Catastrofa

Thus, sometimes, hath the brightest day a cloud... Sirs, what's o'clock?
Astfel, uneori ziua cea mai senină are un nor... Domnilor, câte ceasuri sunt?

1. Turcia din Europa prezintă o mare asemănare cu planta numită senzitiva: de-ndată ce atingi cu indiscreta-ți mână una singură din foile sale, toată floarea resimte atacul și se strânge de durere. 

Românii, bulgarii, sârbii, grecii și arnăuții sunt cele cinci foițe ale senzitivei otomane: cea mai mică mișcare produsă în vreuna din aceste naționalități trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. 

Românii sunt latini, bulgarii și sârbii slavi, grecii o degenerațiune elenică, arnăuții o viță tracică, astfel diferența sângelui îi dezbină, dar îi unesc doi nervi puternici: frăția religioasă și frăția de sclavie. 

Când Mircea cel Mare bătea pe turci, bulgarii și sârbii se îndesau sub steagurile eroului român, a cărui memorie rămase până astăzi în poeziile lor naționale. 

Când Petru Rareș se pregătea a scutura jugul otoman, grecii îi serveau în toate modurile cu cel mai curagios devotament. 

Armatele lui Mihai cel Viteaz erau pline de sârbi, bulgari, greci și arnăuți... 

În fine, câteșicinci popoarele recunoșteau totdauna solidaritatea intereselor respective față de faptul comun al apăsării turce. 

2. Dar din toată această grupă, legătura fără îndoială cea mai strânsă și cea mai trainică unește, din vechime și până astăzi, pe români și pe bulgari. 

În evul mediu ei formau un singur imperiu, de la Alpii Carpatici până la Alpii Balcanilor, sub sceptrul unei glorioase dinastii române, de care tremura Constantinopole și pe care o lingușea Roma. 

În secolul XIII acea grandioasă monarchie se rupse în trei trunchiuri: Moldova și Țara Românească începură a se naște, Bulgaria începuse a muri. 

În loc de un singur suveran apar pe scenă trei principi neatârnați; dar tradițiunea unității primitive nu fu uitată: câteșitrei adăugau cătră propriile lor nume sacramentul prenume de Ioan, conservând astfel nemuritoarea memorie a împăratului Ioan Asan, fundatorul măririi româno-bulgare unite. 

În secolul XIV, Bulgaria căzu cu desăvârșire sub jugul otoman; de atunci încoace nefericiții săi fii refugiau în toți anii cu miimi pe teritoriul rămas pe jumătate liber al românilor, așteptând cu răbdare mântuirea lor de la aceia dintre cari avuseseră într-o vreme generozitatea de a-și primi o dinastie. 

Ziarul româno-bulgar Viitorul, apărut și din nenorocire apus mai an pe ospetoasele maluri ale Dâmboviței, fu cea mai proaspătă, dar nu ultima manifestațiune a acelei eterne simpatii internaționale... 

3. Inima bulgarilor putea ea, oare, a nu fi tresărit în profundul său când freamătul fluviului-rege le aducea răsunetul miraculoaselor fapte ale lui Ioan-vodă? 

Serbii, arnăuții, grecii rămâneau ei, oare, de tot surzi la depărtatul echo de libertate? 

Un luminos incendiu ardea cu văpaie dencoace de Dunăre; tăciuni înflăcărați zburau până la Balcani; vro două-trei scântei cădeau și mai departe; undeva, pe stâncile Croiei sau pe ruinele Panteonului! 

4. Mare fu spaima Porții otomane văzându-se în pericol de a pierde, prin o conflagrațiune generală, tot ce uzurpase din astă parte a Bosforului. 

În zăpăcirea lor, pe turci nu-i tăia capul, un prințușor vasal, un simplu bei, un sclav cum să cuteze el a întreprinde și cum să reușească a conduce o revoltă atât de extravagantă, ale cării consecuențe amenințau însăși inima Imperiului otoman. 

Sultanul Selim recurse, în fine, la trei măsuri:

Se ruga Alahului și prorocului său Mohamed în geamia Sântei-Sofie. Fulgeră contra guvernului polon, pentru ca să curme orice comunicațiune cu Moldova. Trimise asupra lui Ioan-vodă o nouă armată, de care s-ar fi speriat atunci cel mai puternic monarc al Europei...

5. Ahmed-pașa, beglerbeiul Rumeliei, și Adel-Ghirai, fratele hanului Crâmului, primiră ordine de a intra cu toate forțele în Moldova; de a prinde viu sau mort pe „nebunul târâie-brâu și vântură-țară” așa numeau pe Ioan-vodă turcii supărați peste măsură și de a pune domn pe Petru cel Șchiop. 

O sută mii de turci pășeau spre Dunăre; o sută mii de tătari pășeau spre Nistru... 

6. Aflând dispozițiunile dușmanilor, Ioan-vodă nu mai putea rămâne lângă Bender; el trecu Prutul și-și puse tabăra la marginea Moldovei, în Huși. 

Cu un secol mai nainte, acest orășel fu descălecat de o colonie de husiți, alungați din Boemia și din Ungaria, și pe cari Ștefan cel Mare, iertându-le eresul în favorul industriei, îi primise și-i căsnicise în Moldova. 

Fugarii își aleseseră un cuib care să le poată aminti pierduta patrie: dealurile și pădurile Hușului reproduc până acum imaginațiunii călătorului pitoreștile situri de lângă Carlsbad. 

Până a sosi momentul oportun, această fortăreață firească era, pentru eroul nostru, cel mai nemerit și, putem zice, unicul punct de așteptare. 

Pozițiunea Hușului prezinta următoarele avantaje principale: 

Înlesnire pentru hrană și pentru recrutațiuni din interiorul Moldovei; Apropiare de la fruntaria polonă, de unde Ioan-vodă tot încă nu despera de a căpăta ajutoare mai serioase; Localitate retranșată prin însăși natura și în care nu putea fi forțat într-un caz de năvală neprevăzută; Facultatea de a porni, într-un moment, sau la Nistru contra tătarilor, sau la Dunăre contra turcilor...

7. Aici Ioan-vodă congedie toată infanteria compusă numai din țărani. 

Fiecare pedestraș fu însărcinat de a zbura la satul său, de a aduce brânză și făină pentru mai multe zile, de a răspândi în țară dulcea poveste despre victoriile deja obținute și de a înrola pe acei ce ar voi să ia parte la gloria și câștigul victoriilor viitoare. 

Apoi dede poruncă la cei 600 de cozaci marinari, cari arseseră Ak-kermanul, să se tot plimbe cu luntrile lor pe Nistru, pe Marea Neagră și pe Dunăre, în linia dentre Bender și Brăila, pândind mișcările și intențiunile turce și tătare. 

Celelalte centurii cozace, ecuestre, fură rânduite în altă parte, autorizați de a cutreiera Budjacul în toate direcțiunile, tăind, arzând și apucând tot ce le va sta în cale. 

În fine, rămânând în tabăra de la Huși, deocamdată numai cu garda personală sau curtenii, toată cavaleria moldovenească Ioan-vodă o expedi la Dunăre, cu misiunea de a opri pe otomani. 

8. Operând în unire cu tătarii, turcii nu se puteau transporta în Moldova decât prin un singur punct, între Prut și Marea Neagră, pe la cetatea Isakcia, numită în vechile noastre cântece istorice: „Vad de la Obluciță”. 

Ceva mai sus, Dunărea, lărgită prin numeroasele-i guri, nu mai prezintă nici o putință de trecere; ceva mai jos, începându-se Prutul, turcii nu puteau trece fără a cădea în imposibilitatea de a se întâlni cu tătarii. 

Astfel, stând zid în fața Isakcei, mai fiind susținută și prin cele 25 luntri ale cozacului Pokotilo, cavaleria noastră fără greutate putea să apere trecătoarea Dunării în curs de mai multe zile, respingând cu succes toate încercările turcilor. 

