Ziua întâia

Aveam șaptesprezece ani; eram student în drepturi la o universitate germană oarecare și țineam cu chirie trei odăi au premier în casa d-nei Ana Pacht, veche actoriță în demisiune, a cărei unică fată, domnișoara Maria, copiliță de șasesprezece ani, apăruse atunci de curând pe scenă, culegând din capul locului aplauzele publicului iubitor de... domnișoare.

Eu o numeam „Micuța”, deși era nemțoaică, ba chiar poate pentru că era nemțoaică: pe de o parte, ca om, o iubeam; va să zică, o iubeam pe de o parte; pe de altă parte, ca român, nu-mi plăceau lucrurile și chiar fetele nemțești, și, numind pe frumușica mea „Micuța”, prin însăși aceasta o românizam și o iubeam oarecum și pe de altă parte.

Ce-i dreptul, era frumoasă! Era frumoasă ca o româncă! Avea niște ochi... culoarea și mărimea nu îmi aduc bine aminte. Avea un păr... de seama ochilor. Avea o guriță... Dar de atunci au trecut mulți ani, și-n mulți ani am uitat multe feluri de gurițe! N-am uitat numai că Micuța mea mi se părea a fi foarte frumoasă, neînchipuit frumoasă, frumoasă strașnic!

Contractul de chirie se rostea așa: „D. Ghiță Tăciune va plăti d-nei Ana Pacht câte patruzeci de fiorini pe lună pentru trei odăi și pentru câte cinci feluri de bucate la prânz pe zi, între cari și un aluat; idem câte o mâncare serile”.

A doua zi după mutarea mea în casa stimabilei doamne Pacht, intrai în apartamentele dumneaei, despărțite de ale mele prin un lung, îngust și întunecos coridor; făcui o profundă reverință, zâmbii și...

– Ce mai faceți, cucoană?

– Sunt bine; iar d-voastră?

– Nu mai puțin.

– Mă bucur.

– Duduca nu-i acasă?

– Îi la repetiție.

– Mă rog, cucoană, la câte ceasuri ședeți la masă?

– La două nesmintit.

– Și mâncați?...

– Se-nțelege!

– Eram să vă-ntreb dacă mâncați tot aceea ce-mi trimiteți și mie?

– Da.

– Mâncați cu gust?

– Ce întrebare!

– O, cât sunteți de fericită de a putea mânca cu gust!

– Dv. pesemne, aveți stomac dezorganizat?

– O, nu; dar îmi lipsește gustul de mâncare.

– Poate bucatele nu sunt bune?

– Nicidecum; din contra... dar este un lucru la mijloc, cucoană. Nu sunt deprins a mânca singur: în societate mâncarea se pare a fi mai gustoasă, gustul se pare a fi mai mâncăcios... Aș vrea dară...

– Să ședeți la masă cu noi?

– Dacă nu va fi cu supărare...

– Putem începe chiar de astăzi. Ați fost aseară la teatru?

– Am fost.

– Cum vi s-a părut Maria mea în rolul Gertrudei?

– Nu mi-a plăcut.

– Pentru ce?

– D-șoara joacă cu prea mult foc.

– Și de aceea nu vă place?

– Da; artistul ar trebui să fie totdauna răce, răce ca dreptul pozitiv, răce ca litera legilor, răce ca pandectele, răce ca...

– Dar fi-va el atunci natural?

– Pentru mine.

– Cum așa, pentru d-ta?...

– Natura mea fiind răce, răceala pentru mine e naturală.

Doamna Pacht trecuse peste patruzeci de ani; cu toate acestea, ca veche actoriță "jeune”, ea se socotea capabilă a juca orișicând un rol tânăr; așadar, pentru a vedea dacă sofismul meu e sincer, ea îmi puse mâna pe umăr și, clipind din ochi, zise cu o voce foarte cuasi dulce:

– Oare nu șuguiești, amice? ești rece?

Am lăsat ochii în jos și m-am închinat cu cea mai mare seriozitate.

– Plecăciune, cucoană.

– Vă duceți?

– Iertați-mă, cucoană; aveți prea mult foc.

– Eu?

– Nu sunteți naturală.

