Epilog

Așa, drumașul serei în câmp
vrând să se culce,
E fericit când pleacă p-o floare
fruntea sa...

Bolintineanu

1. Până acum Ioan-vodă jucă un rol secundar în analele române și formă o lipsă în istoria universală. 

2. Nu vorbim nemic despre periodul cel aventuros al vieții sale, sau de tot necunoscut, ori în totul desfigurat la Engel, Wolf, Șincai, Photinos, Vaillant, Laurian și la toți ceilalți câți crezură de ajuns o pagină sau două pentru a cuprinde un om pe care nu-l putuse cuprinde o țară; ne vom pironi toată atențiunea noastră asupra altor elemente, prin cari persoana individuală a lui Ioan-vodă se contopește cu persoana cea colectivă a României și atinge colosul umanității. 

3. Ca domn, el fu judecat până astăzi numai de pre înveninatele spuse ale vrăjmașilor săi: ciocoi, farisei și străini. 

Astfel, marele Julian Apostatul, unul din cei mai sublimi împărați ai Romei deja căzute, zăcea osândit fără rezervă în cursul secolilor, până ce, în fine, trebuia să vină un Bayle și un Voltaire pentru ca să întoarcă cezarului ceea ce este al lui cezar. 

Astfel, de asemenea, uriașul Napoleon apare și mai puțin decât mic în pamfletul lui Victor Hugo; dar nu Victor Hugo este istoricul lui Napoleon. 

4. Ca ostaș, Ioan-vodă fu micșorat până astăzi după viclenele relațiuni ale polonilor, când dușmani neputincioși, când aliați perfizi, cari, în ambele cazurile, voiau a-i răpi sau toată gloria, sau partea-i cea mai frumoasă, împăunându-se ei înșiși cu mizerabilul plagiat de pene strălucite. 

Această soartă o avură, vai! toți eroii României. Maghiarii oare nu-și atribuiau ei loruși, în fața nedomeritei Europe, cele mai falnice și mai legitime victorii ale lui Mircea, Țepeș, Ștefan și Mihai? 

5. Numai un democrat poate înțelege domnia lui Ioanvodă, a cărui toată administrațiunea fuse ca o luminoasă presimțire a cuvintelor lui Saint-Simon: 

„Nu lăsați ca cei săraci, despoindu-se de puținul ce au, să mai adauge la prisosul celor avuți. 

Nu lăsați ca hoții cei de frunte să fie puși judecători peste greșelile cele mici. 

Nu lăsați ca neștiința, superstițiunea, lenea și desfrânarea, născute pe puful saloanelor, să calce în picioare capacitatea și moralitatea, ieșite din întunericul unui bordei...”

6. Numai un soldat poate înțelege războaiele lui Ioanvodă, cari se povesteau până acum ca un lung înșiră-temărgărite fără plan și fără succesiune, dar în cari arta militară descopere cu uimire o prodigioasă diversitate de mijloace, cârmuită de o minunată unitate de direcțiune. 

7. Ce e dreptul, ca domn, Ioan-vodă se arătă câteodată prea crud; dar Mircea, Ștefan, Mihai fost-au ei, oare, mai blânzi? dar secolul al șasesprezecelea întreg nu fu el, oare, unul din secolii cei mai încruntați în toate țările lumii, în Spania, în Francia, în Anglia? dar până și capii bisericilor, până și predicatorii păcii evanghelice, până și Luther și papa Piu V nu strigau ei, oare, atunci cu furie: „Tăiați! tăiați! tăiați mereu!”

8. Ce e dreptul, ca ostaș, Ioan-vodă, după ce făcuse miracole, căzu; dar nu uitați cuvintele lui Frederic: „Nici un geniu militar nu poate ținea contra trădării"; dar nu uitați moartea lui Cezar, Enric IV, Gustav-Adolf, și chiar pe a lui Mihai; dar nu uitați Waterloo!... 

Nu totdauna succesul este ceea ce distinge pe oamenii cei mari; căci adesea sunt foarte mari tocmai nenorociții, cari mor semănând, pentru ca mediocra posteritate să aibă fericirea de a culege mai târziu rodul cel ce se coace cu greu. 

9. Mircea domnise aproape 40 de ani. Ștefan de asemenea. Mihai tot încă cu bine, cu rău își trăgână până la 9 ani eroica domnie... 

Mircea, Ștefan, Mihai, având puternici dușmani, avură însă și puternici amici, regi și împărați. 

Dar căutați cu lumânarea, ca Diogen, nu numai în România, ci căutați în toată istoria universală un singur principe carele cu mai puține mijloace să fi executat în pace și în război, ca domn și ca ostaș, într-un interval de douăzeci și opt de luni, niște lucruri mai gigantice decât reformele administrative și bătăliile lui Ioan-vodă! 

10. Fiecare fact istoric este o învățătură adresată la un moment oarecare ce se va ivi cândva în viitor, precum în poezia lui Heine cedrul Livanului se gândește la depărtatul brad din codrii Scandinaviei. 

Zilele noastre mi se par a fi anume oara care răspunde la vechea lecțiune a lui Ioan-vodă: suntem slabi și dezorganizați, nu avem amici, dușmanii ne împresoară, ne amenință, ne năbușesc din toate părțile. 

Dar trebuie oare să desperăm? Lipsească un pârcălab Ieremia Golia, lipsească niște vornici Bilăe și Murgu, lipsească un hatman Slăvilă, lipsească negrul stol de lacomi vânzători: și atunci, sub un alt Ioan-vodă, ne vor ajunge doi ani, numai doi ani, fraților români, pentru a răsădi în scumpa noastră țărișoară un paradis, păzit la hotarele sale de mii de îngeri cu săbii înflăcărate! 

11. Pentru cine vrea, în puțin timp și din nemica se fac multe și mari.