9. Pe când Ahmed-pașa cu otomanii ar fi stătut în nemișcare pe țărmul opus al Dunării, Adel-Ghirai cu tătarii ar fi trecut Nistrul lângă Bender sau lângă Ak-kerman, unde nemic nu-l putea împiedica, fiind protejat de artileria cetăților. 

În acel interval Ioan-vodă, concentrându-și toată infanteria, garda personală și cavaleria cozăcească, s-ar fi răpezit cu furie asupra tătărimii, ar fi zdrobit-o și apoi, cu o oaste deja înaripată prin victorie, s-ar fi întors cu iuțeală la Dunăre contra turcilor. 

Această măreață combinațiune era de felul acelora cari, cu un secol mai în urmă, ilustrară pe mareșalul de Luxembourg în bătălia de la Fleurus și pe celebrul Turenne în bătălia de la Sintzheim. 

A preveni unirea duor armate inamice, bătând dentâi pe cea mai slabă și apoi pe cea mai tare, este una din operațiunile cele mai frumoase în arta militară. 

10. Astfel, toată reușita campaniei depindea de la detașamentul trimis la vad de la Oblucița. 

În fruntea lui fu pus pârcălabul Ieremia Golia, care, precum văzurăm, se distinsese prin bravură în bătălia de la Jiliște. 

El era cel mai intim amic al lui Ioan-vodă; el însoțise pe Ioan-vodă în străinătate; el intrigase pentru a procura lui Ioan-vodă coroana Moldovei; 

lui îi încredințase Ioan-vodă fortăreața Hotinului, una din cheile țării; 

lui, deja în timpul războiului, Ioan-vodă îi dărui două mari moșii; 

lui îi scăpă Ioan-vodă viața în focul unei bătălii, cu pericolul propriei vieți; 

înainte de a pleca la Dunăre, el jură lui Ioan-vodă pe sânta cruce și pe sântul Evangeliu de a fi credincios până la moarte... 

Garanțiile erau oare destule? Ei bine! pentru treizeci pungi cu aur, al doilea Juda, pârcălabul Ieremia Golia, vându o suvenire, un amic, o patrie, o religiune! 

11. Turcii trecură Dunărea. Trădătorul înștiință pe Ioanvodă cum că ajunsese prea târziu pentru ca să-i fi putut opri; dar că forța dușmanilor nu se ridică peste 30 000 de oaste nedesciplinată. 

Planul primitiv e răsturnat: domnul se vede silit a bate dentâi nu pe tătari, ci pe turci. 

Fiecare minută e prețioasă. El trece Prutul și zboară spre gura Dunării... 

12. Cu toate astea, veselia și speranța domnea în oastea eroului. 

Cu câteva zile mai nainte, la 2 iuni, ea serbase în fecundele podgorii ale Hușului o zi mare, națională, de bun ogur: ziua Sfântului Ioan de la Suceava, patronul Moldovei și totodată patron al viteazului principe. 

Acum ea pășea la luptă cu voioase cântece: zgomotoasa muzică de tobe, trâmbițe, surle, fluiere o ducea la cununie... cu moartea! 

13. Apropiindu-se de tabăra turcă, Ioan-vodă trimise pe hatmanul Slăvilă, cu cozacii și câteva mii de cavalerie moldovenească, să afle numărul precis și dispozițiunile inamicului. 

Ei dederă peste 4 000, ce formau avantposturile armatei dușmane; dar, fugărindu-i, nu putură prinde decât un singur turc, greu rănit și carele expiră mai nainte de a fi putut răspunde la întrebările hatmanului. 

Atunci însuși Ioan-vodă, luând cu sine 5 călăreți, cari erau garda-i personală, se sui pe o înălțime, sperând a putea judeca de cifra inamicilor după spațiul ce va fi ocupat armata lor. 

Dar nu văzu nimic, afară de vro patru cete, cari păzeau în diferite direcțiuni intrarea taberei păgâne. 

Astfel, pentru prima oară, îi lipsea acum neapărata prefață a unei bătălii: să afle puterea, situațiunea și planul adversarului. 

Norocul începu a-și schimba pasul. Dar însăși fatalitatea dede astă dată peste un Prometeu gata a provoca la luptă toate fulgerele Olimpului! 

14. Când ostașii, turburați prin fel de fel de șoapte, citind nedomerire pe frunțile căpitanilor și silabisind în propriile lor inimi presimțimântul catastrofei, veniră să întrebe pe Ioan-vodă de numărul păgânilor „îi vom socoti în luptă!” le răspunse eroul. 

15. Mai rămâne la mijloc o noapte! A doua zi se va dezbate cestiunea emancipării creștinilor de sub jugul Turciei. 

Până acum stăpân al Moldovei, cuceritor al Țării Românești, dezrobitor al Basarabiei, Ioan-vodă mâine... peri-va? 

Mai rămâne la mijloc o noapte! Să aromim în așteptarea zilei. Ioan-vodă mâine va trece Dunărea, al cării gemet răsună deja până la tabăra moldovenească; va înarma brațele vânoșilor bulgari și, înălțând pe culmea Balcanilor steagul libertății, va striga: „După mine la Constantinopole!”

Mai rămâne la mijloc o noapte.

16. Când se lumină de zi, trei boieri lipseau din tabăra moldovenească. 

Le punem aci numele pentru a rămâne în vecii vecilor stigmatizate în memoria strănepoțilr. 

Fu vornicul Murgu, stolnicul Bilăe și hatmanul Slăvilă. În cursul nopții ei fugiră la turci. Cronicarul Urechea se încearcă a-i scuza, zicând: „Se temeau să nu cază în primejdie”. 

Curios! Cronicarul trebuia să fi fost boier pentru a scuza pe alți boieri cu atâta naivitate. 

17. Cu toate dezavantajele sale, ba să mai fi fost altele și mai mari, Ioan-vodă fu nevoit de a grăbi cu orice preț bătălia din următoarele cauze: 

Pentru a preveni sosirea lui Adel-Ghirai cu tătarii. Pentru a profita de prima ardoare a ostașilor. Pentru a curma calea dezerțiunii...

18. În fața cetății Isakcia, din astă parte a Dunării, se lungește, perpendicular fluviului, lacul numit Cahul, ale cărui maluri despre răsărit, unde se petrece scena, prezintă un creștet rădicat, cu mai multe ramuri lăturale, formând văi și vâlcele, sau mai bine amfiteatruri închise fiecare prin câte trei pereți de pământ. 

Mai înainte de a deveni celebră în analele românilor, această localitate își câștigase deja un nume istoric din timpii cei mai depărtați: ea se deprinsese a vedea catastroafe! 

Aci, undeva în apropiere, se afla într-o vreme un oraș dacic, dărâmat de macedonii lui Alexandru cel Mare în expedițiunea lor dincoace de Dunăre. 

Aci perșii lui Dariu Istasp trecură și retrecură Istrul în nefericitul lor război cu nomazii sciți. 

Aci, mai târziu, împăratul roman Valinte o pățise azardându-se contra goților. 

Aci, până astăzi, în prejmele satului Cartal, se dezgroapă în toți anii din misterul țărânei prețioase anticități grece și latine, testamente ale unei lumi pierdute. 

19. La dreapta moldovenilor se întindea în lungime lacul, lat de peste 2 000 de stânjeni și fără vaduri; în centru terenul era foarte accidentat; la stânga se desfășura un șes; la spate o terasă naturală. 

Din partea turcilor lacul era la stânga; iară la dreapta și în centru terenul, formând o ridicătură cam paralelă cu frontul moldovenilor, se pogora înapoi până la țărmul Dunării. 