Intrând în odaia mea, aprinsei o țigară și mă pusei a medita asupra principiilor juridice ale lui Bentham, care cel dintâi a descoperit că omul poate să facă tot ce-i place; deodată ușa a scârțâit și s-a deschis; întorc capul și văd... un nas; un nas în crăpătura ușii, un nas antedeluvian, adică un nas a cărui mărime covârșește în același grad mărimea nasurilor vulgare, precum mastodontele covârșa pe elefante. Eram să mă sperii; dar auzii tot într-o vreme răsunând de sub baldachinul nasului o voce sau, așa zicând, o zbierare binecunoscută, și care mă făcu să ghicesc pe loc pe proprietarul colosalului nas.

– Aicea șade Tăciune?

– Intră, intră, Feldeșule! răspunsei din odaie, și baronul Rosen se afla deja lângă mine.

Baronul Rosen, student jurist și coleg al meu, era un june bogat, scurt, gros, alb, năsos și cunoscut obștește în societatea universitară sub porecla de „Feldeș”. Cine nu mai avea porecle! Pe mine, bunăoară, tovarășii mă numeau „Spițer”, zău nu știu din care cauză: sau pentru că iubeam parfumurile și pomezile, sau pentru că aveam cam adesea nevoie de felurite doftorii, ca unul ce mă deosibeam din copilărie prin slăbiciunea constituțiunii; sau pentru că curtasem pe d-na Benedeck, frumoasă spițereasă văduvă, de la care mi-au rămas până acum, ah! drept suvenire, treizeci și șapte flacoane, mari și mici, colorate și necolorate.

Rosen s-a pus înaintea mea într-o poză foarte eroică, cu mâna stângă în șold, cu mâna dreaptă întinsă dasupra capului meu, cu piciorul stâng înapoi și cel drept înaintat în depărtare ca de o palmă; cu nasul rădicat și gura căscată. Apoi conversațiunea s-a început așa:

– Șiretule!

– O!

– Desfrânatule!

– A!

– Craiule!

– E!

– Vicleanule!

– U!

– Dobitocule!

– I! I! Mai stăi și tu! Am sfârșit toate vocalele și am nevoie a recurge la consune. Măi, ai înnebunit tu?!

– Cum de ai îndrăznit, Spițerule, să te muți în casa Anicăi?

– Mă tem că-ți place cucoana Ana?...

– Te provoc la duel.

– Și la duel, și la quadrille! Desprețuiesc numai solo și trio.

– Ia lasă gluma la o parte! zise baronul așezându-se. Îți place mademoiselle Marie?

Quelle idée!

– Nu-ți place?

– Cum vrei să-mi placă o copilă, un ce nedezvoltat, necopt, neformat, nematur, nedeplin, nesfârșit, nefinit, nepractic, nepragmatic... ça fait pitié!

– De ce dar te-ai mutat în casa Anicăi?

– Trebuia, frate, să mă mut undeva.

– De ce n-ai rămas în casa lui Klumpen?

– Vrea să zică tu nu știi nimica?

– Despre ce?

– O! o istorie foarte lungă! Află că Klumpen a căpătat un gust foarte estetic de când i-a murit femeia, care era modelul urâciunii: les extrémités se touchent. El ține numai o slujnică, dar frumușică ca o cadână mahometană, și nu numai că o ține, dar încă ține prea mult la dânsa. Se pare însă că și Frosa lui are un gust nu mai puțin estetic; încât Klumpen, pe care numai doară tu îl poți întrece în privința fizică, nu plăcea nicidecum bietei copile. Mutându-mă în casa lui - sunt norocos cu grizete! - veni, vidi, vici: mai pe lung vorbind, chiar de la cea dintâi zi mi-am însușit jus servitutis quae in faciendo consistit asupra Frosei. Trei luni de zile Klumpen nu știa nemic despre coproprietarul său, și începeam deja a spera că voi căpăta în curând jus prescriptionis, când deodată... Și așa mai departe. Precum vezi, Feldeșule, mutarea mea în casa doamnei Pacht n-a fost de bunăvoie.

– M-ai răcorit la inimă, Spițerule!

– Mi-am făcut datoria ca spițer, deși în facultăți nu se învață farmacopeea feldeșilor. Mai adaug a zice că sunt atât de departe de a iubi pe păpușica ta, încât voi fi gata a-i vorbi în favoare-ți, a-i iperboliza meritele tale, iperbolice numai în profil; a... à propos, de când oare te-au smintit grațiile ei?

