Domnul

Era grato alli amici, alli nimici terribile; giusto con i sudditi, infedele con li esterni…
Era iubit de amici, teribil pentru inamici, just cu supușii, perfid cu străinii...

Macchiavelli, Vita di Castruccio

1. În fine, eroul nostru se văzu stăpân liniștit al Moldovei.

Hotinul era asigurat. Pe turci îi avea patroni, pe poloni amici. Rivalul Bogdan rătăcea prin lume: din Polonia trecu la Viena, din Viena la Drezda, din Drezda la Paris, din Paris la Copenhaga, în sfârșit, la Moscva, unde se povestește că țarul, cosându-l într-un sac, l-ar fi aruncat în fluviu.

2. Un filozof antic zise, sunt acum două mii de ani: „Când cerul voiește a încredința unui om ales o mare misiune, el începe totdauna prin a ispiti sufletul și cugetul său în amărăciunea zilelor grele; îi obosește mușchii și oasele prin lucrări dureroase; îi aruncă ființa în toate lipsele sărăciei și ale nevoii; vrea ca faptele lui să capete tot rezultate contrare celor dorite; în sfârșit, îi ațâță inima, îi întărește firea, îi mărește și adauge forțele prin o energie fără care el n-ar fi fost în stare de a-și împlini înalta ursită”.

Așa fu trecutul lui Ion-vodă până a dobândi tronul Moldovei: în curs de o jumătate de secol, el nu cunoscuse decât vagabonde colindări din țară în țară; speranțe la tot pasul amăgite; dureri morale și muncă fizică!

Să vedem care fu misiunea cea mare ce-i încredințase cerul. 

3. Armenist din leagăn, luteran în Polonia, turcit în Constantinopole, Ion-vodă se arătă creștin ortodox ca domn al Moldovei, precum s-ar fi arătat catolic să fi domnit în Spania. 

Cezar în Galia adoră pe zeii druizilor. Napoleon în Egipt se închină în geamia mamelucilor. Oamenii cei mari, Cezarii și Napoleonii, nu au toți decât o singură religiune: religiunea nestrămutată în fundul inimii lor ca albia mării, pe când cultul exterior se alunecă pe marginile buzelor, ca undele ce se joacă pe suprafață. 

4. În mai puțin de doi ani de domnie în pace, Ion-vodă introduse în țara sa următoarele cinci reforme, afară de câte ne mai rămân până acum necunoscute:

Controlul personal al actelor emanate din cancelaria domnească; Schimbarea capitalei; Eliberarea poporului de jos din jugul aristocrației clericale și laice; Baterea monetei naționale de aramă; Stricteța contribuțiunilor fiscale.

Și toate astea Ion-vodă le făcuse fără ajutorul unei „camere legislative": camerele legislative nu fac un „2 mai”.

5. Până la 1572 nu găsim asupra tranzacțiunilor în interiorul țării nici un document subscris cu mâna domnească.

Am văzut cu ochii noștri cel puțin vro zece mii de documente originale: vorbim dupre câte am putut vedea. 

Marele logofăt, ca prim cancelar al statului, întipărea pe hârtie sigilul princiar în josul crisoavelor, sau îl anina pe șvară de mătasă cătră pergamenă; apoi uricarul, adecă scribă, își subsemna numele undeva în coadă; și, în fine, fără vro altă formalitate, documentul, care putea să fi fost chiar pe o sută de moșii, trecea bun dat în mâinile celui în drept. 

Se întâmpla, firește, că marele logofăt, ca om și mai ales ca ministru, abuza de sigilul princiar: domnul nu știa nemica. 

Ion-vodă, cel dintâi, văzând nedreptățile ce se puteau face fără știrea-i, începu a subscrie el însuși, specificând uneori cu propria sa mână până și data documentului. 

În primul an al domnirii sale el schimbă, unul după altul, doi mari logofeți: cel al treilea nu mai cuteza a glumi cu încrederea lui vodă. 

6. Până la 1572 capitala Moldovei fu Suceava. Ea se bucură de această prerogativă în curs de trei sute de ani, avea 16000 de case, 40 de biserici, mai multe palaturi, un fluviu limpede, o pozițiune pitorească și un castel care, cu un secol mai nainte, respinsese toată furia unei puternice armate polone. 

Totul dară se părea a-i asigura liniștita posesiune a vechilor sale drepturi, consânțite prin o triplă paragrafie „imemorială”. 

Deodată, peste câteva luni de domnie, Ion-vodă strămută scaunul țării la Iași. 

Acesta era un orășel mic și fără apă. Domnii cei vechi, cărora le plăcea a clădi palaturi oriunde se opreau câte două-trei zile pe an, desfătându-se cu vânatul prin codrii învecinați, zidiseră și aici un frumos castel de piatră la capătul sudic al târgului, pe marginea unei râpe, încât să poată servi la nevoie și în timp de război. 

Mai avea Iașul o capiște armenească, o capelă catolică și trei biserici române. 

În fine, îl împodobea o baie de piatră de arhitectură orientală. 

Astfel, se părea că nemic nu putea prevesti acestui târgușor un viitor strălucit între orașele Moldovei. 

Se naște întrebarea: care cauză să fi putut împinge pe Ion-vodă de a părăsi Suceava? de a îmbrățișa Iașul? 

Suceava se afla așezată prea aproape de hotarele polonoungare, prea departe de turci și de tătari, încât principele, în caz de război, lesne putea fi surprins prin o invaziune din partea Galiției sau a Transilvaniei, pe când, totdeodată, el nu putea ajunge la timp pentru a împiedeca o invaziune de peste Nistru sau de peste Dunăre. 

Iașul sta în mijlocul Moldovei. Acest suprem avantagiu strategic era de ajuns pentru a determina alegerea lui Ion-vodă. 