Armata noastră avea peste vro câteva mii de gloată sau recruți; peste 20 000 de infanterie, peste 10 000 de cavalerie, peste 1 000 de cozaci, 80 obuziere și 60 tunuri de câmp de cele mici moldovenești, pe cari le-am descris cu o altă ocaziune; adecă peste tot până la 35 000 de oameni și 140 piese de artilerie. 

Turcii erau peste 130 000 de oameni, cei mai mulți, după obiceiul lor, cavalerie; și 120 guri de foc. 

Fiecare moldovean căta a se lupta, el singur, câte cu patru păgâni; dar Ioan-vodă, ca un general adevărat modern, își asigurase un mare avantagiu prin infanterie și artilerie, mai ales având a face pe un câmp unduios, precum sunt totdauna țărmii lacurilor. 

Pe lângă astea, fiecare călăraș moldovenesc avea câte un cal de rezervă, pentru a înlocui pe cel trudit sau ucis. 

Parcul abunda în arme: săgeți pentru infanterie, pentru cavalerie sulițe... 

Acestea erau mijloacele respective ale ambelor armate. 20. Despre ordinea turcilr avem prea puține indicii după cari să ne putem orienta. 

Istoricii o laudă: cu atât mai rău trebuia să fi fost pentru Ioan-vodă. 

Tot ce se știe este că:

Linia lor de bătaie avea la aripa stângă 20 000 de luptători. Artileria nu se afla denaintea frontului, ci la dosul lui, după coline. Armata avea multe linii, lungite, una după alta, până la țărmul Dunării. Batalioanele și escadroanele erau profunde...

21. Ordinea de bătaie a lui Ioan-vodă se poate desfășura cu destulă claritate. 

În România, ca și în Franța, armata națională se împărțea în pâlcuri sau regimente câte de 1 000 de oameni sub câte un căpitan, subdivize în despărțiri câte de 500 de oameni, sub hodnogi, vatavi sau locotenenți. 

Ioan-vodă conservă această diviziune, afară numai de cozaci, al căror număr nu se putea tăia decât cu cel mult în centurie; afară de gloată, care nu avea nici o organizațiune regulată; și afară de garda personală, o mică unitate excepțională. 

Pe această bază, principele își împărți acum armata moldovenească proprie în 30 de regimente, 20 de infanterie și 10 de cavalerie; căuta a da celei una mie de cozaci o așa pozițiune, încât fiecare centurie a lor să aibe efectul unui regiment românesc; iar gloata o lăsă a fi deocamdată numai spectatrice, călindu-se încet și de departe, ca într-o școală, pentru ocaziuni viitoare, cu focul luptei. 

Formațiunea tactică a acestor unități prezinta trei linii, compuse fiecare, în proporțiuni diferite, din câte trei elemente separate: în centru stătea infanteria, la aripa stăngă cavaleria, la aripa dreaptă cozacii. 

Toate aceste elemente speciale erau prevăzute fiecare cu un element comun: artilerie. 

Prin câteșitrele liniile treceau trei intervaluri de o lărgime egală: unul despărțind cavaleria de infanterie sau aripa stângă în centru, un altul tăind infanteria sau centrul în două jumătăți, un al treilea despărțind infanteria de cozaci sau centrul de aripa dreaptă. 

În intervalul din mijlocul infanteriei, între prima și secunda linie, stătea principele, încongiurat de garda personală, 500 voinici aleși din toată armata. 

Acolo, la văzul oștii întregi, se înălța steagul cel mare al țării, cu capul unui zimbru înstelat pe o parte și o cruce pe revers. 

Compozițiunea fiecărei linii diferea de celelalte două prin putere, fiind cu atât mai tare în toate cu cât mai mult se apropia de sfera acțiunii inamice: cei mai mulți oameni și cele mai multe tunuri se îndeseau în prima linie, linia secundă era mai puțină și mai rară; proporțiunea mai scădea încă în linia a treia. 

Astfel: Prima linie număra 16 000 luptători, anume: 10 000 infanterie, 5 000 cavalerie, 500 cozaci și 500 garda personală. 

Secunda linie număra ca la 9 300 luptători, anume: 6 000 infanterie, 3 000 cavalerie, 300 cozaci. 

A treia linie număra ca la 6 200 luptători, anume: 4 000 infanterie, 2 000 cavalerie, 200 cozaci. 

Prima linie avea 30 tunuri de câmp, secunda 18, a treia 12. 

Dispozițiunea precisă a celor 80 obuziere e necunoscută, fiind însă mai mult decât probabil cum că o parte ocupa înălțimea predomnitoare ce se ridică pe țărmul lacului, la dreapta armatei moldovene, adecă din partea cozacilr; iar rămășița va fi fost distribuită, ca și tunurile de câmp, în calcul de câte două pe regiment. 

Prima linie era menită a inaugura lupta; secunda trebuia să receapă pe prima la caz de retragere, sau s-o susțină la caz de debilitate; a treia forma rezervă. 

Această caracteristică a fiecărei linii îndeosebi implica luarea următoarelor măsuri necesare: 

Prima linie fu dezvălită în lungime, pentru a avea un front egal frontului inamic. Prima linie avea între regimente și între centurii intervaluri foarte mici, pentru a prezinta o rezistență compactă. Liniile a doua și a treia fură formate în coloane, pentru a putea păși mai în ordine la ajutorul liniei precedinți respective. Secunda linie avea între regimente și între centurii intervaluri mari, în cari să se poată încadra la nevoie prima linie. Linia a treia avea între regimente și între centurii intervaluri și mai mari, în cari să se poată încadra la nevoie prima și secunda. Distanța dintre prima și secunda era mică, pentru ca sprijinul să poată fi mai grabnic. Distanța dintre secunda și a treia era mare, pentru a păstra rezerva intactă de lovirile proiectilelor vrăjmașe până la momentul trebuinței extreme.

În fine, afară de cele trei linii de mai sus, mai era o a patra linie, suplimentară, îndată la spatele rezervei, în care se afla parcul, cai, munițiuni etc., având la dos un lung brâu de coline, iar gloata la flancuri. 

22. Această ordine primitivă de bătaie ni se pare a fi un cap d-operă de bun-simț militar: nu era cu putință a profita mai bine de toate condițiunile terenului și de marcata specialitate a diferitelor arme. 

În privința terenului:

Un lac apărând într-un mod inaccesibil aripa dreaptă a oaștii moldovene, Ioan-vodă, după un principiu foarte vechi în tactică, putu să-și strămute toată cavaleria la aripa stângă; unde, pe lângă forța-i numerică aglomerată, ea devenea groaznică iarăși prin un alt avantagiu natural, prețios anume pentru acțiunea călărimii: șes. La aripa dreaptă, asigurată prin pozițiunea locului și prin o nălțime garnită de artilerie grea, Ioan-vodă crezu prea de ajuns a lăsa numai o mână de cozaci, voinici devotați și cari, fiind călări sau pedestri, după trebuință, lesne se acomodau cu tot felul de teren. Știind că tătarii vor putea supraveni chiar în cursul bătăliei, lovindu-l din spate, Ioan-vodă și-l acoperi prin căruțele parcului și prin o ridicătură de teren, lăsând, din necesitate, mai descoperită numai cavaleria din aripa stângă, care însă, precum veți vedea, era să aibă un rol mai important numai la începutul luptei.

În privința armelor:

Ioan-vodă știu a se feri de o greșeală comună generalilor europeni din secolul XVI, și chiar mai târziu lui Gustav Adolf, cari toți obicinuiau a amesteca armele la un loc, făcând monstruoase batalioane ecuestro-pedestre; în armata eroului nostru, din contra, cavaleria stătea la o parte, infanteria la o parte, cozacii un fel de dragoni iarăși la o parte. Deși în Europa nu se stinsese încă uzul feudal din evul mediu de a planta în centrul armatei cavaleria, în care servea mândra nobilime și pentru care mojica pedestrime abia avea dreptul de a forma aripe; deși o asemenea ordine se perpetuase, mai cu seamă la vecinii noștri unguri și poloni; totuși, Ioan-vodă, ghicind prin geniul său toate misterele artei militare moderne, nu se sfii a aborda o cale de tot opusă obiceiului: el puse infanteria în centru și cavaleria la aripe.