– De aseară la teatru.

– La teatru... Hm! Știi c-ar trebui să-i faci un présent?

Parbleu! dar n-o cunosc până acum. Introdu-mă.

– Mai târziu. Nu ești frumos (c'est peu dire!) și, deci, pentru a plăcea unei femei, trebuie mai înainte de toate s-o previi făr-a fi văzut, s-o faci s-admire caracterul și generozitatea ta, să-i apari ca un ideal sublim îmbrobodit într-un real urât. Dintru întâi trebuie să-i faci un prezent anonim, lăsându-mă pe mine a-i dezvălui la ureche, parcă în secret, numele galantului adorator, adăogând din parte-mi un lung comentariu despre ilustrele tale merite.

– Minunată idee! Vino, Spițerule, să te strâng în brațe!

– Bucuros; numai ține nasul mai departe.

Ne-am sărutat, și Rosen, departe de a ghici pe buzele mele vicleana îmbrățișare a lui Iuda, ieși, sau, mai degrabă, zbură din odaie, rămâind ca să-mi trimiță fără zăbavă, spre înmânare, cadoul în cestiune.

După ce tovarășul dispăru, m-am uitat la ceasornic: era două fără un patrar.

– Domnule Ghiță! cucoana Ana vă poftește la masă.

– Ah! nici n-am auzit cum ai intrat, Cati! Duduca s-a întors de la repetiție?

– Da.

– Vorbitu-s-a ceva despre mine?

– Cucoana Ana a spus că i se pare că nu sunteți ... adecă...

– În toate mințile?

– Da.

– Și ce a răspuns duduca?

– Că aceasta nu se poate spune despre un poet.

– Și ce a răspuns cucoana?

– Că învățații sunt totdeauna nebuni.

– Și ce a răspuns duduca?

– A tăcut.

– Și ce a răspuns cucoana?

– A tăcut.

La masă găsii pe cucoana Ana și pe duduca Micuța șezând cu șervetele pe genunchi.

– Am auzit, domnule, c-ai fi având o natură foarte rece, începu duduca.

– Natura mea nu vă place?

– Deloc.

– Atunci nu sunteți femeie.

– Dați-mi voie a nu vă-nțelege, domnule filozof.

– Străbunei dv., Evei, plăcuse șerpele, cel mai răce din toate ființele. În orice caz, dacă natura mea nu vă place dv., am fost destul de fericit pentru ca ea să placă neneacăi matale. Să fi văzut azi-dimineață cu ce ochi dulci...

Cucoana Ana, lângă care ședeam, m-a pișcat de genunchi.

– De ce mă pișcați, cucoană?

Întrebarea mea a fost pronunțată cu o naivitate perfectă. Duduca tăcea, dar ochii ei, trecând de la mine la mumă-sa și viceversa, exprimau o curiozitate tragicomică.

– D-ta vorbești azi niște lucruri... începuse cucoana Ana.

– Ei bine! să vorbim despre altceva. Curcanu-i minunat!

– Îi iepure, domnule! nu-i curcan, întâmpină duduca.

– Se cunoaște că n-ați studiat filozofia.

– De ce?

– Gustu-i subiectiv; gustul se află în noi și, prin urmare, iepurele d. e curcan pentru mine, de vreme ce subiectul meu simte în acest minut un gust curcănesc!

Cucoana Ana, deși cam bosumflată, n-a putut reținea râsul.

– Ai un spirit de contrazicere nepilduit, domnul meu.

– Contrazicerea e cu neputință în natură, doamna mea. Dv. n-ați citit pe Hegel!

Intră Ditrich - așa se numea feciorul meu.

– A venit sluga de la domnul baron.

– Mă iertați, cucoanelor? sunt silit a mă lipsi de societatea dv.; să lăsăm pe mâine discuțiile noastre filozofice.

Încă nu închisei bine ușa, când am auzit răsunând vocea doamnei Pacht:

– Ce nătărău!

„Lucrurile merg bine. Norocul ajută pe nătărăi!” îmi zisei și-ntrai în odaia mea.

Baronul - model de bunomie - îmi trimise, după vorba noastră, un prezent superb: un nécessaire femeiesc de eben, încrustat cu aur smăltat.

Îi răspunsei prin următoarele rânduri:

„Feldeșule!