Decis a impune respect tuturor vecinilor, el căta să-și ridice un cuib central, de unde să poată veghea în toate părțile, ca vulturul ce de pe vârful stâncii pândește și pe pușcașul de care trebui să se ferească, și biata turmă din care își va ochi o victimă. 

7. Strigat-au oare sucevenii contra Iașului în 1572, precum strigă acum ieșenii contra Bucureștiului? 

E sigur că prin retragerea capitalei, Suceava, care nu mai are nici 1000 de case, pierduse peste 90 la sută. 

E sigur că atunci nu era pusă în joc sublima cestiune a unirii, pentru care saltă orice inimă română. 

E sigur că Ion-vodă nu lăsă Sucevei, drept mângâiere, nici măcar o curte de apel sau o universitate. 

E sigur... și, cu toate acestea, istoria nu ne arată să se fi plâns sucevenii. 

8. Tot ce rămăsese fostei capitale din antica-i strălucire era sicriul cu moaștele unui sânt. 

Ioan cel Nou așa-i zicea pe nume era trapezuntean de origină; căci românii, ei singuri între toate popoarele creștine, nu produseră nici un sânt calendaristic din propriul lor sân, lăsând această sarcină oficială muscalilor și grecilor, între cari cei vrednici de împărăția cerului se numărau totdauna cu milioane. 

Cu vro doi secoli mai nainte, un domn foarte religios cumpără, aduse în Moldova și așeză în biserica mitropolitană de la Suceava moaștele fericitului, pe care-l declară a fi patron al țării. 

De atunci încoace, mai mult din patriotism decât din bigotism, sântul cel cu diploma de național deveni obiectul celei mai înfocate venerațiuni din partea moldovenilor; la ziua lui, Suceava se umplea de numeroase gloate de bărbați, femei, copii, veniți în peregrinagiu de prin toate unghiurile țării. 

Străinii afirmau cum că tot cultul moldovenilor se mărginea în adorațiunea lui Ioan cel Nou: în adevăr, noi ne închinam numai aceluia pe care-l credeam că ne apără țara. 

Moaștele sântului formau unul din principalele venituri ale Sucevei; Ioan-vodă respectă această proprietate; și sermanii suceveni, atinși la slăbiciune, rămaseră mulțumiți. 

9. Privind asupra stării sociale a țării sale, eroul nostru vedea o națiune mare zbuciumându-se sub apăsarea unei clase mici, asemena atletului mușcat de un șerpe: era statua lui Laocoon, dar o statuă vie și de proporțiuni imense! 

De o parte sta ceea ce cronicele noastre numesc țară; de altă parte stă ceea ce nu era „țară": boierii și călugării. 

Țară erau mulți, erau aproape toți, dar vai! curat numai „suflete”. 

Boierii și călugării erau puțini, erau vro câțiva, dar „materie": toate pământurile, toate veniturile, toate folosurile erau ale lor; și oricine nu era din ei nu avea nici atâta loc propriu cât trebuie pentru o înmormântare. 

Rezultatul acestei stări de lucruri îl descrie cronica țării: „În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei de pier fără județ, fără vină, fără seamă!”

Ți se pare că auzi răsunetul cântecelor țărănești din întunericul feodal al evului mediu: „Stăpânii ne fac numai răutăți; ei nu ne dau nici cuvânt, nici dreptate; ei au toate, iau toate, mănâncă toate, lăsându-ne a trăi în sărăcie și în durere”... 

Între cronica lui Urechea și cânteculu lui Robert Wace este la mijloc o distanță de trei secoli; dar între clăcașii români și servii feodali noi nu vedem nici o distanță. 

10. Într-un stat astfel constituit, principele putea să-și aleagă numai una din trei căi: sau să țină cu boierii și călugării contra poporului, ori se țină poporul contra boierilor și călugărilor sau, în fine, să-i împace unii cu alții. 

Câteșitrele metodele fură încercate. Cu poporul contra boierilor și călugărilor ținuse Petru Rareș; el muri pe tron, după o domnie glorioasă aproape de douăzeci de ani. 

Cu boierii și călugării împotriva poporului ținuse Alexandru Lăpușneanul în prima sa domnie: fu trădat, răsturnat și alungat. 

A împăca poporul cu boierii și călugării se silise Iacob Despota: atrăgându-și o neîncredere din ambele părțile, el pieri sub loviturile unei coalițiuni universale. 

Aceste trei exemple erau toate proaspete; avându-le plăpânde denaintea ochilor, Ioan-vodă, chiar din egoism, își alese calea prin care scăpă națiunea din ghearele clasei, pe cei mulți din mâinile celor puțini, pe turma din gura lupului. 

11. Am văzut cum un mare vornic pieri sub cuțitul calăului chiar în ziua de Paști. 

Alți boieri îi urmară unul după altul, deși nu toți avuseră plăcerea de a muri înfruptați de ouă roșii. 

„De pre boierii de cinste și cei mai de jos sabia lui Ioanvodă nu lipsea, ci cu multe feluri de morți îi omora”, zice cronica țării. 

12. Monastirile consumau în trândăvie și în desfrânări sudoarea Moldovei. 

Ioan-vodă dede o pildă neauzită până atunci în istoria românilor. 

Un vlădică fu convins de crima celei mai negre nemoralități; divanul domnesc execută întocmai o legiuire din Codicele Teodosian; „Sodomitul să piară prin flăcări în prezența poporului"; mărșavul episcop fu ars de viu; Ioan-vodă ținea prea mult, pesemne, la litera dreptului roman! 

Mitropolitul, putred de bogății, adunate prin vânzarea cuvântului lui Dumnezeu, scăpă de caznă și de moarte fugind la munți. 