23. Studiind acum în cuintesență întregul ordin de bătaie al armatei moldovene, lesne deducem următoarele trei puncturi principale: 

Aripa dreaptă cozacii prin lac și prin tunuri era tare în privința defensivă. Aripa stângă cavaleria prin șes și prin număr era tare în privința ofensivă. Centrul infanteria așezat pe terenul accidentat cel mai propriu pentru această armă era gata a susține, ofensiv sau defensiv, pe oricare din aripele sale.

24. Mai nainte de a începe bătălia, Ioan-vodă mai urcă, pentru a doua oară, piscul de pe malul lacului și văzu, astă dată, toată armata turcă ieșind în ordine din văi. 

Era o mulțime spăimântătoare! Eroului tot însă nu-i venea a-și închipui că l-a trădat pârcalabul Ieremia Golia, acela căruia, după sublima expresiune a lui Tacit, el îi dase tot ce poate primi un supus! 

În loc de a aresta pe criminalul, el se mulțumi cu scuzele sale; în loc de a-i tăia capul, el îi lăsă cea mai importantă operațiune a bătăliei. 

La Waterloo Napoleon cel Mare crezu pe Grouchy!

25. Buciumii începură a cânta. Răsună fiorosul răcnet: „Ucide! ucide!”, rămas nouă, ca moștenire, de la vechii romani, cari strigau în momentul atacului: „Feri! feri!”

Planul lui Ioan-vodă, precum se putea judeca din însăși dispozițiunea armatei sale, în care una din aripele, acea stângă, concentrase în sine toată forța ofensivă, era de a începe bătălia în așa-numita ordine oblică, ca Epaminonda la Mantinea, Cesar la Farsale, Gustav Adolf la Leipzig, Bonaparte la Marengo. 

(26) Admirat deja în anticitate, acest gen de atac căpătă nește sufragii și mai ponderoase și se sancționă prin nește exemple și mai strălucite în timpii moderni. 

Frederic cel Mare rezumă prețioasele avantaje ale ordinii oblice în următoarele câteva cuvinte: 

„Cu o oaste mică înfrângi o oaste mare. Lovești pe dușmani din partea de unde însuți te știi a fi mai tare. Expui pericolului numai o porțiune din armată, restul conservându-se proaspăt”...

Ar putea crede oricine cum că eroul prusian justifică aci anume motivele eroului românesc! 

27. Ioan-vodă comanda centrul. Swierczewski dreapta. Stânga... pârcălabul Ieremia Golia.

28. Precum văzurăm, această din urmă trebuia să înceapă atacul. 

Cele cinci regimente de cavalerie se aruncară asupra aripii drepte a turcilor. 

Învecinatele cinci regimente de infanterie se mișcară înainte pentru a sprijini lovirea, amenințând centrul inamicului. 

Dar vai! Ioan-vodă vede infanteria retrogradând, iar cavaleria plecând steagul, ridicând cușmele pe sulițe și trecând la dușmani. 

În capul acelei cavalerii, o mai repetăm o dată, fu mascatul până atunci trădător, care, după ce vânduse păgânului trecătoarea Dunării, se grăbea acum a câștiga deplin prețul patricidului: fu pârcălabul Ieremia Golia. 

29. Secolul XVI fuse fecund în cruzimi: Sânt-Bartelemi, domnia lui Ivan cel Groaznic, furorile Incuizițiunii îl împestrițează ca nește pete de tigru. 

Varietățile de pedepse, întrebuințate atunci mai la toate popoarele Europei, îți ridică părul, îți încrețesc fruntea și-ți încheagă sângele. 

Dar nu fu, nu este, nu poate fi nici o penalitate destul de crudă pentru a corespunde cu fapta unui vânzător de patrie! 

A împinge milioane de frați pentru secoli în abisul sclaviei este un atentat nu contra unui om, nici chiar contra unei singure națiuni, ci contra a zece, a douăzeci de popoare, ce se nasc unul după altul și se numesc generațiuni. 

Crima este atât de monstruoasă, încât imaginațiunea se refuză a-i inventa o pedeapsă analoagă: penalitatea cea mai potrivită ar fi de a da mizerabilului viața Jidovului Rătăcitor, pentru ca să auză și să simță în curs de o miriadă de ani necurmatele blăsteme ale posterității. 

Cain fusese sânt alăturea de pârcălabul Ieremia Golia!

30. O descurajare generală cuprinse pe moldoveni. Numai Ioan-vodă conservă o frunte senină: el devenea cu atât mai mare cu cât mai mare devenea furtuna. 

Turcii așezară pe trădători denaintea liniei lor de bătaie. „Iată vânzătorii noștri!” strigă Ioan-vodă, poruncind ca toate focurile, toate împușcăturile, toate loviturile să fie ațintate spre acea parte. 

Mișeii pieriră până la unul; curagiul renăscu în piepturile celor credincioși. 

Ioan-vodă înaintă cavaleria din secunda linie la locul celei trecute la dușmani, apropie cavaleria din rezervă, regulă din nou pedestrimea, restabili orânduiala în toate... 

31. Folosindu-se de momentana teroare a infanteriei moldovene și pășind pe cadavrele trădătorilor, turcii ne atacară acum în ordine conică, adecă mișcându-se cu centrul lor asupra centrului nostru și aținându-și aripele. 

Ei sperau a rumpe armata română în două. Ioan-vodă era gata. Toate tunurile fiind deocamdată descărcate, el formă planul de a lua din coaste conul cel înaintat al păgânilor, poruncind cozacilor să-l lovească cu puștele din dreapta, pe când cavaleria cea rennoită din stânga îl strângea cu sulițele, iar infanteria din centru ploua nouri de săgeți. 

Turcii dederă dos. Retrăgându-se, intențiuna lor era de a trage pe moldoveni asupra bateriilor ascunse după coline. 

Ei uitară că Ioan-vodă, fost amic al vizirului MehmedSocolli, cunoștea toate finețele tacticii otomane. 

După o scurtă goană, moldovenii primiră ordinul de a reveni înapoi în șiruri strânse. 

Turcii nu puteau presupune ca Ioan-vodă să le fi pregătit lor întocmai aceeași embuscadă în care ei nu reușiră a-l ademeni pe dânsul. 

Așadară, văzând retragerea noastră, ei se aruncară din nou. Deodată, șirurile moldovenilor se desfăcură în laturi și, demascând artileria, fulgerară, amețiră, alungară pe inamic. 

Două atacuri fură respinse. Neștiind ce să mai facă, turcii năvăliră pentru a treia oară, acum cu toată linia lor de bătaie, silindu-se a încongiura mica oaste românească... 

32.

Zbor topoarele-aruncate,

Zbârnâi arcele-ncordate,

Și săgețile ușoare

Nourează mândrul soare.

Caii saltă și nechează,

Lupta urlă, se-ncleștează,

Și barbarii toți grămadă

Morții crude se dau pradă!

Zece cad, o sută mor,

Sute vin în locul lor;

Mii întregi se risipesc,

Alte mii în loc sosesc!

Dar viteazul cu-a sa pală

Face drum pintre năvală,

Și pătrunde prin săgeți,

Că-i român cu șapte vieți!

În zadar hidra turbează,

Trupu-i groaznic încordează,

Geme, urlă și crâșnește,

Și-mpregiur se-ncolăcește,

Fiul Romei se aprinde,

Hidra-n mâine-i o cuprinde,

Ș-o sugrumă, și o sfarmă,

Ș-o învinge, și o darmă...