Mâini la ora dreptului penal îți voi reporta despre rezultat.

S p i ț e r u l, manu propria.

P.S. - Trimete-mi chiar acum sania ta: aș vrea să ies nițel la aer. Știu că ai să șezi la masă, apoi ai să dormi... trăsura va fi liberă; prin urmare, aștept."'

Până la acea zi, baronul nu acordase încă nimenui favoarea ce-i ceream prin scrisoare. Peste o jumătate de oră, o sanie sta la ușa mea.

– La bariera Blinde-Kuh! strigai viziteului.

Prin acea barieră am fost făcut prima mea intrare în oraș, viind a studia la Universitate teoria dreptății, pentru a nu o aplica apoi niciodată în viața practică.

În cei dintăi doi ani ai studiului juridic, m-am mutat de șapte ori din casă-n casă. Voiam acum, pe conta baronului, a revedea cele șase locuinți trecute, reamintindu-mi en passant istoria petrecerii mele în fiecare din ele.

– Stânga!

Trecui lângă o casă cu două rânduri, al cărei rez-de-chaussée era ocupat prin cinci blănării. În rândul de sus, cele două ferești din capăt, am șezut eu trei luni fără patru zile. Celelalte odăi ocupa proprietăreasa, femeie frumoasă, dar de patruzeci de ani, văduva unui bogat neguțător. Am iubit-o două luni; și m-am jurat de atunci a nu mai iubi în veci o femeie de patruzeci, sau în genere o blănăreasă.

– Dreapta! în ulița M.

Iat-o casă care nu voi uita-o niciodată. Sus ședeam eu, jos Enrieta, modistă franceză, creatură oftigoasă, dar atât de încântătoare, încât mă făcea a crede că oftiga e boala îngerilor. Într-o seară trimite la mine, rugându-mă a nu face vuiet, d-ei fiind bolnavă. Așa s-a început cunoștința. O, zeilor! ce izvor de voluptăți, purure nouă și din ce în ce mai fermecătoare! Ea a murit, sau, mai bine zicând, s-a stins peste șapte săptămâni pe brațele mele. Enrieta a fost singura femeie pe care mă pot lăuda a fi iubit până la moarte.

– Stânga!

Ha! iată și fericita locuință a d-lui consilier titular! realizarea falansterelor lui Fourier. În casa din curte ședeam doi studenți și un împiegat, și toți ne bucuram deopotrivă, fără gelozie, fără ceartă, fără intrigi, de nesecabilele favoruri ale doamnei, al cărei bărbat era al patrulea tovarăș și cel de pe urmă!

– Destulă plimbare! înapoi!

Întorcându-mă acasă, am găsit un nou răvășel de la baron:

„Spițerule!

Am gândit mult despre modul în care ai putea face mai nimerit ca zâna mea să poată ghici numele adoratorului său. S-ar putea ca ideea mea să nu fie rea. Dacă ea îți va putea conveni, iată-i esența. Vei putea pune în nécessaire alăturata aici marcă a neamului meu, ceea ce lesne va putea stârni curiozitatea ei, ș-atunci îi vei putea explica că, după cunoștințele tale eraldice, ea n-ar putea fi decât a baronilor Rosen.

Al tău până la moarte, R."'

Scrisoarea o păstrez pân-acum ca model de originalitate și de stil, mai cu samă de stil: ceva à la d. Rosetti!

De acum nu mai este îndoială că Feldeșul iubește pe Micuța: un om teafăr n-ar fi întrebuințat atâtea „pot”. Nécessaire-ul și sania, lucruri la cari nici m-am așteptat din parte-i, vin a sprijini această evidență.

M-am uitat la marca lui R., întipărită pe un căpețel de hârtie parfumată couleur rose. Scutul stemei nu prezinta decât o stea șeptegrană, figura foarte ordinară în eraldica șvezească.

Am tras clopoțelul.

Marca mea, ca și numele meu, ca și natura mea, înfățișază un tăciune. O întipării pe ceara tare deasupra scutului baronului, care, adecă scutul, iar nu baronul, s-a ascuns fript; și închisei hârtiuța în nécessaire.