Un boier, care dintâi trădase pe trei domni în șir, apoi se făcuse căpitan de haiduci de codru și, în fine, crezu a-și ascunde urâtul trecut îmbrăcând haina cea fățarnică a monachismului, fu îngropat de viu în pământ. 

„Temnițele erau pline de călugări”, zice cronica țării. Fariseii își răzbunară într-un mod curios: nici într-o monastire a Moldovei nu ni s-a întâmplat a găsi portretul lui Ioan-vodă sau numele său înscris în vreun pomelnic; iară peste o sută de ani mai încoace, un mitropolit îl șterse chiar din catalogul domnilor țării, pe care-l scrisese în versuri și în care, bunăoară, cânta în următorul mod virtuțile Lăpușneanului: 

Domni ș-acesta bine, și-n Slatina-și fece „Monastire frumoasă, pe toate le-ntrece!” Apoi de!

13. Ura sa pentru boieri și călugări, desprețul său pentru aristocrația de tot felul, Ioan-vodă, în unele cazuri, știa să le manifeste și fără ajutorul gelaților. 

În toată Moldova cei mari își mascau faptele lor cele neevangelice prin cea mai zeloasă păzire a posturilor; pe când țăranii, din contra, destul de storși numai prin apăsare se fereau de a mai slăbi și mai mult prin lăsări de carne și, de brânză dacă aveau cumva, din întâmplare, vreuna din acestea. 

„La munteni, boierii și poporul sunt deopotrivă religioși, zice un călugăr oriental în interesanta sa călătorie; dar în Moldova chiar postul cel mare îl observă numai clasale de sus; iară încât privește pe cei de jos, ei de loc nu-l bagă în seamă, și ireligiozitatea lor, cea mai mult decât tătărească, merge până acolo încât patriarcul de Antiochia când intra în casele lor, ei nu ieșeau înaintea lui nici măcar cu o fărâmătură de pâine”... 

Ei bine! Ioan-vodă era întocmai ca țăranii cei nelegiuiți ai țării sale. 

Un cronicar mare-logofăt strigă cu un fel de spaimă bigotă: „nu cred să fi fost creștin pravoslavnic, că de ar fi fost creștin, nu s-ar fi însurat în postul mare! 

Un cronicar mitropolit îl numește: „Ioan cel Rău”. Și marele logofăt și mitropolitul aveau dreptate... din punctul lor de vedere. 

14. Ucizând pe boieri și pe călugări, până atunci atât de puternici, Ioan-vodă, pentru o deplină siguranță, luă măsuri ca să-i împiedice de a-și uni forțele contra tronului; măcar că orice ligă e prea slabă când nu o susține poporul de jos. 

Precum ziserăm, toți aristocrații, atât clerici, cum și laici, aveau un singur Dumnezeu: egoism, interes personal, ban. 

Ioan-vodă își dede un frumos spectacol făcându-i să se bată unii cu alții, pe când el îi bătea pe toți deopotrivă. 

Luând, bunăoară, o moșie monastirească, el o dedea unui boier: iată călugării țipând contra boierimii! 

Sau, luând proprietatea vreunei monastiri, o dedea unei alte: iată cele două monastiri intrând în luptă! 

Sau, în fine, luând de la boierul cutare, dedea unui alt boier; iată boierii înșfăcându-se de păr! 

Țara râdea, privind întresfâșiarea foștilor săi apăsători. Domnul râdea văzând cât de proastă e lumea!

15. Ioan-vodă nu împroprietări pe țărani; nu! căci se ferea de o criză ale cării efecte, pe de o parte, nu erau destul de limpezi, iară pe de alta, nu puteau să-și manifeste fructele lor cele bune decât numai doară după un șir îndelungat de ani, străcurați în tristă șovăitură. 

Împroprietărirea țăranilor din proprietatea cea uzurpată clerico-boierească este o bucățire în urma cării, ca rezultat imediat, cei puțini bogați sunt foarte sărăciți și cei mulți săraci nu sunt de loc îmbogățiți: zecimi de ani trebuie să treacă mai nainte de a reveni lucrurile la o nouă stare normală, mai bună, firește, decât starea normală cea veche... dar până atunci? până atunci egalitatea pentru toți și în toate! 

Ioan-vodă împroprietărea nu numai pe țărani, ci chiar pe țigani, când acei țigani aveau mijloace de a-și plăti peșin o proprietate; când nu, nu: ci-i înzestra încet-încet cu niște atari mijloace, întrebuințând un metod prin care, departe de a produce o criză, el, din contra, înflorea finanțele statului. 

Secretul eroului nostru era de o simplitate nespusă; el nu lăsă pe boieri și pe călugări să abuze cât un fir de păr de munca țăranului. 

Ioan-vodă vedea că ciocoiul ia aproape tot câștigul țăranului, despoind astfel totdeodată vistieria țării, căriia boierii și călugării nu-i dădeau nemica, iară ceilalți nu mai aveau de unde să-i dea. 

Jos abuzul! numai atâta.

16. Aice e locul de a analiza cestiunea proprietății teritoriale la români, după vechile noastre legi, nescrise, dar cu atât mai raționale, bazate nu pe imaginațiunea vreunui jurist, ci pe însăși natura cea intimă a poporului. 

Boierii sau monastirile nu erau proprietari, ci numai nește posesori ereditari ai respectivelor porțiuni teritoriale, cari dentru-ntâi le-au fost acordate lor din partea domniei ca locuri deșerte și fără valoare, pentru a le coloniza cu oameni și a le da astfel o utilitate. 