* 

33. După un potop de sânge din îmbe părțile, turcii, respinși pentru a treia oară, fură goniți cu atâta înverșunare, încăt garnizoana otomană de la Isakcia, pe malul opus al Dunării, în mică depărtare de la câmpul luptei, văzând neregulata lor mișcare îndărât, crezu bătălia de tot pierdută și rupse la fugă. 

34. Pentru înlesnirea memoriei, rezumăm aci, prin câteva cuvinte, într-un mod plastic, tot mersul acțiunii în această primă fază a bătăliei, rămasă în avantagiul lui Ioan-vodă. 

Liniile duble semnifică armata inamică; acele simple pe ai noștri. 

Aripa stângă moldovenească, susținută de jumătatea centrului, atacă aripa dreaptă a turcilor; Centrul inamic, susținut de ambele sale aripe, atacă centrul moldovenilor; Ambele aripe moldovene atacă din coaste centrul turcilor; Ambele aripe turce atacă pe ambele moldovene; Toată linia de bătaie a turcilor atacă pe acea a moldovenilor.

35. Apoi, analizând în detaliu muvementul corpurilor moldovene pe câmpul bătăliei, noi admirăm, mai ales, preci

Autor: Vasile Alecsandri. ziunea și apropozitul momentului când, după al doilea atac

din partea turcilr, aripele noastre, precum arătarăm, își despicară șirurile, golind focul artileriei: o evoluțiune foarte grea în genere, iar mai cu seamă în retragerea unei cavalerii. 

Până atunci turcii se credeau oarecum numai ei singuri capabili de a opera această artistică mișcare, pentru care se exercitau în specie din timpii cei mai depărtați, socotindo ca pe unul din principalele resoarte ale propriei lor tactice, prin care câștigaseră mai multe victorii strălucite asupra creștinilor, între altele pe acea de la Mohacs. 

Văzurăți cum că moldovenii lui Ioan-vodă îi întrecură până și în această privință! 

36. După ultimul atac și dezordinata respingere a păgânului, să fi avut eroul nostru o călărime proaspătă, adecă să nu-l fi părăsit la începutul bătăliei, prin trădarea pârcălabului Ieremia Golia, cele mai alese cinci regimente de cavalerie, victoria era completă. 

Odată întorși la fugă, turcii trebuiau goniți fără un minut de zăbavă: linia lor de bătaie, alungată și tot lovită cu furie, s-ar fi răsturnat peste celelalte linii, deja descurageate; iar neputința de a scăpa peste Dunăre ar fi topit într-o clipă toată armata, prin fierul românilor și prin undele fluviului. 

Dar lipsit de floarea și cea mai mare parte a cavaleriei sale, mica rămășiță fiind stoarsă de oboseală, ce oare putea face marele erou al Moldovei? 

37. Și, cu toate astea, oricare va fi de aci înainte rezultatul final al bătăliei, analele militare trebuie să admire cu entuziasm pe acela care, înfruntând o armată de trei ori mai numeroasă, fiind în trei rânduri vândut, după ce susținuse trei atacuri teribile, tot încă părea a fi el învingător. 

38. Obosiți de crâncena luptă, turcii se opriră; moldovenii se puseră la repaos din dosul tunurilor. 

„Și așa stând și privind unii la alții zice cronicarul Urechea a dat o ploaie mare de a muiat praful cel de pușcă, de unde aveau moldovenii nădejde de ajutor”. 

Precum văzurăm, numai prin inafanterie și, mai ales, prin artilerie Ioan-vodă întrecea pe turci, contrabalanțând grozava disproporțiune a forței numerice. 

Infanteria era ostenită; artileria fu abimată. Elementele se uniră cu trădătorii!

39. Ploaia domolind praful, și împrăștiind fumul ce s-au fost rădicat de sub picioarele luptătorilor, cai și oameni, și din detunetele artileriei, turcii se încredințară acum limpede de toată puținătatea armatei lui Ioan-vodă. 

La aripa dreaptă, ei văzură o adevărată miniatură; numai vro câteva sute de cozaci, pe cari îi apăraseră până atunci formidabile bătălii, dar în urma ploaiei nu-i mai apăra nimica. 

Astfel, cei 20 000 de turci cari formau aripa stângă a păgânilor se grăbiră a se azvârli cu toată furia siguranței asupra vitejilor aliați ai lui Ioan-vodă. 

Contra acestei inundațiuni de brațe stăteau peste tot 300 de cozaci: 900 căzuseră morți mai nainte în cursul bătăliei. 

Erau 70 de turci pe un singur cozac.

40. Spre culmea fatalității, sosește în același moment Adel-Ghirai cu 100 000 de tătari, realizându-se nenorocirea pentru a cărei înlăturare Ioan-vodă pripise a da bătălia cu o oră mai nainte. 

Pe când aripa dreaptă a armatei turce năvălește din față asupra restului cavaleriei noastre din stânga, tătarii trec terasa din dosul moldovenilor și lovesc dindărăt. 

Nu aveam în totul nici 5 000 de călărași, cari, puși între două focuri, simțiră acum o sută de brațe rădicate asupra fiecărui cap! 

41. Cozacii aveau puște, se sprijineau de o parte de țărmul lacului, de cealaltă de infanterie, și erau atacați numai din față: ei rezistară contra aripii stângi a păgânilor. 

Cavaleria moldovenească, lipsită de armă de foc, având o coastă descoperită și fiind atacată totodată din față și din dos, de tătari și de aripa dreaptă a turcilor, nu era chip a rămâne pe loc. 

42. Infanteria se conservă până acum din trei cauze:

Prin pozițiunea-i centrală, care nu permitea inamicului a o distruge mai nainte de a fi nimicit aripele; Prin parcul ce-i acoperea dosul, apărând-o de năvala tătărimii; Prin naturala-i stabilitate în comparațiune cu esențiala mobilitate a unei cavalerii.

43. Gloata scăpă furișându-se printre căruțe.

44. Rămas numai cu infanteria, cozacii și gloata; pierzând o aripă întreagă; părăsindu-l orice speranță, orice posibilitate de victorie, ce oare mai putea întreprinde Ioanvodă? 

În acest moment i se arătă la lumină toată mărimea de suflet. 

El ar fi putut să-și scape propria sa viață. Străvestit într-o haină țărănească, încălecând pe un mândru cursier domnesc, nimic nu era mai lesne decât a ieși pe din dosul armatei, a ocoli lacul Cahulului în direcțiunea Prutului, pe unde nu pătrunseră încă inamicii, a trece în Moldova și a fugi d-aci în Polonia, recurgând acolo la ospitalitatea lui Laski sau a principelui Ostrogski. 

Cine știe dacă, în cursul timpului, el nu se va fi reconciliat cu Poarta otomană? 

Cine știe dacă nu va fi adus din Polonia, ca Lăpușneanul sau ca Despota, o nouă armată, cu care să-și recucerească țara... 

Ei bine! aceste impulsuri egoistice, deși au putut străbate în pieptul unui Pompei sau Carol XII, totuși, nu-și găsiră loc în sublimul cuget al lui Ioan-vodă. 

A scăpa rămășițele armatei moldovene, fără a se gândi un minut la sine însuși, sau dacă nu, apoi cel puțin a pieri cu glorie dempreună cu iubita patrie... numai una din aceste două putea alege răsstrănepotul mumei lui Ștefan cel Mare, care învăța pe fiii săi că paserea în cuibul său piere! 

45. Tătarii, împinși de nenfrânata lor lăcomie, purceseră în goană după împrăștiata cavalerie, compusă din boieri și boiernași, adică, mai bine zicând, din blăni de samur, din săbii cu pietre scumpe, din lanțuri de aur. 

Această capitală imprudență eliberând deocamdată spatele armatei moldovene, Ioan-vodă minte limpede în împregiurări turburi se grăbi a profita de greșeala vrăjmașului. 