„Această idee poate nu mi-ar fi venit în minte fără scrisoarea Feldeșului”, îmi zisei în mine. Adevărata dragoste e inventivă! Acum trebuie să mai pun lucrurile la cale așa ca baronul să fie încredințat că Micuța a primit darul său, că-l iubește (pe dar sau pe baron - totuna!) incognito, ba că el a și vorbit cu ea... O așa mistificațiune nu e tocmai grea; să recurgem la vro grizetă, care mâini la bal masqué... Ah, Doamne, ce înspirație! Rosen are o amantă... Făr-a mă gândi mult, mă grăbii a scri următoarea epistolă polonă:

„Moja Kochana Pani!

Am dovezi autentice despre necredința amantului d-tale. Permite-mi a veni chiar îndată și-ți voi pruba lucrul, ba încă îți voi da mijloace de a te încredința în persoană. În așteptarea răspunsului care te înteresează, cred, mai mult decât pe mine, sunt al d-tale, Anonim."'

Intriga e legată de minune, parcă într-un roman dumasian. Sărmana leșcuță va juca rolul Micuțăi!

Au intrat Ditrich și Cati.

– Ați tras clopoțelul? întrebă Ditrich.

– Da.

– Să v-aduc mâncarea de seară? zise Cati.

– Nu dragă! dar bine c-ai venit tocmai acum. Eram să trimet să te cheme. Iat-un lucrușor, Catincuță; trebuie să-l dai în mâna duducăi. Spune-i că ți l-a înmânat pe-ntuneric, în coridor, un om pe care nu l-ai putut vedea și care a fugit, rostind numai aceste cuvinte: „La mademoiselle Marie pentru reprezintația de aseară”. Ține secretul până la o vreme, adaosei, vârându-i în mână o bancnotă de cinci fiorini.

Cati ieși cu nécessaire-ul și, firește, cu bancnota.

– Tu, prostule, du-te în ulița Lorch; caută casa nr. 86, întreabă pe doamna Victoria Przikszewska, dă-i în mână, auzi, în mână, această scrisoare, cerând să răspundă. Ce ți-am spus?

– Că-s prost.

– Adevărat; ș-apoi?

– Ca să mă duc în ulița Lorch.

– Minunat! mai departe?

– Să mă duc mai departe?

– Ba spune mai departe!

– Să caut casa nr. 68.

- 86, gogomanule!

- 86, cuconașule.

– Și ce să mai faci?

– Să-ntreb pe doamna Chiftoria Șicșicșicska.

– Victoria Przikszewska, măgarule.

– Chiftoria Șicșicșicska, cuconașule.

– Întreabă dar numai pe o doamnă văduvă polonă; crez că doară n-o fi două văduve polone sub același acoperimânt!

– Văduvă polonă, nr. 86.

– Casa, iar nu văduva, nr. 86, mă-nțelegi acum?

– Și s-aduc un răspuns.

– Să nu spui cumva cine te-a trimis.

– Atâta?

– Fuga!

Doamna Victoria Przikszewska, sau, cum o numea Ditrich, Chiftoria Șicșicșicska - al patrulea personaj principal al romanului meu, ego fiind cel dintâi - văduva unui căpitan austriac ucis în Ungaria, primea de la recunoscătoarea ocârmuire o pensiune atât de mică, încât, pentru a nu muri de foame, spre economia finanțelor statului, ea era silită a întreprinde negoțul frumusețelor goale și leneșe. În acest mod, trecând, asemenea căscării, de la om la om, Victoria, într-una din zile, a dat peste Feldeș, și Feldeșul, tot atunci, dete peste Victoria. „Ah! zise vicleana polonă, uitându-se galeș în ochii celui mai slut și mai bogat student al Universității, ah! în zadar am căutat până acum un bărbat care să mă-nțeleagă!” „Oh! răspunse bunaticul baron, topindu-se de focul cochetăriilor celor mai rafinate, oh! în deșert am visat până azi o femeie care să mă iubească!” „Nu sunt cu stare!” „Nu sunt frumos!” „Ai sâmțiminte dulci, cari sunt destule pentru a aprinde amorul femeii!” „Ai un chip îngeresc, care e de ajuns pentru a învăpăia dorul bărbatului!...” Victoria a leșinat și Feldeșul s-a apucat s-o trezească prin o detunătură de sărutări, însoțite, firește, de gâdilitoarea frecătură a piramidalului său nas. Rezultatul melodramei a fost că baronul, spre a înlătura sărăcia polonei, o luă în întreținere cu două mii de fiorini pe an, o trăsură de birjă și daruri neprevăzute în budget; iar polona, viceversa, spre a înlătura diformitatea baronului, îi hărăzea de porunceală ceea ce le beau sexe, dupe dreptul naturii și al nomenclaturii, ar trebui să hărăzească numai bărbaților frumoși, sau, cel puțin, nostimi.