Domnul țării rămânea totdauna adevăratul proprietar al întregului teritoriu național, încât boierul sau monastirea, având facultatea de a vinde, de a schimba, de a ipoteca, de a dărui moșiele lor, pentru fiecare din atari tranzacțiuni trebuia să capete o nouă specială încuviințare domnească, condiționată printr-o dare în bani sau în natură, și în care principele întărea acuizițiunea noului posesor prin următoarele caracteristice cuvinte: „i-l dăm lui acel sat etc.”

Pe baza acestei constituțiuni a proprietății teritoriale, țăranii români aveau duble îndatoriri; unele cătră fiscul domnesc, altele cătră posesorul ereditar, din cari cele principale erau: 

Îndatoririle țărănești cătră fisc:

Dări și gloabe judiciare, precum, de pildă: bani de divorț, bani de măritiș, gloabe pentru furturi, dușegubine pentru omoruri etc. O mică sumă bănească anuală și dijmă în natură de oi, de porci, de miei.

Din toate aceste venituri ale fiscului, posesorul moșiei își reținea, ca un fel de răsplată pentru munca percepțiunii, câte o a treia parte. 

Îndatoririle țărănești cătră posesor:

Trei zile de lucru, anume: una arând, alta cosind, a treia secerând. De două ori pe an, la Crăciun și la Paști, daruri numite „cinste”, anume: ouă, găini, cașuri.

Sub domni de principie aristocratice, fie prin concesiuni formale, fie prin îngăduiri tacite, boierii și călugării reușiră, pe de o parte, a uzurpa toate folosurile, câte se cuveneau fiscului și din cari ei nu aveau drept decât numai asupra unei treimi; pe de altă parte, de a șterge cu desăvârșire condiționalitatea obligațiunilor țărănești, silind pe săteni să le lucreze și să le dea mai în toate zilele! 

Fiscul se fecunda mai ales prin confiscațiuni; prin vămi, câte nu încăpuseră încă în mâinile particularilor; prin dijma de ceară și de miere. Dările teritoriale, adevărata avuție a unui stat bine constituit, erau ca și nule. 

Restrângând cu totul drepturile cele abuzive ale seniorului asupra câștigului țărănesc, Ioan-vodă ajungea la trei scopuri de o importanță supremă: 

Îmbogățea pe țărani, adică pe cei mulți, sau, și mai bine, pe cei „toți”. Luând de la țărani numai 1/5, 1/10 din câte le răpea seniorul, umplu visteria ca niciodată. Reuși a deveni idolul acelora ce erau „țară”.

Și, cu toate astea, el nu împroprietărise pe țărani!

17. Un alt fapt concurge a proba geniul administrativ al lui Ioan-vodă. 

Pentru tranzacțiuni importante, privitoare mai cu seamă la clasa de sus, Moldova întrebuința bani străini de aur și de argint, cari intrau în țară, în mare câtime, în schimb pentru exportațiunea vitelor. 

Dar banii de aramă erau puțini, încât țăranul, în tranzacțiunile sale cele mici, se vedea forțat de a opera mai mult în natură moneta cea mai nedreaptă și mai nesigură. 

Domnii precedenți, Despota și Lăpușneanul, făcură bani naționali de argint, ei nu se gândiră la nevoile țăranilor. 

Ioan-vodă pricepu pe dată toate avantajele monetei de aramă, a cării fabricațiune, costând puțin statului, aducea totodată foloase prin îmbogățirea țăranilor vrea să zică a fiscului. 

Gologanii naționali începură, în fine, a circula prin toate unghiurile Moldovei. 

Pe lângă altele, ei familiarizau țara cu icoana frumoasei figure a principelui, în giurul căriia se citea patrioticul titlu: „Părintele Moldovei”. 

E de observat că ei fură la noi nu numai cei dentâi bani de aramă, ci încă cei dentâi cu o inscripțiune românească, nu latinească, ca pe ai lui Despota și ai Lăpușneanului, nici slavonească, ca pe cei anteriori. 

Boierii și călugării vorbeau latinește și slavonește; țăranul românește. 

18. Puternicul patronagiu, acordat poporului de jos contra claselor de sus, avea în ideea lui Ioan-vodă, precum lesne ne-am putut convinge, mai cu deosebire o țintă financiară. 

El făcu acum în privința țăranilor întocmai ceea ce regii occidentali făcuseră mai nainte în privința comunelor municipale, eliberându-le din jugul seniorilor feudali: imensele abuzuri neregulate ale aristocraților izolați se prefăcură într-un venit periodic al fiscului, mai moderat individualmente și colosal în totalitate; cursul apei fu schimbat și canalizat în profitul tronului, astfel încât pâraiele cele împrăștiate, numeroase și umflate, se reduseră deodată la proporțiunile unui singur fluviu de aur. 

Așadar, e vederat că, îmbunătățind soarta țăranilor, Ioan-vodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoștință morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitate și sinceritate în plata dărilor fiscale, cari formau acum o mică parte din câte le storceau obicinuit boierii și călugării. 

Lipsa sau abundanța financiară a unui stat, în cele mai multe cazuri, nu depind de sărăcia sau avuția țării, ci numai și numai de modul percepțiunii impozitelor; încât un popor sărac poate să aibe un fisc abundant din cazua unei percepțiuni energice și bine organizate, pe când, din contra, un popor avut poate să aibe un fisc lipsit din cauza unei percepțiuni moleșite și rău organizate. 

Ion-vodă reuși de a face ca banii să curgă, așa zicând, de la sine, în visteria domnească, fără concursul unei miriade de agenți salariați, fără directorate statistice, fără comptabiliate franceză, fără inspectori financiari: el se mulțumi a aplica în toată rigoarea teribila lege penală contra neplatei dărilor. 