El descalecă de pe cal, pedestrește pe cozaci, grupează gloata cu infanteria și, strigând către eroicele resturi ale oștirii sale: „Fraților! cază capul meu unde vor cădea capetele voastre!”, face un atac atât de furibund, încât apucă de la turci artileria lor, o strică pentru ca să nu le mai poată servi și-i lasă înlemniți de amețeală și uimiți de admirațiune! 

Cu propriile sale mâini, în furia acelui moment suprem, el trase din mijlocul păgânilor un tun de cele mari: atât de colosală era puterea fizică a acestui Ercule român. 

Apoi formând o compactă, nestrăbătută coloană, moldovenii se retraseră până la apropiatul munte, pe vârful căruia fumegau ruinele satului Roșcanii, ars cu câteva minute mai nainte de cătră urdiile tatare. 

46. Ultimul atac, mai nainte de a se retrage, ca și toate celelalte manevre ale acestei memorabile bătălii, este un strălucit testimoniu de știință militară. 

Mult mai în urmă, ilustrul Montecuculli zise: „Cată să ataci pe dușmani cu o violență extraordinară mai cu seamă atunci când voiești a te retrage.”

Plecați dară fruntea denaintea lui Ioan-vodă, care înțelesese aceasta la 1574, în momentul cel mai desperat al unei bătălii deja pierdute, nu denaintea lui Montecuculli, care rumega cu un secol mai târziu în liniștea cabinetului! 

47. Din aproape 35 000 de oaste, eroul rămase abia cu 7 000. Cel puțin 20 000 de români au căzut într-o jumătate de zi, apărându-și cele trei idoluri, pe cari le recomandase odată marele Ștefan în instrucțiunile sale militare: Crucea, Țara și Steagul! 

48. Scriind aceste rânduri în singurătatea nopții, când misterul naturii și tăcerea oamenilor duc imaginațiunea departe, departe la ceea ce nu mai este sau ceea ce nu este încă, uitând prezentul și confundând într-o rază trecutul și viitorul mă cutremură bătaia inimii, mă arde focul capului, mă furnică prin sânge fluvii de forță, mă electrizează o șoaptă ce vine nu știu de unde, din mine sau dinafară: „mare e Românul!”

Dar deodată se aude troscotul unei birje zdrobind pavelele stradei; mă arunc la fereastră; luna întinde o melancolică lumină; un june cu mănuși albe, cu geam la ochi, cu havana în gură, se întoarce palid de oboseală după o petrecere nocturnă... 

49. Așezându-se printre dărămături, Ioan-vodă ocoli cu șanțuri platoul muntelui; puse în fața inamicului, în giurul așa-numitei „creste militare” (cr 'te militaire), adecă pe linia cea mai înălțată a pogorâșului, pe cei mai buni arcași și pușcași; îi întări prin o secundă linie; și, în fine, formă o rezervă, pentru a susținea la caz de trebuință puncturile cele mai amenințate. 

Cu apropierea nopții turcii și tătarii, unii revenind din zăpăceală,ceilalți din goană după fugărita cavalerie, blocară noua tabără a lui Ioan-vodă. 

Războialele franceze în Algeria probează până astăzi cât de greu este a ataca o înălțime chiar lipsită de fortificațiuni și apărată de un mic număr de beduini; cu cât dară mai tare era pozițiunea moldovenilor, plantați pe un munte șanțuit, grupați în număr de mai multe mii de cei mai bravi și unind avantajele înălțimii cu niște avantaje nu mai puțin prețioase ale ruinelor: „atacul unui sat coastă prea mulți oameni”, zicea Frederic cel Mare. 

Mai adăugați că Ioan-vodă, în ultimul său atac, stricase o mare parte din artileria turcă; iar câte tunuri le mai rămâneau bune, toate își pierdeau în zadar gloanțele printre zigzagurile ruinelor, fără a nemeri pe moldoveni, pe când aceștia, din contra, țintind dintr-ascuns și în liniște, trimiteau păgânilor cu fiecare descărcătură un singur mesagiu de moarte. 

50. Istoricii acuză pe Ioan-vodă de a-și fi ales o pozițiune fără apă și de a nu fi luat nici o măsură pentru a și-o procura prin mijloace artificiale. 

Acuzațiunea e bazată pe necunoștința localității:

În tot cuprinsul Budjacului apa e aproape tot atât de rară ca și în centrul Africii. Căutând izvoare pe vărful unui munte, trebuia săpat pământul până la o adâncime foarte mare. Chiar răușind în asemenea azardoasă și grea operațiune, o fântână n-ar fi ajuns pentru îndestularea a 7 000

de oameni... 

51. În curs de trei zile și trei nopți Ioan-vodă respinse toate atacurile a 200 000 de păgâni. 

Lipsiți de o picătură de apă, moldovenii așteptau venirea nopții pentru a întinde petice de pânză dasupra ierburilor: ei își ungeau buzele cu rouă! 

Adesea cu Ioan-vodă în frunte, o seamă ieșeau din șanțuri, se repezeau cu turbare asupra celor mai expuse posturi inamice, tăiau, măcelăreau, doborau toate dinaintea lor, și apoi, crunți de sânge, se întorceau cu mulțumirea lui Ugolino din infernul lui Dante când roade capul vrăjmașului său Ruggieri! 

52. În cursul acelor trei zile și trei nopți, demne de timpul lui Orațiu Cocles, Ioan-vodă, să se fi gândit el cât de puțin la propria-i siguranță, scăpa. 

Vorbind turcește ca un turc, el putea trece în crepuscula serii chiar prin mijlocul păgânilr, precum deja făcuse odată Țepeș. 

Dar toate demonstră că eroul nostru, groază numai pentru păgâni, pentru ciocoi, pentru călugări, își iubea țara mai mult decât pe sine însuși. 

53. În a patra zi turcii încep a parlamenta. Ioan-vodă arată celor trimiși tăria pozițiunii sale și numărul vitejilor ce-i mai rămân. 

„Precum vedeți, le zice el, sunt în stare de a mai susținea lupta.”

Apoi le propune următoarele trei condițiuni:

Mâna dușmanilor să nu se atingă de ostașii moldoveni, cari să fie liberi a merge pe la casele lor, fără a fi

prigoniți vreodată pentru trecut de cătră viitorul domn al Moldovei. 

Cozacii să fie lăsați a se întoarce la țara lor. Însuși principele să fie trimis, viu și nevătămat, d-a dreptul la sultanul Selim...

54. Păgânii primiră tractatul. Condițiunile fură jurate de șapte ori de cătră beglerbeiul Ahmed-pașa și de șapte ori de cătră Petru cel Șchiop, devenit în fine în realitate domn al Moldovei. 

Ahmed-pașa le jură de șapte ori pe cartea lui Mahomed. Petru cel Șchiop le jură de șapte ori pe cartea lui Crist...

55. Cu lacrimi în ochi, fără a putea vorbi de emoțiune, Ioan-vodă se despărți de credincioșii săi tovarăși. 

Cozacilor, oameni străini, veniți a servi pentru plată, el le lăsă toate sculele ce avea lângă sine. 

Moldovenilor, frați ai săi, cari se luptau pentru libertatea patriei, le lăsă suvenirul de a le fi fost un mare domn și vaga speranță de întoarcerea sa la domnie... 

Eroul era convins că va reuși prin profunda-i diplomație a recâștiga grațiile sultanului Selim, precum altădată, tot într-o asemenea situațiune, Petru Rareș, numai prin bărbăteasca-i elocuență, reușise a îmblânzi mânia sultanului Suleiman. 

Oamenii mari nu desperă nici chiar pe insula Elba! Până atunci adio! Cozacii plângeau; moldovenii nu puteau plânge: excesul durerii seca izvorul plânsului. 

