat, care însemnează «foarte negru» «tiefschwarz», «adânc» în privința apei, după cum și la Eleni o apă adâncă se zicea «neagră» : «μέλαν ΰδωρ». In I-ster la Bessi vedem dar nu numai adjectivul albanez ster, dar până și articolul prepositiv adjectival i al Albanezilor de astăzi: I-ster = cel adânc. Pasagiul din Iornande aruncă o vie lumină asupra identității linguistice între acei Bessi și Albanezi. In loc de albanezul ister, d-l Tomaschek alerga cu glossa bessică la Ossetinii cei din Caucas!

Tot Iornande vorbește despre împăratul Leon Tracul din jumătatea secolului V: «Leo, Bessica ortus progenie», adecă «era Bess de neam». D. Tomaschek mai adaugă că și bizantinul Malala îl numește pe împăratul Leon tot Bess: «o Βησσος». Α uitat însă în această privință fântâna cea mai însemnată, anume pe Candidus Isauricus, istoric contimporan cu însuși împăratul Leon, despre care ne spune că era Dac din Illiria: «δς fjν εκ Δακίας της εν 'Iλλυρίοίς», nu din Balcani, nici din Rodop. Acest Bess din Illiria era deci Albanez, ca și Costobocii și Carpodacii. Bessii nu mai erau atunci lângă Dunăre, ci în direcțiunea Mării Adriatice.

Tot ce ne poate interesa din cercetările d-lui Tomaschek despre Bessi este numai doară culegerea datelor relative la creștinarea acestui popor, de unde le-a reprodus apoi iesuitul belgian Van den Gheyn. Ambii însă se feresc mereu de a pune punctul pe i, că acești Bessi erau Daci veniți anume din Dacia lui Traian.

Pe timpul lui Herodot, Dacii și Daco-Bessii nu puteau locui în Carpați, deoarece locuia acolo un neam eterogen al Agatirșilor. Ei se aflau încă la Sud de Dunăre; dar sub ce fel de nume oare printre celelalte popoare tracice? Dacă vom admite că în acel period din istoria lor ei erau «ΔΓοι, θράκες τοϋ Διάκου γένους» la Thucydide (VII, 27), care îi distinge printre Traci ca «Δϊάι μαχαφοφόροι» (II, 96), adecă «purtători de săbii», o armă atât de caracteristică a Dacilor pe Columna Traiană, în această ipoteză vom admite de asemenea pe Daco-Bessi sub numele de Diobessi (=Dio-Bessi) la Pliniu, unde nici acolo ei nu se confundă cu Bessii cei propriu ziși. Oricum ar fi, teoria cea pan-bessică a d-lui Tomaschek se distruge printr-o linie de demarcațiune forte riguroasă între Traco-Bessi și între Daco-Bessi, acești din urmă strîns legați cu Costobocii și cu Carpii ca străbuni ai Arnăuților.

Acești Arnăuți, forte viteji ca totdeauna, se mai menționează sub numele de Bessi nu odată, fie ca ostași isolați, fie ca cete numeroase, în scriitorii bizantini până la jumătatea secolului VI, ca o naționalitate cu totul deosebită de celelalte naționalități de pe Peninsula balcanică, și chiar ca o naționalitate separată de ceilalți Traci, anume la Theophanes: «στρατί» Γότθ-ων τε και Βεσσων και έτερων Θρακών έθνων.» La anul 539, numele de Bessi dispare, și peste cinci secole, la 1079, apare în istoria bizantină numele de Arnăuți: Άρβανΐται.

Iată dar întreaga geneză a Albanezilor: trei popoare dacice — Costoboci, Carpi și Bessi, pribegiți din Carpați în epoca împăratului Aurelian, după ce mai întâiu, în curs de 150 de ani, ei conlucraseră deja aici în Dacia Traiană la formarea naționalității române. De la anul 300 până la marele Scanderbeg, eroul național al Arnăuților, trecuseră aproape 1200 de ani. Într-o asemenea duzină de secole, stând nestrămutați pe același loc în Illiria, nu e de mirare că posteritatea Dacilor au ajuns a se crede autoctoni pe țărmii Adriatice, astfel că Scanderbeg scria cătră un principe italian: «Tu nu cunoști pe Albanezii mei! noi ne tragem din acei Macedoni, cari cu Alexandru al nostru biruiseră India.» Astăzi istoria dezminte macedonismul Arnăuților, dar le recunoaște totuși o viță nu mai puțin ilustră. Un nou Scanderbeg le-ar putea zice: «noi suntem neamul lui Decebal, care făcuse tributar imperiul roman și speriase pe însuși Traian !»

Mă opresc aci. Voiu reveni în studiul meu ulterior: «Cine sunt Serbii și Bulgarii?» mai cu samă însă în conferința: «Românii din Pannonia», unde vom analiza noul text confirmativ al Bizantinului Kekaumenos.

Albanezii dară nu sunt rude cu noi, Românii, ci ne sunt chiar frați buni, frați din același sânge dacic. Albanezii sunt pentru noi ceea ce sunt Celții pentru Francesi.

Terminând, voiu trage două conclusiuni de actualitate:

1°. Oricare filolog român, fie cât de serios, fie cât de metodic, va rătăci cu desăvîrșire, mai ales în privința gramaticei, dacă nu va studia mai întâiu limba albaneză în toate dialectele sale, precum și folklorul albanez;

2°. Națiunea română e datore a susține frățește pe Albanezi, după cum susține pe Macedo-români, cari și ei, Macedo-românii și Albanezii, s-au iubit totdeauna unii pe alții și ar putea laolaltă foarte bine, «Daci redivivi», să formeze într-o zi un frumos regat neo-dacic de 3—4 milioane, alăturea cu actualul regat neo-ellenic.

Proverb albanez: ghiaku uiă s'bănetă = românește din punct în punct: sângele apă nu se face.