Mai bine legi puține, dar bine executate! Iată tabloul ce-l dă un biograf contimpuran al lui Ioanvodă: 

„Dacă cineva vindea fără știrea domnească un strugur din vie, sau orișicare lucru supus censului, pe unul ca acela Ioan-vodă, înfigându-i o verigă prin nările nasului, cu mânile legate la spate, îl da calăilor, ca să-l biciuiască pe piețe publice, și apoi cadavrul lăsă zăcând fără înmormântare, hrană câinilor!”

Astăzi legile noastre pedepsesc cu temnița pe debitorul unui particular, de cele mai multe ori ale unui grec sau ovreu, căci românii nu prea au bani de dat cu împrumut... debitorul statului rămâne nepedepsit. 

Prefer sistemul lui Ioan-vodă.

19. Istoricii incriminează cruzimea eroului nostru. Sunt nedrepți. Iată ce zise peste doi secoli și jumătate Napoleon cel Mare, când istoricii îl incriminau și pe el de cruzime: 

„Am ținut totdauna cu majoritatea poporului; la ce, oare, mi-ar fi putut servi crima?”

O logică sublimă! 

Ioan-vodă ținuse și el totdauna cu majoritatea poporului. Majoritatea poporului îl iubea, ca nici pe unul din câți l-au proces și i-au succes pe tronul Moldovei. 

Înșiși istoricii cei încriminatori recunosc, toți într-o voce, suprema popolaritate a lui Ioan-vodă. 

Deci unde e crima? Nu e crud acel principe care, cu prețul câtorva capete aristocratice și cu neîmblânzita păzire a legii, își cumpără idolatra iubire a țării întregi. 

20. Miraculosul rezultat al administrațiunii lui Ioanvodă se poate exprima prin puține cuvinte. 

În 1572, la intrarea-i în domnie, toate calamitățile erau grămădite asupra Moldovei. 

O teribilă ciumă zeciuia prin sate și prin orașe! Un comet speria imaginațiunea poporului! O furioasă inundație devasta câmpiele. Visteria era secată prin nebuniele lui Bogdan-vodă, care se plimba cu trăsuri acoperite cu argint și aur. 

Turcii și tătarii, veniți în ajutorul lui Ioan-vodă, nu se putură reține, firește, de a nu comite jafuri, violințe, omoruri. 

În fine, era un potop de rele! În curs de doi ani, principele nostru realiză visul domnilor celor mai mari; finanțele erau în floare și contribuabilii mulțumiți. 

21. Cronicarul Urechea servise în tinerețele sale, ca uricar sau scribă, la curtea lui Ioan-vodă; dar era aristocrat din una din familiele cele mai ilustre ale Moldovei, înrudit cu ceilalți boieri, devotat călugărismului și, prin urmare, dușman sistematic al stăpânului său. 

Ei bine! cu toată ura-i personală, ce respiră mai în toate rândurile povestirii sale, încât nu se teme de a râde până și de moartea viteazului, ei bine, cu toate astea, însuși cronicarul Urechea se simte forțat a caracteriza pe Ioan-vodă în următorul mod: „Era la minte ascuțit, la cuvânt gata, și se vedea a fi nu numai de domnia acestei țări, ci și altor țări să fie cap și mai mare”. 

Atari cuvinte din gura unui inamic!

22. Nu mai puțin dibace fu politica exterioară a lui Ioan-vodă; deși, din nenorocire, noi nu cunoaștem din ea, până acum, decât numai o singură cestiune, în care diplomația cea machiavelică a unui mic principe român era cât p-aci să arunce într-un grozav labirint de complicațiuni trei din statele cele mai ponderoase ale Europei: Turcia, Franța și Polonia. 

23. Curând după intrarea lui Ioan-vodă în Moldova murise bătrânul rege polon Sigismund-August. 

El fu ultimul din dinastia iagelonă și, tronul rămânând vacant, mai mulți principi străini se grăbiră a se prezinta ca pretendenți la coroană, între cari și Enric de Valois, fratele regelui francez Carol IX. 

Poarta otomană sprijinea această candidatură. În Polonia o susținea, mai cu deosebire, famosul Laski, care ajutase odată lui Despota, dar acum se dumeri de a se face mai bine domn el singur decât să facă pe alții, și cerea coroana Moldovei de la influința franceză în Constantinopole, ca răsplată a servicielor sale în cesiunea lui Enric de Valois. 

Franța începu a neguța în taină destituirea lui Ioanvodă. 

Astfel politica moldoveană se afla pusă în luptă cu acea franceză. 

Să urmărim peripețiele intrigii. 

24. Îndată după moartea lui Sigismund-August, Ioanvodă expedi în același moment doi ambasadori: unul la Constantinopole, cătră vizirul Mehmed-Socoli; altul la Cracovia, cătră Camera polonă. 

Ambasadorul trimis în Turcia solicită un ajutor de tătari, în fruntea cărora Ioan-vodă promitea, cu mândrie, că lesne va cuceri toată Polonia, slăbită prin anarchie. 

Domnul știa prea bine că sultanul, legat prin amicie cu Franța, nu-i va încuviința cererea. 

În adevăr, vizirul se grăbi a-i răspunde de a se opri de la orice încălcare contra Poloniei; însă, totodată, îi lăudă zelul și îndrăzneala. 

De altă parte, ambasadorul trimis în Polonia încredința cum că o armată de 100.000 de turci, tătari și munteni, profitând de moartea lui Sigismund-August, erau gata de a năvăli în Galiția; însă, din mila lui Dumnezeu, îi împiedecă Ioan-vodă prin rugămințile sale pe lângă vizirul Mehmed-Socoli. 

Polonii, pătrunși de spaimă, nu știau cum să mulțumească mai bine generosului principe al Moldovei. 