56. Capitulațiunea de la Roșcani amintește o altă, încheiată tot cu turcii, nu mai departe decât cu vro trei ani mai nainte, pe când însuși Ioan-vodă petrecea încă în Constantinopole. 

După o eroică apărare a cetății Famagusta în Chipru, comandantul Bragadino, redus nu prin arme, ci prin foamete, impusese păgânilor condițiunea de a permite garnizoanei o liberă retragere. 

Seraskirul turc iscălise fără greutate, și tot fără greutate se grăbi a-și călca iscălitura: după deșertarea cetății, viteazul Bragadino și floarea juneței venețiene pieriră în torture. 

Cunoscând dară perfidia otomană, Ioan-vodă nu se mulțumi cu o simplă iscălitură a pașalelor: el ceru și dobândi, ca garanție, un septuplu jurământ, mahometan și creștin, din partea lui Ahmed-pașa și din acea a lui Petru cel Șchiop, de la inamic și de la rival... 

Ei bine, prin aceasta tractatul deveni el oare mai sacru?

57. Povestirăm trădarea, să povestim sperjuriul.

58. Pe lângă persoana lui Petru cel Șchiop, pentru a-l instala cu firman o inovațiune nepilduită până atunci în Moldova se afla capigibași sau prim-ușierul Porții otomane, un personagiu deja important, dar care mai în urmă ajunse și mai sus, vizir, ginere și cumnat al sultanilor... 

Era Scipione Cigala, dintr-o familie aristocratică neapolitană, renegat sub numele de Djigala-zade: un june moale, desfrânat, nestatornic, mâncăcios, bețiv... dar cu atât și mai puternic la curtea unui sultan ca Selim II. 

Când Ioan-vodă intră în cortul beglerbeiului, Ahmedpașa era încongiurat de ieniceri, agale, bei, sangiaci, cari toți se îmbulzeau să vază pe teribilul erou de la Jiliște, Brăila, Lăpușna, Bender... 

Seraskirul începând cu mustrări, Ioan-vodă îi răspunse cu toată demnitatea unui principe că, pe baza capitulațiunilor sale, el nu are a da seamă decât numai când îl va fi întrebat însuși sultanul. 

Mândria viteazului înfioră pe musulmani; dar grandoarea-i se părea a fi înlănțuit brațele lor: ei se uitau nedomeriți unul la altul, îndemnându-se care de care a da prima lovitură, și nemine nu cuteza... trebuia un apostat; trebuia un om îndobitocit prin excesul banchetelor și un dobitoc amețit prin furia opiului: trebuia un monstru pentru a face un asemenea pas contra onorii și contra jurământului. 

Acel monstru fu capigibași Djigala-zade. 

59. Munteanul Petru cel Șchiop aduse armele păgânilor asupra eroului Moldovei. 

Italianul Scipione Cigala îi înfipse cuțitul în inimă. Un muntean, un italian, un moldovean. Se sfâșiau frații: râdea otomanul, zâmbea neamțul, se pregătea a rânji muscalul. 

60. Când gigantul fu căzut sub perfidul pumnar al neapolitanului Cigala, ienicerii, îmbărbătați prin inițiativă, se azvârliră asupra victimei, tăiară majestosul cap ce-i speria mai dăunăzi până și-n taina visurilor și-l înălțară pe o suliță. 

Apoi temându-se, poate, ca un al doilea cap să nu răsară cumva pe desfiguratul corp, ei legară trunchiul martirului de coadele a două cămile, cari, gonite în direcțiuni opuse, îl rupseră în hidoase fragmente. 

61. După ce finitul spectacolului le răcise mințile, păgânii nu putură a nu recunoaște propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului. 

Crezând că virtutea lui Ioan-vodă își va fi avut izvorul în oasele din cari fusese țesut și în sângele ce-i circulase prin vine, ei își împărțiră între sine, ca moaștii, fărmăturile acelor oase și-și înfruntară săbiile în acel sânge, rugânduse lui Allah ca să le dea și lor tuturor inima principelui român! 

Călăii purtau pizmă jertfei lor.

62. Căt timp a trăit Ioan-vodă, turcii, boierii și călugării nu-l sufereau deopotrivă. 

După ce murise, inamicii străini se arătară mai generoși decât inamicii casnici. 

Pe când ienicerii se puseră a adora rămășițele viteazului, ciocoii cei cu ișlice și cu comanace crezură sosit momentul de a-și bate în fine joc de acela denaintea căruia ei nu îndrăzneau până atunce să ridice ochii de la pământ. 

Pentru a-i răpi chiar gloria postumă, ei răspândeau acum în popor odioasa anecdotă cum că în momentul când îl rumpeau cămilele Ioan-vodă să fi zis: „Ah! caută că eu multe feluri de morți groaznice am făcut, iar caznă ca aceasta n-am știut să fac!”

Dar cine oare să fi putut rosti această barbară și atroce glumă: capul cel lipsit de trunchi? sau trunchiul cel lipsit de cap? 

Nu pentru prima și nu pentru ultima oară o neputincioasă ură inventa absurdități! 

63. Cronicarul Urechea o mai ziserăm deja nu o dată este un echo al partitului aristocratic. 

Așadar, el nu numai profanează prin satiră ultimele divine momente ale lui Ioan-vodă, ci încă se încearcă a scuza mârșava trădare națională a pârcalabului Ieremia Golia. 

Când vine vorba de vânzarea trecătorii Dunării, analistul-cocon declamă cu un aer de criminală inocință: „Cu greu este celor puțini a opri pe cei mulți și celor slabi pe cei tari; căci trecând întâi puștele cu ieniceri și cu pedestrimea să apere vasele, aci și toată alaltă oaste turcească a sosit, unde văzând Ieremia pârcalabul că nu-i poate opri, s-a întors...”

Când ajunge la defecțiunea celor cinci regimente de cavalerie, el se ferește măcar de a menționa numele pârcălabului Ieremia Golia, alunecând numai în treacăt următoarea frază obscură și diminutivă: „La începutul războiului zic că o seamă de moldoveni să se fi închinat la turci”... 

Înșiși cronicarii otomani sunt mai români!

64. După măcelul de la Roșcani, Petru Șchiopul se grăbi a trimite caimacam la Iași, ca să-i păzească tronul, pe unul din mizerabilii vânzători ai lui Ioan-vodă, stolnicul Bilăe, înălțat acum la demnitatea de mare vornic al Țării-de-Jos, ocupată până atunci de bravul Dumbravă. 

65. Nu numai vitejii de la Cahul, nu numai „frații de cruce” ai lui Ioan-vodă, dezarmați prin jurământ și măcelăriți prin sperjuri, avură soarta de a pieri, ca tălharii cei osândiți la moarte, fără a se putea apăra; nu! nu numai pe țărmii Cahulului și pe ruinele Roșcanilor curse cel mai pur sânge și căzură cele mai nobile capete ale Moldovei; nu! „S-au pornit tatarii în pradă peste toată țara zice cronica cât n-a fost niciodată mai mare pustietate decât atunce; că pre toți i-au cuprins pe la casele lor fără grijă, unde până astăzi între Prut și Nistru de atunce a rămas pustietate, de nu s-a mai împlut de oameni...”

Petru cel Șchiop, în fruntea urdiilor păgâne, privea cu o sacrilegă nepăsare cum inamicii românilor și ai Crucii îi așterneau până la Iași o cale domnească de purpură din sânge și arcuri triumfale din capetele moldovenilor. 

66. Moartea lui Ioan-vodă fu semnal de piere pentru trei miniștri, credincioși până în fine luceafărului libertății naționale: 

Vintilă-vodă, Vornicul Dumbravă, Episcopul Isaia Rădăuțeanul.

67. Fostul principe muntenesc, alungat dimpreună cu frate-său Petru cel Șchiop, expedi acum o armată turcă să cuprinză Bucureștiul. 