Rosen de mai multe ori învita pe intimii săi amici - între cari eu eram primul actor, actor în ambe înțelesurile acestui cuvânt - la ceai, la Victoria. Polona cânta din piano și din gură; vreunul din musafiri o ajuta din flaut sau din violină; vreo două-trei amice și conbreslașeale gazdei, întovărășite de nenorocitorii lor, încingeau o polcă sau un valț; vreo câțiva studenți sau militari se puneau la pichet sau la stos, și seara trecea pe nesimțite, spre mulțumirea tuturora. Nu știu dacă, înconjurată fiind de o societate atât de variată, și ascuțită de gelozia baronului, omul cel mai lesne-crezător din lume - nu știu, zic, dacă Victoria, alunecându-se pe calea virtuții și aducându-și aminte trecutul, n-a avut cumva alți amanți, secundari, întâmplători sau gratis. Prezumțiunea juridică mă face a o presupune ca ideal de credință femeiască. Eu, unul, pe cinste, nu i-am făcut niciodată curte, nu din amicie pentru baron, nu pentru că frumușica văduviță nu mi-ar fi plăcut, ci, simplu, de lene: Victoria ședea prea departe. O dată numai, după a sa dulce rugăminte, i-am scris în album un sonet impromptu, în care ziceam, pare-mi-se, cu o pompă prea poetică, că fericirea cea mai fericită este de a fi fericit în fericire.

Ditrich îmi aduse de la Victoria un bilețel cu cuvântul "Czekam”, adecă, leșește, „aștept”.

– Ad-o birjă!

Aveam pe masă o mască; m-am mascat, am pus în buzunar scrisoarea baronului cu „pot”, din care am șters cuvântul „Spițer”, fiindcă porecla mea era cam universalminte cunoscută, am aruncat pe umere blana și... iată-mă înaintea întrigatei polone, într-un salon baronește îmbrăcat, tête-à-tête.

– Doamna mea, cine sunt vei ști mai pe urmă. Deocamdată, să nu pierdem timpul în vorbe. Cunoști această slovă?

Îi arătai scrisoarea.

– O, Doamne! slova lui Rosen.

– Citește.

– Domnule, cine ești? Spune-mi cine ești? Om sau dimon?

– Sunt prea moral pentru a fi drac; condiția de om îmi convine mai degrabă; dar vorba nu e despre personalitatea mea, ci numai despre necredința baronului: mâini sau poimâini, doamna mea, ai să fii delăsată; o să pierzi acele mii de fiorini; ai să rămâi cum ai fost mai înainte, în intervalul vieții d-tale între capitănie și baronie... Eu, unul, sunt în stare a dărâma planurile lui Rosen și a-ți întări poziția; dar trebuie să-mi dai o ascultare deplină și nemărginită. Te învoiești? Mâine este balul mascat. Trebuie să fii acolo. Baronul are să vie, de asemenea, din îndemnul meu, pentru a întâlni pe noua sa amantă, pe care tot eu o voi împiedeca a ieși din casă. Costumul lui voi ști mâini și ți-l voi arăta în bal. Ceea ce ai să vorbești vei ști tot atunci. După ce vei veni, abordează-mă și spune-mi cuvântul "czekam”,pentru ca să te pot recunoaște. Ești blondă ca și iubita lui Rosen, ești de aceeași statură... lucrul va merge bine! Vino la nouă oare tocmai; mă vei vedea plimbându-mă cu mânile pe piept à la Napoleon; ș-apoi am să fiu necostumat, cum mă vezi acuma.

– Ascultă, mască. Dacă vei izbuti a-mi înlănțui pe Rosen, apoi...

– Apoi?

– Cum ți se pare, oare sunt eu frumoasă?

– Să presupunem că-i așa, pentru a ne feri de dispute economico-politice despre valoarea relativă a două mii fiorini...

Share on Twitter Share on Facebook