Drept răsplată pentru prețiosul serviciu ce zicea că le făcuse, Ioan-vodă cerea de la camera cracoviană două lucruri: 

Înapoierea Pocuției. Ștefan cel Mare o cucerise de la poloni și o reținu până la moarte; Bogdan cel Chior o pierdu; Petru Rareș o redobândi și iarăși o scăpă în vro câteva rânduri; urmașii săi o lăsară, fără protestațiune, în curs de patruzeci de ani, sub sceptrul Poloniei; până ce, în fine, demn strănepot al marelui Ștefan, Ioan-vodă își ridică glasul. „Pocuția e un patrimoniu al meu”, scria el cătră Camera polonă. Înapoierea tezaurelor moldovene, confiscate în Polonia. În 1564, fugind denaintea Lăpușneanului, care intra în țară cu o oaste turcească, Ștefan-vodă Tomșa, ucigașul lui Despota, fu prins de cătră poloni și descapitat în Lemberg, din ordinea regelui Sigismund-August, sau, mai bine zicând, după porunca unui expres ambasador turc.

Tomșa ducea cu sine toată visteria țării: polonii calăi în serviciul sultanului confiscară sacii cu aur ai victimei, mângâindu-se cu metalul pentru rușinea de a se fi supus orbește voinței păgânilor, contra frăției creștine și contra legilr ospitalității. 

Ioan-vodă pretindea acum restituirea acelei proprietăți naționale. 

Ambasada moldovenească își împlini misiunea cu o așa mândrie și demnitate, încât Camera cracoviană, cuprinsă de mirare, îi arătă mai mult respect decât chiar Ambasadei imperiale de la Viena. 

Polonii nu cutezară a ne tăgădui dreptul asupra Pocuției, nici asupra averilor lui Tomșa; ci, recurgând la calea amânării, ei promiseră a răspunde îndată după ce-și vor fi ales un rege. 

Ioan-vodă știa de mai nainte că polonii nu-i vor înapoia Pocuția, pentru care ei vărsară atâta sânge în curs de un secol; și că de ar vrea, tot încă n-ar putea să-i întoarcă tezaurele lui Tomșa, de demult împărțite, cheltuite și uitate; dar nu Pocuția, nici Tomșa formau adevărata ținută a ambasadei moldovene. 

Atât în Constantinopole, unde stăruise contra Poloniei, precum și în Cracovia, unde intrigase contra Turciei, Ioanvodă reuși deplin în planurile sale: 

În Constantinopole el se întărea în buna opiniune a otomanilor, pentru ca nu cumva să fie destituit după uneltirile Franciei; 

În Cracovia, atribuind turcilor, cu o fineță diabolică, cele zise de el însuși, îi compromitea în ochii polonilr, ceea ce-i și trebuia pentru a surpa candidatura protegiatului otoman Enric de Valois. 

25. Peste puțin timp, Ioan-vodă răpezi alte două ambasade, iarăși una la Constantinopole și alta la Cracovia. 

Ambasadorul trimis la Constantinopole înștiință Poarta otomană cum că destronatul Bogdan-vodă adună în Polonia, cu ajutorul magnaților, o numeroasă oaste pentru a năvăli din nou asupra Moldovei; și că se și apropie deja de fortăreața Hotinului... 

Ambasadorul trimis la Cracovia rugă Camera de a nu suferi nici o încercare din partea lui Bogdan. 

Pretextul ambelor ambasade era de tot imaginar. Bogdan de mult nu se mai afla pe teritoriul polon. Cu toate astea, turcii se înfuriară contra Camerei cracoviane, iară camera cracoviană, crezând că în adevăr Bogdan s-ar fi ținând ascuns undeva în Polonia, răspândi în toate direcțiunile curieri și emisari, pentru a prinde pe nenorocitul fugar; atât de groaznic știuse a deveni Ioanvodă față cu unul din cele mai puternice regate ale Europei. 

Care să fi fost scopul cel secret al domnului moldovenesc în aceste două ambasade? 

De a provoca în Constantinopole din partea otomanilor vreo demonstrațiune dușmană contra polonilor, făcând astfel o lovire indirectă, dar dureroasă, în candidatura lui Enric de Valois; Sub aparința de a urmări pe Bogdan, să câștige timpul și ocaziunea de a lucra prin ambasadorul său în Cracovia, împrăștiind bani și intrige contra politicii franceze.

26. Văzând că Turcia, după solicitațiunile Curții de la Paris, tot mai cruță hotarele Poloniei, Ioan-vodă expedi un al treilea ambasador la Constantinopole. 

Reproducem chiar cuvintele agentului francez pe lângă Poarta otomană în scrisoarea sa cătră Enric de Valois: 

„M-am înștiințat că domnul Moldovei trimise aice un ceauș, carele asigură că țarul moscovit fu primit în Vilna și în toată Litvania, cu voia și îngăduirea țării întregi, și că este de temut că și Camera polonă i se va supune, știindu-l armat și așa de aproape; care veste a fost turburat foarte mult pe turci, făcându-i să hotărească în divanul de ieri un război contra Poloniei.”

Iată dară că diplomația lui Ioan-vodă era cât p-aci să răstoarne candidatura lui Enric de Valois, dacă polonii nu s-ar fi grăbit a risipi bănuielile Turciei. 

27. În fine, puțin mai nainte de momentul decisiv al elecțiunii de rege, sosi și la Cracovia un al treilea trimis moldovenesc. 

Ioan-vodă reușise a pune mâna pe două scrisori turcești din partea vizirului Mehmed-Socolli, una cătră Camera cracoviană, cealaltă cătră episcopul Montluc, ambasadorul francez în Polonia. 

În epistola-i cătră Cameră, vizirul poruncea polonilr de a alege pe Enric de Valois, încheiându-o așa: „să nu întârziați cu împlinirea ordinilor sultanului"; în epistola cătră Montluc mărturisea înalta solicitudine a Turciei pentru interesele Franciei. 