Deși Vintilă-vodă nu avea lângă sine decât pe viteazul vornic Dumbravă cu o mână de moldoveni, totuși, lupta, încinsă pe câmpia unde este astăzi Radu-vodă, fu atât de cruntă, încât învingătorul crezu de cuviință a-i eterniza memoria, zidind o biserică pe locul bătăliei și înființând o serbare anuală, rămasă până astăzi sub numele de „Moși”. 

O victorie, o biserică, o serbare cari ne aduc aminte de rușinea discordiilor române! 

68. Vornicul Dumbravă reușise a scăpa în Transilvania, având nobleța de a căuta refugiu la generozitatea unui inamic ale cărui oști se luptară contra moldovenilor în bătălia de la Jiliște. 

Un erou muntean fu trimis pentru a cere moartea unui erou moldovean: Ivașco Golescu mijloci extradițiunea vornicului Dumbravă. 

Ce infamie, ce timpuri, o, Doamne! Călcând acele legi, cari prin sublimul lor meritară ca oamenii să le numească divine, Ștefan Batori, beiul transilvan, dede pe Dumbravă, legat la mâini și la picioare, în dispozițiunea ambasadorului muntenesc. 

Sosind la București, demnul tovarăș al lui Ioan-vodă fu descapitat. 

69. Vlădică Isaia Rădăuțeanul nu întârzie a fi scos din scaunul episcopal de cătră Petru cel Șchiop; de atunci încoace numele său, ilustrat un moment prin negociațiuni diplomatice cu Polonia și cu Moscovia, despare pentru totdauna din analele țării... 

70. Nu putem trece cu tăcerea, în acest dureos martirologiu, pe bravul Swierczewski. 

Fără a fi fost român, el merită să-l punem și pe el în numărul sânților: epitet ce poporul nostru îl dedea în vechime nu ipocriziei ascetice, ci numai apărătorilor țării. 

După bătălia de la Cahul, Swierczewski nu mai apare pe scena istoriei: product al geniului lui Ioan-vodă, el se stinse odată cu creatorul său... 

71. Cellalt cozac, marinarul Pokotilo, învingătorul de la Ak-kerman, după ce se văzuse în imposibilitate de a apăra el singur trecerea Dunării contra colosalei armate otomane, lăsă portul Galațiului, unde se ținuse în embuscadă, și... nu-i găsim urme în istorie! 

72. Mai pieri atunci, pieri fără de veste, o ființă gingașă, de care n-am vorbit nemic în tot cursul acestei tragedii, pline de caractere sau prea mari, sau prea mici, dar numai bărbătești: îi rezervam pateticul finalului. 

Era o femeie care iubea atât de mult pe Ioan-vodă, încât îl întovărășea în toate bătăliile sale, dempreună cu un prunc de țâță... 

Nu vă mândriți, româncelr: era o străină, o săsoaică, un blond și melancolic căpșor german din Transilvania. 

În focul ultimei lupte, cuprinsă de acel presimțimânt profetic ce însoțește totdauna un amor profund și pur, fie acel amor pentru un bărbat, pentru o patrie, sau pentru însuși Dumnezeu! „ea nu lăsa pe Ioan-vodă zice cronica țării să stea între oastea cea călăreață, temânduse să nu-l viclenească boierii!”

Câzând prizonieră, văduvă a fericirii sale, condusă în robie la Constantinopole, ea se evaporează din istorie, după expresiunea poetului: Ca o fantasmă dragă, ce-n vise lungi și rele, Trecând printre morminte, șoptește: am trăit!... 

* 

Sugarul său, născut așa zicând pe un câmp de bătălie, crescu în haremul unui pașă. 

Peste douăzeci și cinci de ani, Turcia, sigură că natura părinților degenerase cu desăvârșire în această rămurea transplantată a unui neam eroic, îl trimise domn în Țara Românească. 

El domni ceva peste un an, nu făcu nemic și abia figurează în cronice sub porecla de „cel Surd”. 

În adevăr surd, surd la vocea măreței sale origini: fiu desnaturat al unui tată erou și al unei mame eroine, mai purtând spre deriziune numele strămoșesc al marelui Ștefan! 

Autor: Dimitrie Bolintineanu.

Bruma sclaviei ucide în rădăcină chiar florile cele mai alese.

73. De la amorul nelegitim, dar pasionat și poetic al junei germane, să trecem la călduța proză a căsătoriei lui Ioan-vodă cu fata marelui boier Lupea Huru. 

Văzurăm că doamna, dempreună cu fiu-său Petru, declarat prin votul țării moștean al tronului moldovenesc, refugise contra neliniștii războiului la marginea Poloniei, după murii formidabilului Hotin. 

Însuși socrul princiar comanda cetatea, ca unul ce avea un interes personal în mântuirea fiicei sale și a coronatului său nepoțel. 

Familiile celor mai însemnați boieri cautară siguranța lor pe lângă familia domnească. 

Ajungând știrea despre calamitatea de la Cahul, ei cu toții trecură Nistrul, ducând cu sine tezaurul princiar, însoțiți de 200 nobili poloni, cari se grăbiră a forma o frumoasă escortă în giurul nefericitelor românce, și familia domnească se retrase la moșia unui magnat, vechi amic al lui Ioan-vodă. 

În zadar Turcia ceruse în mai multe rânduri extradițiunea fugarilor, mai ales a principesei cu copilul și cu bogățiile lui Ioan-vodă: ospitalierul magnat, credincios suvenirului amiciei, respinse toate stăruințele Porții otomane și chiar ale regelui polon, până ce, în fine, fiind amenințat, el se căsători cu văduva eroului moldovenesc, și numai așa o putu scăpa de robia păgână. 

Doamna Moldovei deveni soția lui Cristof Strus. Pe lângă prestigiul său de mântuitor, noul bărbat al văduvei lui Ioan-vodă avea o calitate ce-l făcea demn de o asemenea însoțire: el se trăgea dintr-o familie atât de eroică, încât în Polonia devenise proverbial că fiecare Strus moare pe câmpul bătăliei. 

Douăzeci și patru din acest neam pieriră în lupte cu păgânii. 

Peste treizeci de ani, fiastrul lui Cristof Strus, eredele lui Ioan-vodă, strângând o mână de cozaci, năvăli în Moldova ca să cuprinză tronul părintesc, pe când domnul Aronvodă se afla atunci dus la Constantinopole: după o domnie de două luni, neputând să reziste unor forțe centuple, el fu silit a se întoarce în Polonia, fu arestat și trimis în exiliu la fortăreața Marienburg. 

Prin un azard curios, tot acolo în exiliu și-a fost petrecut junețea un strămoș și omonim al său, famosul Petru Rareș. 

74. Așa finiră cele două femei și cei doi fii ai lui Ioan-vodă.

75. Voind a încheia acest registru mortuar, îmi tremură mâna, ca și când prin descrierea crimelor aș resimți eu, în locul ucigașilor, remușcările conștiinței! 

Puțin în urma bătăliei de la Cahul, un străin vizită Bucureștiul. 

Pe poarta palatului domnesc el văzu expuse două domnești capete. 

Unul, de curând secerat, conserva încă ceva sufletesc, asemenea undei de care atingându-se în zbor aripa unei păsări întipărise în ea pentru o clipă o vagă mișcare. 

Cellalt, cosit de demult și adus de departe, livid, fix, speria prin un aer de ironie mortală, nu din astă lume, ci din nește sfere superioare: teribila expresiune a capetelor moarte de pânzele lui Caravaggio! 

Acele două infernale trofeuri era capul lui Vintilă-vodă, domnul Țării Muntenești, și capul lui Ioan cel Cumplit, domnul Moldovei... 

Frați până la moarte, frați după moarte: adevăratul simbol de unire!