Share on Twitter Share on Facebook

DEDICAȚIUNE

Soției mele Iulia Petriceicu Hasdeu

Cumplita sărăcie ș-invidia vicleană

Danțau în jurul meu:

În inimă durere, ș-o lacrimă pe geană,

Și-n piept suspinul greu!

Tu, însă, ca o lampă rămasă mângâiere

Cînd faclele s-au stins,

Cu-o rază de iubire sorbeai acea durere,

Secai amarul plâns!

Suspinul singur numai îmi sta mereu în cale:

Oftam făr'să voiesc,

Ca umbrele, ce-n fața luminii matinale

De noapte ne-amintesc.

În zilele acelea de sumbră poezie,

Cu-o mână-n mâna ta,

Am scris această dramă, ce-n viață-mi o să fie

Ca floarea „nu-m-uita”!

În stalactit se-ncheagă o undă, picurată,

P-o stâncă ne-ncetat;

Așa oftarea-mi lungă aice-i închegată

Suspin cristalizat!

Mânia mizantropă a omului în goană,

Sarcasmul infernal

Le vezi în astă carte, înfipte-ntr-o icoană

Cu vârful de pumnal!

Și cui să-nchin eu oare, când timpul se răzbună,

Ecoul amorțit

Din nemilosul viscol pe care împreună

Abia l-am resimțit?

O, tu, ce chiar suspinul îl împărțeai cu mine,

Făcându-l mai ușor:

Tăiai oftarea-ntreagă în două mici suspine,

Unite prin amor!...

B.P.H.