Scandalul fu universal. Păgânul dedea porunce „inclitului” regat polon! Enric de Valois apărea ca un cireac al sultanului! O indignațiune generală cuprinse pe mândrii magnați, cu atât mai vârtos că trimisul moldovenesc le mai citi în ședință plenară următoarea ironică scrisoare din partea lui însuși Ioan-vodă: 

„Din cele alăturate aflați porunca măriei-sale sultanului de a pune în capul vostru pe fratele craiului franțuzesc; veți fi având, credem, destulă pricepere ca să puteți înțelege că măria-sa sultanul nu lucrează pentru binele creștinătății.”

Speriat prin efectul vicleniei lui Ioan-vodă, Montluc striga, jura, șoptea, zbuciumându-se a dovedi cum că cele două epistole sunt născocite din capul moldovenilor. 

Totuși, secretarul Ambasadei franceze, Jean Choisnin, recunoaște în memoriile sale că infernala diplomație a principelui român pusese candidatura lui Enric de Valois întrun pericol extrem, din care abia-abia o putu scăpa renumita abilitate politică a lui Montluc. 

28. Oare pe cine să fi dorit Ioan-vodă de a vedea pe tronul Poloniei? 

Pe Ernest, fiul împăratului Maximilian? Nu; căci el aprețuise deja o dată, prin propria experiență, caracterul nedecis și egoistic al austriacilor. 

Pe Sigismund, fiul regelui Sveziei? Nu; căci venea prea de departe... Simpatiele lui Ioan-vodă erau cțâștigate anume pentru acela de care mai cu deosebire se temeau otomanii ca nu cumva să apuce coroana Poloniei: țarul moscovit, famosul Ivan cel Groaznic. 

Cu acest scop, episcopul Isaia Rădăuțeanul, inteligentul diplomat pe care vi-l aduceți aminte la începutul istoriei noastre neguțând tractatul de pace cu Polonia, fu trimis în taină la Moscva. 

Ce va fi insprăvit acolo? Nu știm. 

29. Astfel principele Moldovei, în cei doi ani ai domniei sale, desfășură o activitate diplomatică de o fineță rară, de o întindere extraordinară, și ale cării toate mișcările manifestau din ce în ce mai clar mărețul vis al eroului: Scuturarea jugului musulman!... 

30. Moldova plătea Turciei un tribut anual de 40 000 de galbeni; dar măiastra administrațiune a lui Ioan-vodă o aduse într-o stare atât de înflorită, încât Poarta otomană se crezu acum în drept de a pretinde o dare mult mai mare. 

Sultanul Selim II și vizirul său Mehmed-Socolli erau atunci doi oameni cei mai lacomi de pe fața pământului. 

Un ceauș prezintă lui Ioan-vodă înalta poruncă de a plăti 80 000 de galbeni. 

„Patruzeci mii să plătești ca bei al Moldovei, iar celelalte patruzeci mii ca ghiaur, de vreme ce ai cutezat a te lepăda de credința lui Mahomed”, scria epistola vizirală, ascunzând mârșava aviditate sub o sofismă bigotă. 

Trimisul turcesc sosi la Iași tocmai în ziua în care Enric de Valois primea în Cracovia coroana regală a Poloniei; fatalitatea vru să triumfe în același moment, la nord și la sud, dușmanii lui Ioan-vodă. 

31. Pentru alegerea domnului, pentru facerea legilor, pentru cestiuni de o mare importanță, românii procedau prin convocarea unei adunări obștești, așezate în principiu pe nește baze mult mai largi decât chiar „votul nostru universal”. 

În termeni generali luau parte la deciziuni, ca și după legea actuală, „boierii, popii și țara"; dar analizând cu amănuntul această definițiune, descoperim în ea elemente dezmoștenite astăzi de anticul lor vot. 

Nobilimea electorală se compunea atunci din toți boierii fără distincțiune: boierii cei mari, cei de clasa a doua, cei de clasa a treia, cei în demisiune, boiernașii de prin județe și toți capii militari. 

Clerul electoral se compunea din mitropolit, toți episcopii și toți egumenii. 

În fine, „toată țara”. Cu toate astea, nu numai inițiativa, ci încă discuțiunea proiectelor era o sacră prerogativă ministerială, Adunarea Obștească fiind strict mărginită în dreptul de a pronunța o afirmațiune sau o negațiune. 

Divanul domnesc, adecă cei opt sau nouă miniștri, hotărau de mai nainte în ascunsul cabinetului; apoi mitropolitul, ori marele logofăt, sau chiar însuși domnul ieșea pe esplanada curții princiare și, adresându-se cătră gloatele grămădite pe piață, îi întreba: „Vreți lucrul cutare?”

Poporul răspundea din inspirațiune: „da” sau „ba”, fără dezbateri, fără șicane, fără amendamente. 

Era just. Gloatele nu raționează; dar ele pricep foarte bine, prin un fel de instinct, tot ce e bun și ce e rău. 

Așadară, legislațiunea noastră cea veche era bazată în aceasta pe o profundă cunoștință a naturii umane: majoritatea, adecă instinctul adevărului cel înnăscut și spontaneu, aproba sau dezaproba minoritatea, adecă raționamentul cel supus erorilor sistemei și ale interesului. 

Inima sancționa mintea. „Inima este care simte pe Dumnezeu!” zise marele Pascal. 

Am putea adăugi: „Inima este care simte pe Satana”. Cu alte cuvinte, în planurile minții, inima simte când pe Dumnezeu, și zice „da”, când pe Satana, și zice „ba”. 

Da sau ba... nu cereți alta de la un vot universal, care nu e și nu poate fi decât un juriu în cauzele națiunii întregi. 

23. Istoria ne-a conservat propriile cuvinte ale lui Ioanvodă cătră Obșteasca Adunare a țării: 

„Dragii mei boieri și voi, iubitele mele slugi! Greul de astăzi întrece toate grelele de mai nainte. Lăcomia turcilor cere un haraci îndoit. De-l vom da, ea nu va zăbăvi a ne stoarce și mai mult, până ce ne va stinge cu totul, căci aceasta o vrea păgânul. 

De nu vom da, ne așteaptă război, stricarea țării, foc și sabie. 

Cugetați și alegeți! Supunându-ne orbește vrăjmașului nostru, vom pieri desigur, și vom pieri ca mișei; sculându-ne asupra-i, chiar de nu vom izbuti pentru păcatele noastre, tot încă vom avea mângâierea de a pieri bărbătește, noi, femeile noastre, copiii... cu toții! 

Voi știți că haraciul nu-l plătesc eu; ci voi și ai voștri. Puțin dară mi-ar păsa de nu m-ar durea inima pentru țară! 

Mi-e milă de voi, și pentru voi îmi voi pune capul meu, dragilor mei tovarăși! 

Să chemăm pe Dumnezeu într-ajutor, ca să plece pe vrăjmașii noștri sub picioarele noastre. 

Să trăim slobozi, ori să ne piară pân'și urma noastră! Fiți cu mine și cu noi va fi izbânda!”...

33. Pentru a putea înțelege impresiunea produsă prin electrica voce a principelui asupra numeroșilor săi ascultători, trebuie mai întâi să cunoaștem poporul moldovenesc din 1574. 

Tocmai atunci un călător polon cutreieră Moldova în toate direcțiunile, vizită orașele, avu curiozitatea de a vedea unele monastiri, petrecu prin case boierești și prin bordeie de țărani și învăță un cântec pe care-l auzise în atâtea rânduri, încât chiar fără voie i se întipărise în memorie. 

Vreți a aprofunda caracterul unui popor? Studiați poezia sa națională. 

Cântecul moldovenesc, memorat de acel călător și reprodus de el polonește, fu: Ștefan, Ștefan, domn cel mare, Seamăn pe lume nu are: Seamăn pe lume nu are, Decât numai mândrul soare! Ștefan, Ștefan, domn cel mare, La Suceava cuibu-și are: La Suceava cuibu-și are, Și din el ades el sare! Ștefan, Ștefan, domn cel mare, Pune pieptul la hotare: Pune pieptul la hotare, Ca un zid de apărare! Ștefan, Ștefan, domn cel mare, Bate oardele tătare: Bate oardele tătare, Și turcii pe zmei călare! Ștefan, Ștefan, domn cel mare, Bate leși fără cruțare: Bate leși fără cruțare, Și unguri fără-ncetare! Ștefan, Ștefan, domn cel mare, Are-o țară mică tare: Țara-i mică, țara-i tare, De stă lumea la mirare! 

Ioan-vodă, marele strănepot al acelui mare Ștefan, se adresa acum cătră nește oameni deprinși a celebra în toate zilele, cu sonul alăutei, suvenirul strălucitelor victorii de la Lipineț, de la Racova, de la Cozmin, de la Baia! 

Trecuse abia șeptezeci de ani după moartea viteazului: ici-colea mai întâlneai încă centenari, cari au servit odată sub steagurile sale și ale căror povestiri volcanizau inimile noii generațiuni. 

Ioan-vodă știa cătră cine vorbește!

34. Născuți cu tradițiuni eroice în piept și pe buze; entuziasmați prin tonul, prin cuvintele principelui; îmbătați prin iluziunea unui viitor glorios, moldovenii strigară cu glasuri mari scrie cronica țării: „Vom pieri toți lângă măria-ta! toți vom pieri!”

Fu adus sântul Evangeliu. „Nu cer să-mi jurați mie, sună Ioan-vodă, nu mie, ci jurați unul altuia.”

A jura unul altuia se zicea a se face „frați de cruce"; una din cele mai nobile instituțiuni cavalerești d-ale străbunilor noștri, care se însoțea de simbolica formalitate a gustării dintr-o pâine făcută în forma crucefixului; cei legați prin un asemenea jurământ deveneau nedespărțiți la viață și la moarte. 

Toți jurară. Jurară că, dacă vreunul din ei își va vicleni credința, atunci să-l bată pământul, focul, apa, văzduhul, pâinea, vinul, sabia, Dumnezeu și Maica Domnului! 

Așa era jurământul ostașului român. Sunt momente sublime în trecutul nostru!

35. Ioan-vodă promisese a nu-și cruța viața pentru libertatea patriei. 

Trebuia dară a se asigura, mai întâi de toate, situațiunea Moldovei, la caz dacă o lovitură dușmană va precurma zilele generosului principe. 

Adunarea obștească încuviință două măsuri:

Tezaurul țării și familia domnească fură trimise la fortereța Hotinului, unde se grăbiră a refugi și casnicii boierilor, sub paza socrului princiar, părcălabul LupeaHuru. Pruncul Petru, fragedul fiu al lui Ioan-vodă, fu declarat erede al tronului moldovenesc, și numele său începu a figura în documente alăturea cu al părintelui.

Patriotismul, trezit din amorțire în fața pericolului, înțelese necesitatea eredității tronului: fie-ne drept învățătură! 

36. Ioan-vodă chemă atunci pe ceaușul turcesc. „Pleacă! îi zise cu mândrie principele român. Pleacă și spune împăratului tău că de azi nainte necum să-i plătim optzeci mii de galbeni, dar nu va vedea nici cât primea pân-acuma: cu banii haraciului îmi voi face oști și apoi... apoi vom vorbi. 

Pleacă!”